Split
vine spre tine precum esența inimaginabilă a unei cărți care, cu doar câteva
rânduri înainte, părea agreabilă, dar nu dădea nici un semn că ar fi o
capodoperă. Oboseala ochilor sau nesfârșita răbdare a mării, odată cu lăsarea
serii au albăstrit în taină, lăuntric și stâncile, și asfaltul, și plantele.
Lucrurile parcă se scufundă să se spele, să-și piardă greutate și volum, sau
pentru a emigra într-o lume mai sigură. Drumul seamănă cu un șarpe care se
lungește ca pentru a-și desființa capul.
Apoi
privirea crapă în două, în același
timp cu cuvintele (esența și metafora care le dau longevitate abia se disting
una de cealaltă).
Se
încheia un maraton în ore, nu în kilometri.
Orele de neuitat la Timișoara și Budapesta, reîntâlnirea cu Dunărea și aromele cafenelelor cu umbre imperiale deveniseră vis. Tocmai terminasem ”Granițe între teatrul existenței și existența teatrului – o semiotică viziunii lui Ingmar Bergman ca om de teatru” și, poate fiindcă știrile mă atacau din toate părțile – ca focuri de artificii, despre premii literare și capodopere care trebuiau musai citite săptămâna asta, primăvara asta, anul acesta – fraza care nu-mi dădea pace era: Uneori fixarea unilaterală a prețului[1] reprezintă singura identitate a vânzătorului.
Capul
mi se părea o meduză răzvrătită: cel puțin patru limbi mi se zbăteau înăuntrul
craniului, evitând încremenirea sau topirea nu atât datorită membrelor
(cuvintelor), încât sunetelor. Orice astfel de călătorie era și o străduință a
sunetelor de a te convinge că, dincolo de cuvintele diferite care trebuie
traduse și descifrate, respiră ca însăși Tăcerea o singură limbă, cea de
dinaintea Babelului.
2.
Oare premiu (preț) ar fi trebuit să însemne de(z)mimare?
Cuvântul premiu se găsea peste tot,
uneori luat ostatic în cuvinte, alteori sub numere, în toate limbile și
sunetele posibile, ca și cum sufletul și literatura n-ar avea de mult un preț.
Se dădeau atâtea premii, încât ți se făcea dor de tejghele, mai ales de cele în
care găseai capodopere aproape mai ieftin decât gratis.
De-a
lungul celor 47 de ore ale călătoriei, când oasele erau devastate de un plictis
despre care încă nu citisem undeva, îmi adăugaseră greutate fragmentele
cuvântărilor unora dintre laureați. Îmi amintisem de una dintre expresiile
tatălui meu (care vorbea fluid nouă limbi străine): Ei vorbesc, eu roșesc.
Unele
lucruri esențiale nu se schimbau: Ca
cerneala să-mi poată circula precum sângele, dar și viceversa, trebuia să am (cât
mai) aproape ape.
O
astfel de călătorie, sau doar descrierea unor frânturi ale ei, puteau valora
mai mult decât orice premiu literar.
3.
Nu
știu de câți ani visam să mă opresc pe malul mării, să-mi unesc privirea cu crăpătura
dintre ape și ceruri și să-mi pierd clipă după clipă din volum (unde erau
incluse greutatea științific nemăsurabilă a cărților publicate, a manuscriselor
și mai ales a cărților neterminate). Pașii care trebuia să urmeze îi știam din
alte evadări:
a.
Să-ți pierzi volumul, dar într-atât încât să devii personaj al tău;
b.
Scoaterea sinelui din centrul atenției, din orice centru al atenției.[2]
Binecuvântați
atâția străini care nu vor ști niciodată cine ești.
Ajuns
în fața faimoasei Riva, aproape instinctiv am lungit o expresie a lui Bergman: Când nu este document, filmul este vis.
Split părea simultan document, vis și film. Câțiva pași mai târziu, a redevenit
incomparabil mai mult carte.
4.
Apartamentul
unde soseam să-mi termin scenariul filmului „Ex
Oriente dulcibus”[3] se afla
la un pas de Palatul lui Dioclețian. Fereastra privea spre Poarta de Aur (Zlatna Vrata), păzită de doi soldați romani care făceau poze cu
legiuni de curioși din toată lumea, le dădeau săbiile, sulițele, coifurile. Ca
să nu-și greșească armata, cum s-ar zice, curioșii erau ghidați de stegulețe
multicolore, vreo umbreluță sau fluiere. Zumzetul vocilor mi-a amintit din nou
că, dincolo de oboseli, amărăciuni sau și izbânzi literare, o astfel de
singurătate rămâne viața de rădăcină a unui scriitor.
- The
rest is literature.
Știam
că, înainte de răsăritul soarelui, aveam să fiu uimit de: Cum poate fi umplut atâta timp, în care ai venit de departe, dar
și: Dar de ce să fie neapărat umplut?
Este timpul un deșert care, de nu-l umpli câtuși de puțin cu imagini, sunete,
umbre-lumini, sau cu prezență de ființe gen jumătate-oameni –
jumătate-personaje, te poate desființa? Sau inspirația golește timpul de tot și
de toate pentru a-i face loc și timp scrisului.
Ca și
alte dăți, fraza pe care Mântuitorul i-o spusese Sfântului Siluan Atonitul
într-o perioada de cumpănă, mi-a ținut meduza înăuntrul craniului:
- Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui.
Dar
pentru prima oară de când pusesem cerneală pe hârtie convingerea că timpul când scriu este și locul unde scriu
mi s-a clătinat puțin.
5.
Am
umblat prin străduțele Splitului până după miezul nopții. Frumusețea doar pare
labirintică. Trebuie citită în rate,
altfel te poate înghiți. Un om născut în Pogradec-ul anilor '70 cunoaște din rădăcină
spaima superioară pe care o poate trezi Frumusețea, zdrobirea ființei
conștiente că nu poate cuceri, nu poate gusta mai mult. Este o foame aproape
celulară care, aidoma unei bombe subacvatice cu ceas, îți transformă definitiv
limba lăuntrică, comportamentul, mișcările, gusturile – și care deseori parcă
n-are de gând să explodeze nici după moarte.
Din
fericire, mai mult nu se poate,
probabil ca să se poată mai sus sau mai profund.
Aș fi
vrut să desenez umbletul acela prin străduțe, sub ferestre de forme și
dimensiuni dintre cele mai surprinzătoare, cu grilele deschise sau apuse,
printre portaluri și ziduri unde zăceau pietre din epoci diferite – răpit de
pârâiașe de limbi necunoscute, mirosuri, sunete, priviri, tatuaje, blițuri –
toate peste un caldarâm ce-mi amintea o imensă oglindă crăpată nu din cauza
greutății, ci ca o invitație de a te vedea cât mai deplin și adevărat.
Cred
că impactul visat al mării nu fusese o invenție literară: am ajuns în cameră
aproape fără volum, fără greutate, repetând convingerea că materia, inclusiv
trupurile noastre, ale muritorilor care foloseam mai multă cerneală, decât
sânge, este Lumină stratificată.
6.
Colțurile
zidurilor, jocul umbrelor și al luminilor, străduțele, ferestrele și pietrele
caldarâmului te puteau ispiti ușor să scrii o carte miraculos de crăpată, a
cărei lectură trebuie începută mereu de la o altă primă pagină, aleasă orbește,
sau de la sfârșit. Sau te putea învăța un alt mod de a citi.
Ferestrele,
deseori și cele închise, s-au deschis în fața plimbărilor mele ca foile unei
revelații ce se scria din câteva direcții. Nimic nu părea hazardat. „Ex Oriente…” se deschide cu o scenă
care-ți amintește indirect ferestrele. Am rugat sufletul bunicului meu, Llazi
Kyçyku, meșter de ferestre și scări, să-mi transmită cumva, câte se putea, macheta deschiderii filmului după
modelul ferestrelor dalmate. Ferestrele erau simultan coduri de bare întoarse
pe orizontală, dar repetând același număr, ca o materializare perfectă a
luminii-umbrei; curiozitate, tăcere, ospitalitate neostentativă, lăsare a
altuia să trăiască și să croșeteze metafore oricât de copilărești sau ridicole,
și care ajută privirea și ființa să nu le dea părților trupului, dar și ale
vieții, o importanță pe care n-o au.
7.
Prima
cafea în cameră, în fața ferestrei unde perdeaua freamătă ca haina unui înger
și unde zilnic doi porumbei intră să scape de văpaia reflectată de zidurile
Palatului imperial; a doua la Galerija;
a treia la Nostradamus, în dreapta
Teatrului Național. Îmi petrecusem copilăria într-un oraș turistic, supranumit
și al Florilor, unde, în afara cuplurilor proaspăt căsătorite care veneau să-și
petreacă luna de miere – drept urmare, nu se știe câți albanezi au fost
concepuți în orașul meu natal – se retrăgea să-și scrie memoriile și Conducătorul legendar și de neuitat, cum
îl pomenea poporul. Știam cam cât își putea păstra farmecul orice chip nou care
era înlocuit cu o asemenea viteză de un vârtej nesfârșit de alte chipuri noi,
încât puteai uita cum te cheamă. Totuși, chelnerii din split, la a doua ta
vizită la cafenea, știau cum îți bei cafeaua.
8.
Acceptasem
cu plăcere, încă din iarnă, să particip la o întâlnire cu cititori și confrați
necunoscuți. Întâlnirea trecută se întâmplase cu opt ani în urmă, la Târgul de
Carte de le Leipzig, sprijinită tot de Traduki.
Tunica de maistru care prezintă hainele
noi ale împăratului îmi stătea de mult mai bine decât orice costum croit la
comandă. De aceea am spus deschis, în engleză (alias aproximeză) că mă simt ca un
scriitor cu mai multe cărți publicate, decât cititori. Întâlnirea a avut
loc la Dalmatina Gradske knjižnice Marka
Marulića[4], într-una din acele săli mici unde,
odată cu lăsarea serii, cărțile parcă respiră mai mult decât oamenii.
Organizată cu măiestrie și devotament desăvârșit de conducătoarea Udruga KURS
Split, Maja Vrančić, condusă de Patricija Horvat, în compania scriitorului Jasen
Boko (cunoștințe profunde, lejer, daruri semiotice, umor bun, din cel ce nu
vrea să se vadă).
Niciunul
dintre cei prezenți nu venise fiindcă n-avea ce să facă altundeva sau pentru a
avea de unde să se întoarcă.
Prezentarea
croitorului a trecut repede: sunt
obișnuit deja și cu starea celui care, judecând după numărul cărților
publicate, trebuie să fi murit cel puțin când eu mă născusem, și n-o ascund că,
în astfel de întruniri, mă simt doar un soi de locotenent al celui pomenit în
curriculum vitae. Altfel, nu știu cum aș fi putut rămâne viu.
9.
Talentul
Patricijei Horvat de a reda mesajele dintr-o limbă în alta, cu amănunte care
uneori pot îmbogăți chiar vorbitorul, a mai adus o dovadă că Limba Primară nu
s-a împuținat deloc din cauza valurilor diferențelor lingvistice. Se foloseau
cinci limbi în sală. Încă mi se părea cel puțin nepotrivit să vorbești despre
literaturi mici sau intraductibile într-o limbă mare. Era ca și cum te-a folosi de o
singură moară pentru a râșni lucruri diferite, de la diamante, grâu și boabe de
cafea la semințe de dovleac. Dar după ce veni seara, fiecare limbă sau frântură
de limbă a devenit pod pentru toate celelalte, iar engleza vorbită – care, în
astfel de cazuri, ajuta să ai și puțin umor involuntar, esențial în adunări
literare, și pierdere temporară a vârstei, și metafore sau versuri neașteptate
– și pe care cândva o denumisem aproximeză,
m-a convins că poate doar atât, cu aproximație,
trebuie să-l cunoaștem pe Celălalt. Altfel exactitatea, chiar când era vorba
despre literatură, avea să desființeze cuvânt după cuvânt și regulă după regulă
empatia, împreună cu taina care-l distinge pe fiecare dintre noi de celelalte
vietăți, dar și unul de celălalt.
-
Limba ca un rol, nu ca o viceființă.
10.
Seara,
la Galerija, în fața Palatului
imperial, unde rândunicile zburau și țiuiau ca niște semne de punctuație, am
tradus în albaneză câteva dintre frazele spuse în câteva limbi sau fragmente de
alte limbi:
Literatura albaneză interbelică –
cea mai bogată și cea mai necunoscută, poate fiindcă niciunul dintre autori nu
scrisese pentru a fi tradus sau pentru a primi premii ori decorații; O viață
fără necazuri este o viață fără literatură; Scriu pentru și despre alții, dar
niciodată în numele lor; Este o mare responsabilitate – una străină darului
scriitoricesc – să fii celebru (mainstream)
ca autor. Ceea ce declari în presă, mai mult decât cele pe care le scrii, pot
duce turme de cititori de bună credință în ceața care topește granița dintre
Adevăr și lumea ta.[5]
În același timp, faima poate fi achitată doar prin libertate autentică de expresie
și de a trăi, nu cu o libertate mimată (din
misterele foneticii: mim, çmim, minim, minimum,
minat etc.); Literatura numită postmodernă
este deseori o formă complexă a mimetismului, pre-literatură. Între vocea
autorului și text se zbate să sune cât mai vie și adevărată o viață netrăită,
copiată, ca să nu zic furată, nu absorbită prin empatie (inspirație). Ispita
pare fatală și pentru începători, și pentru cei versați, fiindcă nimic nu
insistă atât de inuman să fie scrisă ca viața netrăită. Nici moartea încă
netrăită nu insistă cu atâta sălbăticie și forme; Poezia românească – una
dintre cele mai bogate posibile; Scrisul – un mod de a (te) muri mai frumos,
ceea ce subînțelege a trăi mai puțin urât. Cândva trebuie să înveți să pierzi
oameni și să-i înlocuiești cu personaje, dar nu știu cât este posibil
contrariul (…)
11.
La
întrunire se citise un fragment din „Hârtii
nemâncate”. Patricija îl tradusese din engleză și a repovestit întâmplarea
până la capăt. Nu aș fi repovestit-o altfel. Au urmat aplauze și râsete adânci,
din cele care ies doar după ce ai sorbit tot pelinul dramelor fără soluție.
Care credeam că este tema principală a scrierilor mele?
Fiindcă
nu scriam după un plan, credeam că, în această perioada, erau granițele.
Topirea granițelor vizibile care înmulțea pe cele invizibile. Granițe între
literatura vieții și viața literaturii. Granițele dintre cuvinte și sunete.
Granițele din interiorul acelorași cuvinte – daruri ale limbii de a oglindi cel
puțin două stări (părți, profunzimi,
întruchipări etc.) ale aceluiași ceva, ale aceluiași cuiva, ale fiecărui
nimeni.
Peste ce soartă dă singuraticul care se hrănește cu pagini de cărți în
barca oprită în apele neutre?
Chestiunea
era că eu încă mai mâncam hârtie. Pentru știință, așa cum dragostea ajunsese
proces chimic (chemistry), hrănirea
cu hârtie dovedea lipsă de calciu. Iar pentru mâncătorul de cărți din barcă
rămânea o posibilitate binecuvântată de a separa (spliting) perlele literare și pentru a crește, deși în umbră și
dincolo de orice glorie, calitatea scrisului.
12.
Cea
mai grea întrebare mi-am pus-o singur:
- Ce
aș fi mâncat, dacă rămâneam în barcă cu propriile cărți? To eat or not to eat – this is the question.
Spre
dimineața, după ce, grație scenariului, trăisem prin Tirana anilor '80 și
Bucureștiul anilor '90, sărbătorind cu Pelinkovac de parcă încercam să egalez
cantitatea fernetului ce se bea în film, eram convins că aș fi mâncat nu puține
dintre cărțile publicate.
13.
În a
doua săptămână a scrisului la Split, când mă plimbam pe malul Adriaticii, lângă
bărcile (motoskafë se numeau la
Pogradec două dintre ele; armata se plimba cu ele pe lac, păzind inspirația
Conducătorului și atacând cu cacofonii tăcerea genială a lui Lasgush Poradeci),
am observat că armatele de turiști
acționau ca o gigantică vietate care, în loc de solzi avea ecrane, ochișori,
țevi, lupe. Nu puteai ghici în câte calculatoare sau pereți aveai să ajungi,
uneori clar, alteori ca o pată, alteori ca o mâzgăleală. Același lucru li se
întâmpla și necunoscuților în fotografiile și filmările mele. N-aveam nume, dar
jucam roluri. Fără intenție și deseori fără să vrem. Mai exact: viața noastră
era un rol pentru ochii necunoscuților. Ca în viață. Uneori și ca în literatură.
Cei mai mulți nu aveau nume, nici vreo replică; unii aveau doar trăsături,
alții – numai volum. Înmărmureau undeva, prin colțuri ale memoriei altora, doar
fiindcă se aflau temporar aici / acolo într-o clipă care numai
predestinată nu părea. Ceva asemănător începuse să li se întâmple personajelor
din „Ex Oriente…”.
14.
Mult
mers pe jos, puține opriri, ca peste o oglindă crăpată. Știam că, în momente la
care ți-e teamă să visezi, frânturile oglinzii se pot realipi, se pot uni – și
atunci într-adevăr ești ales. Cetatea
sunetelor, cu camere, săli, pivnițe, tuneluri, spații secrete, unde se
mișcau: pașii multilingvi, rotițele atâtor geamantane, picioarele înăuntrul
pantofilor și sandalelor, foșnetul hainelor pe piei (noi sau tăbăcite,
înroșite, bronzate, pline cu desene și semne); croncănitul vesel al aparatelor
de fotografiat, al smartfonurilor;
claxoanele navelor, tremurul palmierilor, valurile Adriaticii, ciocnitul
paharelor, limbile care ling înghețată, râgâitul copilăresc al sticlelor care
se deschid, fierberea lichidelor vizibile și invizibile, gânguritul porumbeilor,
vocalizele plin de dor al rândunicilor, cântecele nunților atât de frumoase din
fața Teatrului Național, sau în Agora, fluierăturile, strigătele copilașilor
care dansează, șoaptele lumânărilor, sfârâitul peștilor pe grătar, respirația
grăbită a torțelor, scufundarea sau ieșirea ancorelor din apele incredibil de
curate, sunetul peniței pe hârtie. În afara Cetății
se întindeau, ca în afara istoriei, câteva cercuri de liniște fără margini:
cartierele din afara Palatului imperial. O frumusețe calmă, unde nimeni nu se
simte și poate nici nu este sărac. Iahturile parcă ieșite din filme cu
bogătași, de pildă, sunt doar bărci: esența a ceva se ridică peste modalitățile
prin care acel ceva a devenit vizibil și pipăibil. În asemenea cercuri, nu ai
nevoie de multe cuvinte, nici fără voce. Până și cele mai cioplite dintre ele ar fi dublat amarul adevărului că ești mai
trecător decât crezi. În același timp, această tăcere oarecum profanată doar de
pașii tăi te eliberează de setea de a nu muri – aproape geamănă cu setea de a
scrie.
Atunci
un singur cuvânt, salutul locuitorilor, Bog[6], era
suficientă pentru a reface oglinda crăpată.
15.
După
miezul nopții, încercuiți sau strecurați printre pietrele Palatului, cu sticle
și pahare în mâini, sute de chipuri noi
scoteau din rărunchi, poate și din vise, ca pe niște convulsii sau focuri de
artificii fără strălucire, râuri de vocale. Cu o sete și foame inimaginabilă,
de parcă abia așteptau să scape de suflet. Nu știam cât de însetate de spațiu
erau consoanele. Dar cum aveau să supraviețuiască atunci când n-aveau cu ce / cine să con-sune?! Cele mai multe
vocale erau ea (din great, yeah, eat etc.) și ou (din wow și fabulous), încadrate
aproape militărește de h-uri (h-ău?).
Grație
acelor ea și ou, îmi veneau în minte versurile lui Nichita:
- Si-atunci mă apropii de pietre si tac / Iau
cuvintele si le-nec în mare.
Iar ea nu era doar o femeie și nici ou-l nu era doar un ou. Granița dintre pietre și sunete mă convingea că era vorba
despre însăși viața și despre scoața (scutul) cu care ea se învelea pentru a
supraviețui, mai ales când totul pornea s-o distrugă sau să-i strice sarea.
Încă
din primele nopți, acele vocale îmi arătaseră drumul spre pietrele litoralului
dalmat. Abia împlinisem trei ani, când părinții m-au luat cu ei la Durrës.
Acolo scosesem și primele vocale de tip eah
și ouh, după ce băusem, fără să
vreau, primele guri cu apă sărată. Gustul vocalelor nu se schimbase, deși acum
am băut intenționat. Dar nu mă aşteptasem să văd atâtea pietre şi stânci în
formă de creiere, meduze, statui, cărţi locuite
temporar de oameni. Nu puţini turişti, dar şi băştinaşi, pentru a se feri de
căldură, stăteau strecuraţi prin crăpături de stânci, ca nişte fetuşi. Pietrele
semănau şi cu case, şi cu pântece de mame, şi cu cranii, şi cu chipuri antice
care, în loc de guri, limbi sau ochi, aveau
oameni.
De-a
lungul țărmului, erau pietre cât să poată tăcea cel puțin o generație, dar
valurile cântau ca la începutul Creației – și nu cred că erau mulți cei care ar
fi vrut să se nască din prima.
Claritatea
apelor m-a ispitit să bănuiesc că sarea[7],
pomenită de Mântuitor în Noul Testament, are și puterea să facă apele
invizibile. Atât de curat se vedeau adâncimile, peștii, plantele, scoicile și
pietrele subacvatice. Și poate mă cucerise în taină propria copilărie, fiindcă
m-am hotărât:
- Cu o
astfel de apă trebuie umplută camera, pentru a filma „Ex Oriente…”
16.
O
denumiseră pareidolia. Indirect,
poate de teama ca nu cumva se simte cineva ofensat, era tratată ca o lipsă, nu boală, sau o ieșire firească
din structura clasică a percepției lumii. Se trezise în mine din prima
săptămână a plecării din Pogradec: în orice colț de străduță din Tirana, în
curtea școlii, prin culoare, cluburi, parcuri, în jurul Ceasului, la Biblioteca
Națională, prin cinematografe vedeam
pogradețari, majoritatea bătrâni și bătrâne care se iveau parcă să-mi ușureze
câtuși de puțin durerea exilării. Nu
mă salutau; se prefăceau că nu mă văzuseră niciodată. Trăsăturile distincte se
ștergeau de pe ei cu o clipă înainte să mă conving că aparțin unor necunoscuți
și că eram în transă, disperarea îmi făcuse vrăji. Dar mai ales păsările au
fost și au rămas aceleiași: porumbeii din Tirana, pescărușii din Pogradec,
rândunicile din Split. Iar sub una dintre porțile care ducea la Agora (unde
turiștii puteau vizita Catedrala, puteau vedea Sfinxul, leii, sfinții, nuntașii;
să coboare în pivnițele lui Dioclețian; să ia micul dejun al împăratului sau să bea ceva), mi-a tăiat calea un
bufnițoi.
Cuvântul
bufnițoi s-a deschis ca o bulă în
mijlocul zumzetului multilingv.
Adus
de departe, legat cu un lanț lucios, cu penele rărite și zbârlite poate fiindcă
nu vedea ziua, bufnițoiul putea fi mângâiat sau doar să facă fotografii cu
orice om care ajuta arta și vietățile
cu 5 euro.
- Aceasta
o fi?! - m-am întrebat.
Cu
patruzeci și ceva ani în urmă, stătea ca un grănicer curajos pe stâlpul de lemn
al mahalalei, printre firele de curent, merele italienești și lampa străzii.
Poate curajul său provenea din neputința de a vedea ziua. Tot nu vede ziua,
sărmanul, m-am gândit. Ne străduisem de atâtea ori să-l dăm jos din stâlp cu
praștiile, dar nicio pietricică nu-l atingea. În liceu îmi venise să vomit
sânge de scârba față de mine însumi și de neputința de a accepta că, copil
fiind, fusesem în stare să trag de atâtea ori cu praștia într-un orb, fie el și
pasăre. Dar cam așa a fost și Homer, măi, urlam fără voce. Nu vedea ziua și
poate scria noaptea. În gând, pe plăci de piatră sau pe ziduri, nu pe hârtie. Bufnițoiul trebuie să-și intituleze
Baudelaire poemul celebru, nu Albatrosul.
- Mă
bucur să te revăd și că tot nu mă vezi, - i-am zâmbit.
Pe
vremuri, când strângeai din pleoapa unuia dintre ochi și-ți opreai respirația
pentru a ținti mai bine, vedeai doi bufnițoi. Trebuia să lovești între cei doi,
ca să-l omori pe singurul bufnițoi. Dar se pare că o parte a orbirii lor ni se
transmitea tainic și nouă – și toate pietricelele praștiilor zburau orbește.
-
Orbirea te apăra, maestre.
În
mentalitatea românească, bufnițoiul nu este o ființă confuză, ci întruchipare a
înțelepciunii.
Cred
că era obligat să muncească în piață
ore de-a rândul pentru a înțelepți turiștii.
N-am
putut să nu-l fotografiez: era același bufnițoi al copilăriei; eram bucuros că
nici alți copii nu izbutiseră să-l omoare cu praștia. Eram amândoi în exil, mai
în vârstă și poate mai puțin vii, dar la fel de orbi ziua și inspirați noaptea,
deși trăiam în două lumi diferite. Am pus o întrebare dublă:
- Cine
e străinul: tu care vezi sau cel care nu vede?
-
Străin e cel care vrea să ucidă, - răspunse el (nu știu care).
În
ziua următoare, același bufnițoi a fost înlocuit de un șarpe care s-a încolăcit
și a alunecat în jurul cefelor, coapselor și a nenumăratelor brațe. Curioșii se
temeau mai mult de bufnițoi, decât de șarpe. Proprietarul îi deschidea din când
în când gura și le arăta turiștilor găurelele de unde fuseseră smulși dinții
otrăvitori.
Cât
pot arta mângâierile unui artist lipsit de otravă?
17.
Ceas
de traduceri, noaptea târziu. Cuvântul crăpătură[8]
nu mi se trezise întâmplător la începutul acestei călătorii, scrieri sau
premiu. Meduza își întinsese membrele
aidoma unei stele, ale cărei colțuri încearcă să se egaleze în lungime și
importanță.
Aveam un soi de fisură în
piept, ca o gaură lăsată de un glonț – acum respir prin ea și mă mir de
frumusețile lumii, când îmi mai cobor câte un ochi din orbite și privesc prin
fisură ca prin gaura cheii – și, înainte să ajung să respir, sângeram prin
fisură fără sunet, fără gesturi trădătoare, fără indicii sângeram
chipuri și voci și atingeri
răsărituri încadrate de zăpadă
și lacrimi uscate pe obraz atinse plăpând cu degetele, într-o trezire spontană
pe întuneric, înainte să sune alarma
sângeram nesomn și cântece
care-mi ascuțeau sau purificau necazul
poezii scrise din refuzul de a
sângera
sângeram cantitatea de sânge
nesângerat la timp
și altă ninsoare, care o
acoperea pe prima
o lumină caldă de la un bec de
bucătărie atârnând din tavan ca un maț
pielea vie
și o primăvară ruptă din iad
în care simțeam crescând din pământ tulpinile spinoase ale altei primăveri –
luminoasă
fragilă
neatinsă de cacofonii (…)
Versuri
ale fiicei mele. Scrisă după plecarea mea din București. Un fulger complet neașteptat, îmi spusese la telefon, o crăpătură.
Încremenit
în crăpătura dintre două limbi și două vârste ale aceluiași părinte care eram,
mi-au lungit crăpătura sau uimirea două întrebări:
- Dar
când a învățat asta atât de bine
româna; oare, cum o va scrie când va avea vârsta pe care o are acum?
18.
Pe 16
mai, puțin după miezul nopții, am semnat încheierea manuscrisului „Ex Oriente dulcibus”. Mă simțeam smerit,
liber și pururi tânăr ca la cămin. Dar
unde să te poți îneca după ce astfel de întâmplări ies din tine. Unde să te
îneci sau să te dez-îneci când ești
înconjurat de atâtea ziduri, caldarâm, ape, limbi, vocale, tăcere de pietre, fotografi din toată lumea.
Nu
știu de ce mi-am astupat urechile și nu ochii
O nouă
experiență: Ritmul și unghiurile unui film nu trebuiau căutate neapărat printre
imagini și sunete. Uneori era suficient să cercetezi stilurile cioplirii în
piatră și înșirarea ferestrelor până la malul mării, unde se duceau toate
străduțele.
Adăugire
tardivă, dar nu chiar lipsită de valoare, la întâlnirea literară: Acum când
sunt concentrat asupra granițelor, după ce termin de scris ceva, mă simt ca un
actor fără rol. În crăpătura din care a fugit rolul, dacă nu știi să te
folosești frumos de orbire și uitare, poate intra pustiul, dacă nu chiar iadul.
Am
parcurs fără-de-rol[9] – Parole d'honneur! – străduțele din jurul
Palatului imperial. Erau incredibil de puțin trecători, aproape câți credeam că
am cititori. Dar se mișcau după un plan care m-a deschis ochii lăuntrici înspre o altă direcție sau înălțime.
Profilul unuia se potrivea mai bine cu umerii altuia; ochii – cu gura altcuiva;
unuia nu i se vedea capul; picioarele unei femei mergeau mai bine sub talia
alteia care devenea de neuitat dacă prelua părul alteia; unii intrau și ieșeau
în și din umbrele unul-altuia; unii n-aveau umbre; alții aveau doar umbre. Eram
convins că scriam și filmam în
același timp. Ieși mai la stânga, te rog,
da, puțin mai sus, întoarce-te, mergi fără să-ntorci capul, pe asta o spune altcineva,
un necunoscut, nu tu, e în altă scenă, nu e interzis tutunul, că suntem în anii
'80, sau un inel…
19.
Pe una
dintre scenele fundamentale o scrisesem ultima. Titlurile cântecelor și câte un
vers încă îmi zguduiau auzul, ca și cum s-at fi împletit tainic într-un poem de
sine stătător
Întâia
oară când te-am văzut / Ca un trăsnet dragostea / În moalele capului m-a lovit
/ Ce năpastă m-a zdrobit / Nu am limbă să pot spune / Gâtul tău – alb ca zăpada
/ Ți-amintești de acea noapte / Când avui o floricică / Tu care m-ai omorât /
Iubirea m-a răsturnat / Bătrânețea n-o poate duce / Viețuirea mea nu-i viață /
În vârsta iubirii / Când împlinii douăzeci de ani / Printre dureri mi-am luat
drumul / Fată, înspre exil / Cine primul a făcut pribegia / Sunt străin în țara
mea / Uită, uit-o / Cântecul marinarului / Tu, măi mare, apă sărată / Mai mereu
te găsești plină / Mult am căutat, capătul nu ți l-am găsit / Unde o fi
sfârșitul tău / Iată veni Anul Nou…[10]
Nota
bene:
1. Forma rară și rarefiată a lui të’m’goditi (m-a lovit) – mireasma
Tiranei eterne, duioșia, dorul, darul de a scoate miere din pelin și invers;
2. Pe cine vede albanezul imediat
după ce-și deschide ochii. Apoi, cât ai clipi din ochi, trăsnetul îl trăsnește
chiar în moalele capului, încât n-are limbă cu care să poată povesti. Dar nu
vrea să știe, nu dă înapoi. Pe mine mă
urmărește glonțul (și de m-aș ascunde) prin gropi[11],
glonțul cât o căcăreză; sunt onorat să-mi crape capul trăsnetul. Astfel pot
dobândi două capete precum vulturul din steag. Deschide ochii ca să cântărească
soarta bună și pe cea rea. Gâtul alb ca zăpada al iubitei strălucește blând în
noapte. Dar din acel gât iese pedeapsa, inițial ca un dor amețitor. După miezul
nopții, vârsta iubirii se transformă în drum de pribegie. Dar cine a făcut
(citește: inventat) primul exilul, și-a pierdut o viață și a ieșit în alta ca
din pântecele mamei? Floricica frumoasă (pe care am avut-o, cât am avut-o, am
avut-o, oare, vreodată) rămâne în urmă și, privită cu ochii zguduiți ai
dezrădăcinatului, într-adevăr i-a umplut viața cu nectar și parfumuri de
neuitat, dar și l-a ucis.
- Mai bine tu, o suflete, decât glonțul
sau trăsnetul. Sau toate laolaltă.
Străinul în propria țară trebuie
să uite, că viața nu se poate duce fără dragoste. Fără uitare, suntem morți,
mai rău decât fără umor. De aceea, viteazul cap-crăpat pornește pe mare. Apoi
vine iar Anul Nou, noua iubire, noul trăsnet, mările cărora ni le se găsește
capătul, o nouă floricică deschide răni de nevindecat, dar cui îi trebuie
sănătatea lipsită de dragoste și răni, cine-i mai viu și mai plin de dor și mai
însetat de dragoste decât cel rănit de moarte sau de frumusețe fără margini, ca
marea?
3. Taină și
surpriză nu doar lingvistică: rrufé (trăsnet) /
rrëfé (povestește). În dialectul
ghegh, rrufé se pronunță rrfé (spune, povestește). Rrféhu –
spovedește-te. Ce poți povesti / cum te poți spovedi în
legătură cu această revelație?
20.
Suit
pe o stâncă dalmată, desculţ, îmi amintisem de Leopardi:
… che vuol dir / questa solitudine immensa?[12]
Tot întreabă, vrea să zică, nu să asculte,
nu să tacă, nu să facă. Singurătatea vine să spună. Singurătatea este rolul care
îți lipsește după terminarea fiecărei cărți sau film. La fel și înaintea
începutului. Golirea este o umplere cu cenușă de hârtii scrise și pete de
cerneală care nu s-au putut face cuvinte. Rolul i-a binecuvântat și pe alții.
Cel mai singuratic dintre confrați, ființă de pus pe rană, mort parcă în locul
tău, Migjeni, vorbea cu propriile cântece necântate. Cutremurătorul I. D.
Sîrbu, izolat de ratați și talentați invidioși în afara atenției – ca să-i iasă
sufletul sau scrisul câte puțin în fiecare zi – începe să stea de vorbă cu
propriile personaje.
Ieși,
mă sfătuia mama de câte ori simțea că sunt de-rolat.
Dacă rămâi închis, îți vei aminti de datorii, facturile neplătite și cuvintele
pe care nu le poți retrage. Și mergi pe jos, adăugam eu, până când la granița
dintre scris și cea pe care au numit-o viață
nu mai e cine să-ți ceară nici buletin, nici viză, mască, cantitate de bani sau
de sărăcie etc.
21.
Dans
visător de umbre și gusturi din vechiul Durrës, Veneția, Salonic, Paris, Korça,
București, La Valetta, Pogradeci, Vlora, Bologna. Plimbarea înăuntrul și în
jurul Palatului imperial durează în funcție de câtor turiști nu trebuie să le
deranjezi fotografiile. Mișcările tale amintesc de un dansator ciung, în necaz,
în transă. Văzut din spate, ai impresia că te ferești de gloanțe care sar din
țevi vizibile și nevăzute, unde și când nu te aștepți. Dar niciodată nu obosești
într-atât încât să te lași ucis. Poți
scrie și că te ferești de o cantitate nemăsurabilă de deochi.
- Dacă
tot veni vorba: ce posibilitate există ca, fie și un singur ochi feminin, întru
atâta deochi, să devină dragoste la prima vedere? Că la a doua sau mai mult nu
e nici timp, nici loc.
22.
Un
descântec fonetic:
Pășind
ciudat pe o străduță înconjurată de chiparoși, un tinerel din cei care sunt
convinși că s-au născut singuri, își amenința mama:
- Be
smart, be smart!
Poate
din cauza scoaterii nocturne a vocalelor, sintagma suna a:
Bez smrt, bezsmrt.[13]
Greu
de înțeles dacă era vorba de nemurirea îndurării părintești, a nesimțirii sau a
ambelor.
23.
Am
impresia că, în toamna anului 1987 cumva jurasem să nu țin niciodată un jurnal
clasic. Datorită lui tata, apartamentul nostru din Strada Arkitekt Kasemi era
simultan bibliotecă, salon istorico-literar, festival de povești și glume,
institut de lingvistică și folclor, cinema, cafenea de limbi străine și poezie.
Aveam atât de des musafiri de toate vârstele și meseriile – fără a socoti
rudele și vecinii – încât într-adevăr nu mai țin minte când ne hrăneam, citeam,
scriam. Nu toții știau că scriu. Într-o seară a poposit la noi un doctor care
se ocupa și de literatură sau viceversa. Neștiind că pentru mine literatura era
mai vindecătoare decât medicina, se aștepta să-i aplic sfaturile de două ori
simultan. Băscuță maronie, ca o lipie mușcată pe alocuri, ochelari rotunzi,
bărbie cu gropiță, miros de dulap fără cărți, voce de povestitor. Hm, ascultă
ce-ți trebuie ție ca moartea, mi-a
șoptit după ce a cercetat vreun sfert de kile de manuscrise. Vorbea de parcă ne
pregăteam să omorâm pe cineva.
-
Jurnalul!
- Jur-nalul?!
- Ca
moartea![14]
Numai jurnalul te va duce departe. Începe și ține un jurnal cât mai amănunțit.
Pe toate să le notezi. Consideră că ești paznic sau la serviciu undeva. Chiar
grănicer. Nici musca să nu treacă fără a fi scrisă.
- Jurnal
sau moarte – râdeam mai târziu. Altfel se va lepăda nemurirea de tine.
Va să
zică trebuie (ca și poate cât moartea) să trăiesc de două ori plictisul cotidianului și să notez fiecare
mărunțiș, dacă se poate în două exemplare, încât, în doar câteva luni, nici
îngerul păzitor să nu mai poată face diferența dintre mine și o piatră, o oală,
un gard, un vecin, un spion.
24.
Noaptea
dinaintea întoarcerii din Split Când privești marea cu ochi de copil, îți
pierzi partea muritoare a trupului, greutatea, volumul, cuvintele sau vocalele
pe care nu ți le mai poți retrage. Dar dacă odată cu ele ai pierde și
suferințele nerostite și indescriptibile, strigătul ca un cârlig pentru a
prinde cuvinte, ciocnirea cruntă a sunetelor – cam tot ceea ce face Literatură?!
Am
sărbătorit la Galerija, în fața
rândunicilor ca semne de punctuație, cu Pelinkovac, încât nu mi se părea
nebunie dacă turnam câteva picături și în rezerva stiloului. Dar mi-am amintit
că această invenție, folosind fernet, o făcuse cândva un personaj al meu – și
nu i-am încălcat drepturile de autor.
[1] Joc de cuvinte: în
albaneză, cuvântul çmim înseamnă și preț, și premiu. Pus în fața unor cuvinte, ç-ul are rol de
negare și creează antonime (çmenduri –
nebunie, çrregullim – dereglare, neorînduială etc.) Astfel, cuvântul
ç-mim ar subînțelege de-mimare / dezmimare.
[2] În română, ba chiar
și în engleză, atenția (atention)
mereu (îmi) rima cu detenția
(detention), iar în albaneză (vëmendja –
pun minte) cu ipoteza (hamendja – mănâncă minte; niciodată cu mbamendje / ținere de minte, memorie, përmendje / pomenire, çmendje / înnebunire).
[3] Ëmbëlsirat vijnë nga Lindja – SQ; The Sweets come from the East – EN; Dulciurile vin din Răsărit – RO
[4] Sprijinită
de TRADUKI, Asociația KURS, Primăria orașului Split și Ministerul Croat al Culturii
și Mediului.
[5] O pildă
lămuritoare din Vechiul Testament și pe care n-o puteam spune în aproximeză. Ioatam le povestește
sichemiților: Au plecat odată copacii
pădurii să-și ungă peste ei împărat. și au zis către viță: vino și împărățește
peste noi. și a zis vița: Lăsa-voi eu oare rodul meu cel bun, care-i slăvit de
Dumnezeu și de oamenii, ca să merg să stăpânesc peste copaci”? De asemenea n-a
primit nici smochinul pentru dulceața lui, nici măslinul pentru uleiul lui.
Mărăcinele însă... Insistând asupra importanței fiecărui dar în parte și
forței de a nu altoi daruri și meserii, Folocalia
adaugă: Căci dintre toate lucrurile cel
mai ostenitor este să conduci sufletele. / Rima unei ciudate paradigme din
interiorul literaturii: mimetici /
venetici.
[6] Domnul / Mergi cu Dumnezeu / Domnul să te binecuvînteze – hr. Mi-am
amintit că, în unele zone din România, oamenii se salută cu Laudă (Lăudat fie Iisus).
[7] Motto-ul
filmului este: Voi sunteţi sarea
pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună
decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni” (Matei 5,
13). Cândva, unul dintre personaje va
aminti și proverbul ebraic: Nu te poate
ajuta cu nimic zahărul, dacă ți s-a terminat sarea.
[8] În
albaneză, cuvântul krisje are și
sensul de fisură. Din rădăcina lui (kris) se formează și krismë (împușcătură) și kokëkrisur (cap-crăpat,
în sensul de curajos, viteaz).
[9] Joc de
cuvinte: i parol – cuvânt format de
autor – în albaneză înseamnă fără rol,
lipsit de rol.
[10] Versuri
chiar intraductibile, ale unor melodii-cult, orășenești, interpretate de nume
mari ale muzicii albaneze precum Myslym Lela, Vaçe Zela, Kasem Hallulli, Rik
Buneci, Frații Demir și Mehdi Zena, Parashqevi Simaku, Ermira Babaliu, Mihallaq
Andrea, Mimoza Paraveli, Artiola Toska, Zija Saraçi etc. Din păcate, aici sunt
redate la un nivel minim-minimorum și sună mai degrabă a încercări ale unor
analfabeți funcționali sau ale inteligenței artificiale, păstrându-și farmecul
doar în film.
[11] Proverb: Më ndjek plumbi gropave (un fel de asumare a destinului veșnic dușmănos și pus
pe omor).
[12] Che fa l'aria infinita, e quel profondo / Infinito Seren?
che vuol dir questa / Solitudine immensa?. – Ce va
să zică / însemne – această solitudine imensă – it.. Giacomo Leopardi, Canto notturno di un pastore errante
dell'Asia, 1831
[13] Fără moarte, nemurit(or) – hr.
[14] Si vdekja – are sensul de neapărat, musai, fără tăgadă.
