Întoarcerea în insula în care, prin scris zilnic, se poate regăsi limba (privirea) copilăriei
Bergman se întoarce în dubla casă și acasă, cu memoria unui exil care i-a clarificat granițele dintre Text și realități, teatru și film, limbaj cotidian și limbaj superior, valoare artistică și hegemonie mediatică, etnic universal și universal etnic, singurătate creativă și singurătate socială, artist și autorități de orice gen, inspirație și meserie etc. Această luciditate este o armă pentru ocrotirea copilăriei și mai ales a privirii ei.
Când lucram la Residenztheater, - mărturisește, - mă gândeam deseori la Teatrul Dramatic Regal şi-mi era dor de acasă, de propria limbă, de prieteni şi de viaţa noastră în comun. Acum când sunt acasă, duc dorul provocărilor, certurilor, bătăliilor sângeroase şi a artiştilor care înfruntă moartea.[1]
De fapt, copilul învelit de adultul Bergman, înfruntă mai multe morți de când s-a retras sau a ieșit la Fårö.
Fårö – un sâmbure de diamant în mijlocul entropiei
Privit nu doar metaforic, fenomenul dedublării, intens cercetat și de fizica cuantică, poate convinge că un scriitor se află în viața (locul) despre care scrie. Tropos-ul se suprapune topos-ului, în secvențe scurte, zilnice, sau mai îndelungate de timp, dar urmând un ciclu care depinde de inspirație sau de acea rutină care preschimbă vocația în meserie fără a dăuna niciuneia. Motivele retragerii lui Bergman la Fårö par a izvorî, în primul rând, din spaima copilului devastat de prea multă realitate care-l asaltează și care nu doar necesită energii supraumane de a fi asimilată și stăpânită, ci care nu merită efortul. Este o realitate cu care nu poți intra în dialog. Bergman mărturisea deschis, cu sinceritatea pură a copilului, că este speriat de orice, inclusiv de insecte, zgomote, umbre[2] – tot ceea ce nu îl acceptă așa cum ține să rămână – și nu face nicio concesie. Copilul se retrage în culmea succesului adultului din el, mânat de intuiție, după o discuție cu Sven Nykvist[3], într-o insulă care:
… corespunde ideilor tale celor mai intime referitoare la forme, proporţii, culori, orizonturi, sunet, linişte, lumină, reflexe. Aici îţi găseşti siguranţa. Nu întreba de ce, explicaţiile nu sunt decât raţionamente confuze făcute cu întârziere. Ca acesta de exemplu: în meseria ta, tu cauţi simplitate, proporţie, încordare, respiraţie, relaxare. Peisajul din Fårö îţi oferă din plin toate acestea. Alte motive: trebuie să-mi găsesc o contrapondere pentru teatru. La marginea mării pot să mă înfurii şi să urlu. În cel mai rău caz și-ar lua zborul un pescăruş. Pe scenă însă ar fi o catastrofă. Motive sentimentale: aici aş putea să mă retrag, să citesc cărţile pe care încă nu le-am citit, să meditez, să-mi purific sufletul. Solitudinea aleasă în mod conştient poate fi suportată cu uşurinţă.[4]
Doar această insulă poate fi contextul desăvârșit în care nici adultul nu-l anihilează (rătăcește fatal) pe copilul din el, nici invers. Aici viața poate fi regizată, învingând Jena ţărănească, bergmaniană, timiditatea în faţa unor emoţii imprevizibile.[5] La început, firește, prețul acestei retrageri nu este foarte clar. Ea are structura unei morți de viu, a unei călugării albe, să zicem, dar Bergman este pregătit, cum este perfect pregătit și împotriva demonului catastrofei, având deja un palmares înfricoșător al amenzilor achitate de dragul și în numele artei. Pe lângă scrisul zilnic de mână, cititul, muzicii clasice și vizionării filmelor în propriul cinematograf:
M-am baricadat şi am instaurat o rutină pedantă: mă sculam devreme, mă plimbam, munceam, citeam. La ora cinci venea o vecină, îmi pregătea cina, spăla vasele şi pleca. La ora şapte eram din nou singur. Aveam motive să demontez maşinăria şi să-i cercetez mecanismul. Eram nemulţumit de ultimele mele filme şi de ultimele mele puneri în scenă, dar nemulţumirea venea prea târziu, în timp ce lucram, mă protejam atât pe mine însumi cât şi ceea ce făceam, ferindu-mă de o autocritică destructivă. Numai după o anumită vreme puteam să-mi judec greşelile şi punctele slabe.[6]
Mărturiile lui Bergman despre chinurile sufletești și fizice au drept refren – descris timid și în treacăt – insomniile. Ele pot fi privite și ca bătăile unui ceas care măsoară și fixează prețul traiului întru Textul Vertical. Aceste insomnii, sau insomnia conștiinței multilateral extinse a geniului, au fost prezente încă din copilărie, dar atunci erau expresii ale mirării și poate ale fericirii de a fi apărut pe lume, nu a diferitelor vizite făcute realității. În pagina 174 a Lanternei magice aflăm că:
Insomnia mea sau somnul meu prost au devenit cronice. (…) Câteodată sunt
tras ca într-o spirala din somnul meu adânc. Este o forţă irezistibila, mă
întreb unde se ascunde. Să fie oare un sentiment confuz de vinovăţie sau o sete
nepotolită de a controla realitatea? (…) Singurul lucru care contează este să
reuşesc, cu ajutorul cărţilor, muzicii, biscuiţilor şi a apei minerale să fac
noaptea suportabilă. Cele mai grele sunt orele lupului, între trei şi cinci
dimineaţa. Atunci vin demonii: regretele, oboseala, frica, neastâmpărul şi
furia. Nu ajută la nimic dacă încerci să-i suprimi, căci devin şi mai răi. Când
ochii obosesc de citit, rămâne muzica. Închid ochii, ascult concentrându-mă şi
dau frâu liber demonilor: hai, veniţi, vă cunosc, ştiu cum acţionaţi,
dezlănţuiţi-vă până obosiţi, nu vă opun rezistenţă. Demonii se dezlănţuie
atunci din ce în ce mai mult. După câtăva vreme, epuizaţi, demonii devin
ridicoli, apoi dispar, iar eu adorm pentru o oră sau două.
O altă insomnie este scrisul zilnic. Bergman continuă să umple caietele cu pagini galbene pe care le folosea ca scenarist la Svensk Filmindustri, începând cu ora 09.00 și până la ora 15.00 fix. Chiar dacă ceasul sparge în două o frază esențială, Bergman întrerupe scrisul. Procesul amintește cumva de actul creației poetice: trecerea de la mimesis la po(i)esis, de la cuvinte banale la cele atinse de grație sau de la piatră brută la statuie.
Câteva ipoteze pot deranja somnul metaforelor din cititori / spectatori:
- Insomnia poate
împiedica să visezi, dar poate ajuta să intri în Vis. De care vis n-ar vrea
artistul să fie privat?
- Insomnia ca metanoia împotriva paranoiei;
- Insomnia ca empatie incontrolabilă – empatia ca o insomnie a părții eterne din om;
- Insomnia ca o putere misterioasă. (În Balcania Magna, insomnia artiștilor mi s-a părut o armă de a-i sta în față nefericirii, alias ancestralului blestem balcanic, și de a nu-i permite să acționeze în voie ca în fața unor marionete. Structura este una teatrală: protagonistul nu-i permite autorului să-i impună nicio mișcare, nicio replică);[7]
- Insomnia ca trezvie;
- Insomnia ca instrument de a căuta greșeala fundamentală (a omului, a artistului, a traducerii textului existenței?!)
Unul dintre aforismele lui Brâncuși mi se pare revelatoriu și pentru motivul retragerii la Fårö (dovadă că în arta superioară chiar nu există străini):
Trebuie să se afle neapărat o disciplină a simțurilor care să elibereze mintea noastră într-o direcție care este totalmente străină de activitățile superficiale și zilnice… În definitiv funcția artistului rămâne aceea de a descifra semnele ascunse ale Naturii și de a interpreta misterele Universului… Dacă mă voi putea perfecționa ca un ascet, sunt convins că voi putea obține o măiestrie asupra forțelor naturale pe care nu a putut-o descoperi încă știința occidentală.[8]
Desigur, intențiile lui Bergman nu erau să devină ascet sau sfânt, dar fie și dorința poate netradusă în cuvinte de a se elibera, cât se poate de drastic, dacă definitiv este cu neputință, de surplusul de cotidian, îi întărește și îi sprijină hotărârea.
Un text scris de Bergman în timpul insomniilor și care descifrează somnul ca o modalitate a realității de a adormi marile întrebări existențiale (implicit artistice):
Dorm mizerabil: încep să mi se perinde prin minte tot felul de calamităţi, intonaţii de voci, gesturi. Lumini de reflectoare plasate greşit mi se fixează pe retină ca nişte dispozitive imobile. Nopţile devin lungi şi plicticoase. Insomnia nu mă deranjează câtuşi de puţin, sentimentele sunt acelea care nu-mi dau pace: unde se ascunde greşeala fundamentală? Poate chiar în text: această ruptură dintre geniala inspiraţie şi atitudinile de Mântuitor, dintre frumuseţea severă fi trăncănelile dulcege? Dar pentru Dumnezeu, doar asta am şi căutat, să redau această contradicţie![9]
Dar dacă insomnia – chinuitoare și creativă – nu este
decât Textul Vertical ca o sferă în care nu se oglindește universul supus
entropiei? Și artistul vibrează în interiorul sferei, la fel de apărat (în fața
lumii de acum) și de fragil (în fața lumii primordiale) – și invers?
[Fragment din Dr. Ardian Kycyku: Granițe între teatrul existenței și existența teatrului – O semiotică a viziunii lui Ingmar Bergman ca om de teatru]
[1] Lanterna…,
p. 196.
[2]
Vezi Marie Nyreröd, Bergman unpublished: Demonii (materiale
filmate în Suedia între 2002 și 2003: https://www.youtube.com/watch?v=4pf5P4zzOfw&ab –
accesat în aprilie 2024.
[3]
Sven Vilhem Nykvist (1922-2006), operator, fotograf și regizor
suedez de talie universală, operatorul mai multor filme regizate de Bergman, deținător a două
Premii Oscar (pentru Strigăte și șoapte
și Fanny și Alexander).
[4] Lanterna…, pp. 160-161. Menționez că retragerea lui Bergman îmi amintește de
viziunea cabalistului sefard Luria: pentru a putea plămădi lumea, Creatorul mai
întâi se (auto)exilează. Păstrând proporțiile, se poate spune că Bergman se
retrage pentru a vedea mai clar lumea în care trăise, pentru a se elibera de
partea mortificatoare a ei și pentru a o scrie
altfel, nu de la zero, dar mai curat.
[Isaac ben Solomon Luria Ashkenazi,
1534-25 iulie 1572, în ebraică יִצְחָק בן שלמה לוּרְיָא אשכנזי, cunoscut și ca
"Ha'ARI", Leul, rabin și mistic evreu la Galilea, regiune a Siriei
Otomane, supranumit și patriarh al cabbalei contemporane. Mai multe despre
viziunea lui în acest context, vezi Dan Shafran, Exilul ca forță creativă,
Revista Limba Română Nr. 11, anul XIV, 2004; în engleză la Eastern European Messenger, Londra, 2010.
[5] Este
mai bine să te retragi, să taci, să te
abţii. Viaţa este şi aşa destul de plină de riscuri, să zici mersi să te dai
înapoi prudent. Curiozitatea se transformă în nelinişte. Să te mulţumeşti şi cu
o zi ca toate celelalte, cenuşie. Pe aceasta o poţi cuprinde cu privirea şi o
poţi regiza. Idem, p. 179.
[6] Lanterna…,
p. 161.
[7]
Pentru mai multe, vezi: Ardian-Christian Kuciuk, Brevetarea unei insomnii, postfață la Frumusețea care ucide, antologie de proză albaneză modernă,
traducere din limba albaneză și aparat critic de Kopi Kyçyku, Editura Librarium
Haemus, București 2006, pp. 182-231.
[8] Vezi Omagiu lui Brâncuși..., op. cit., p. 247. Fraza precedentă citatului este tot din Brâncuși: În artă nu ar trebui să existe străini. Omagiu..., p. 241.
[9] Lanterna…, p. 38.