Am ajuns la
Maestre din întâmplare. Un prieten de departe – unul din cei care cred că
Dumnezeu s-a născut în Balcani – mă rugase să-i fac rost de fotografia unei
zeiţe antice. Nu-l puteam refuza. Graţie unei uneltiri a numerologiei cu răbdarea de şomer,
am aflat că exista un singur portret al Zeiţei, tocmai la muzeul unde lucra
Maestre. Îl deportaseră acolo încă din anii '60. Era
sărac lipit patriei; nu avea nici nevastă, nici urmaşi, nici vreun animăluţ
consolator, darmite bănuţi, dar trăia înconjurat de un calm nemaipomenit. Se simţea
glorios în acel calm. Şi-ar fi dat toate negativele vieţii sale, sau
s-ar fi apucat să scrie un mers al trenurilor, ca gloria aceea să nu dispară.
Probabil era aceeaşi glorie de care îi vorbiseră cu înflăcărare câţiva dintre
cumpărătorii Mersului Trenurilor pe anul 1969. Acesta funcţionase ca un
soi de terapie.
L-am găsit în cămăruţa sa întunecată,
parcă ştia că ne vom împrieteni. Din această cauză, dar şi pentru că nu vorbea
luni de zile decât cu cele două tunuri şi minele ruginite din curtea muzeului,
nu s-a grăbit să mă asculte, ci mi-a povestit viaţa. Greu de uitat. Fusese
fotograf încă din pântecele mămicii. Mai uşor accepta că se născuse fără cap,
decât fără aparat foto. De-a lungul vremii, fotografiase tot, pe toţi şi pe
toate. După o perioadă fermecătoare, venise comunismul şi Maestre
pornise să imortalizeze noile izbânzi. Îi tăiaseră privirea tot felul de
nemuritori. Soldaţi, scriitori, veterani, eroi, duşmani mascaraţi, chiaburi
pedepsiţi şi ţărani morţi de foame. În taină, fotografiase femei violate, bătrâne
înnebunite de pierderea fiilor prin puşcării sau în exil, şi taţi spânzuraţi
din neputinţa de a nu turna pe nimeni. Fotografiase deţinuţi construind
aeroporturi, orbi mulgând vaci grase, şi chiar o legiune de târfe care juraseră
solemn în faţa întregului judeţ că se vor lăsa cusute.
Ştia despre
Zeiţă. A trebuit să ne batem cu praful a trei decenii de nepăsare balcanică,
până ce am scos din beznă preţiosul portret. Mai demult intuisem
eu o inteligenţă superioară, ca să nu zic mistică, a şobolanilor. Îi mâncaseră Zeiței doar mâna stângă,
adică o brăţară de aur curat ca lacrima. Dar Maestre m-a liniştit.
- Unde e omul, - a spus, - e
şi filmul din care s-a născut.
Şi am găsit
pătrăţelul din care se născuse Zeiţa. Maestre l-a luat, l-a curăţat, şi mi-a compus
un portret de mărime naturală, ca şi cum
m-aş pregăti să mă însor cu Zeiţa. Aşteptând să se usuce nevasta,
am stat la o ţigară cu Maestre. Tot în cămăruţa lui. Nu ţi-ai fi dorit să ai un
asemenea mormânt. Poate nici el. Mi-a încredinţat atunci oful pensiei
sale, cum s-ar zice. Nu stătea degeaba el la muzeul ăla prăpădit. Avea o misiune
aparte. Era în acelaşi timp fotograful muzeului, paznicul lui neadormit şi
trimisul special al Memoriei. Dumneata crezi că minele alea mari sunt goale,
nu?! Nici nu mă gândisem la ele. Ei, nu sunt, spuse Maestre. Nu
sunt deloc goale!
El stătea la muzeu tocmai ca să
oprească o potenţială explozie a minelor. Căci minele erau pline până la refuz.
Cu Nimic. Maestre era ferm convins că minele sunt pline cu nimic, cu neant.
Nimicul năvălit peste lume nu se mulţumise de atâţia nechemaţi pe care îi
posedase. Nimicul începuse să ocupe treptat toate spaţiile rămase goale. Chiar
nu simţi, m-a întrebat. Faptul că numărul ignoranţilor creşte cumplit,
înseamnă că mulţi, mulţi oameni vor fi răpiţi de catastrofe.
Nu mi-a spus nimic despre metoda sa de
luptă. Mi-a povestit însă, cu o bucurie de îngeraş, despre capodopera vieţii
sale de nimeni cu aparat în mână. O realizase pe
front. Într-un cort sfâşiat de
gloanţe, un soldat se bărbiera. Din oglinda aia prăfuită – oglindă-oglinjoară,
cine-i cel mai citi(a)t din ţară? – se puteau
zări frânturi de lume şi membre de camarazi care abia săriseră în aer, iar
soldatul se bărbierea liniştit, ca şi cum ar fi trăit doar în fotografia
lui Maestre. Acestuia încă nu îi era foarte clar dacă soldatul se bărbierea în
realitate sau doar pe celuloid. Dar nu conta. Şi aşa realitatea aia
devenise neant. Soldat înainte de moarte, bărbierindu-se – acesta
era titlul.
Zeiţa se uscase. Maestre mi-a făcut-o
cadou regretând că nu-mi putea dărui un Mers al Trenurilor, căci stocul
se epuizase, pe urmă şi-a adus aminte să mă întrebe: Dar matale cu ce te
ocupi? Cine eşti, de fapt?