Split
vine spre tine precum esența inimaginabilă a unei cărți care, cu doar câteva
rânduri înainte, părea agreabilă, dar nu dădea nici un semn că ar fi o
capodoperă. Oboseala ochilor sau nesfârșita răbdare a mării, odată cu lăsarea
serii au albăstrit în taină, lăuntric și stâncile, și asfaltul, și plantele.
Lucrurile parcă se scufundă să se spele, să-și piardă greutate și volum, sau
pentru a emigra într-o lume mai sigură. Drumul seamănă cu un șarpe care se
lungește ca pentru a-și desființa capul.
Apoi
privirea crapă în două, în același
timp cu cuvintele (esența și metafora care le dau longevitate abia se disting
una de cealaltă).
Se
încheia un maraton în ore, nu în kilometri.
Orele de neuitat la Timișoara și Budapesta, reîntâlnirea cu Dunărea și aromele cafenelelor cu umbre imperiale deveniseră vis. Tocmai terminasem ”Granițe între teatrul existenței și existența teatrului – o semiotică viziunii lui Ingmar Bergman ca om de teatru” și, poate fiindcă știrile mă atacau din toate părțile – ca focuri de artificii, despre premii literare și capodopere care trebuiau musai citite săptămâna asta, primăvara asta, anul acesta – fraza care nu-mi dădea pace era: Uneori fixarea unilaterală a prețului[1] reprezintă singura identitate a vânzătorului.