Fragment/e
Strălucirea vulturului a pălit când am aflat că-l omorâse pe Eschil. Știam doar că fusese un scriitor renumit al Greciei antice; patruzeci de ani mai târziu, într-una din acele perioade în care ești arhiplin de literatură (ce ți se pare viață) și te convingi că n-a mai rămas vreun lucru esențial de gustat sau uitat, cu cap de bărbat și minte de copil, m-am gândit că nu vulturul, ci inspirația, jignită sau deja prea obosită, luându-și trup și gheare de vultur, îl pedepsise pe Eschil din motive cunoscute doar de Moarte.
Nu țin minte
cine m-a anunțat despre moartea violentă a lui Eschil; de ce moartea unui
scriitor mort atât de timpuriu, când noi nu fuseserăm nici măcar ciripit de
păsări, cum s-ar zice, să-mi strice somnul?!
I-am scris lui
tata (care vorbea fluid opt limbi străine) și l-am rugat să deschidă unul
dintre revelațiile copilăriei mele, enciclopedia Larousse (ediția 1977), sau să
mergă până la Biblioteca Națională, ca să afle ce și cum.
De-a lungul săptămânii ce s-a scurs până la venirea
răspunsului, n-am izbutit să-l găsesc pe solul
(mesagerul, nu nota) morții lui Eschil, dar mă scotea din sărite plăcerea lui –
împrăștiată cu atâta măiestrie în toate trăsăturile, sunetele și gesturile,
încât îi ascundeau chipul și numele în uitare – și aproape plângeam de marasm.
Mai târziu l-am binecuvântat, dar în acele zile făceam spume care probabil se
zbăteau să devină cerneală de scris. Era prima oară când vedeam cum răul îi
ocrotește pe trimișii săi, înlocuindu-le chipurile și numele cu satisfacția pe
care o simt când rănesc pe cineva.
Nu știu din care limbă își extrăsese tata informațiile.
Dar țin minte că mi-a răspuns lung, cu scrisul său superb care păstra și
înțelepciunea, și bucuria duioasă, și luminile copilăriei. Da, din nefericire, Eschil a fost ucis de un vultur, în orășelul marin
Gela din Sicilia. Cel puțin așa spunea legenda. Nu știa nimeni numele
vulturului ucigaș, sau nu avusese vreun nume. Niciun scriitor nu scrisese
despre el, sau scrisese, dar opera respectivă era socotită pierdută. Poate arsese în Biblioteca Alexandriei. Nu se
știa nici dacă cineva pedepsise vulturul pentru acea crimă cumplită. De fapt,
lucrurile fuseseră prea nebuloase, încât era la fel de dificil să acuzi
vulturul, cât era cu putință să-l mai salvezi pe Eschil. Mai exact: un vultur
antic, înfometat, nu albanez – deși granițele antichității nu se pupau de mult
cu cele de acum – prinsese o broască țestoasă. Poate se săturase de ficatul lui
Prometeu. Dar, ca să poată gusta din țestoasă, trebuia să smulgă broasca din carapace,
altfel o putea doar ciuguli. Drept urmare, cu renumita-i inteligență, vulturul
se învârtise o vreme în aer pentru a găsi o piatră mare, sau vreo stâncă peste
care să arunce și să strivească țestoasa. Exact în acele clipe, pe sub vultur trecea Eschil. Cutremurător: însemna că atunci când găsești cum să omori
un animal, ești gata să omori un mare poet. Poetul era relativ bătrân și
relativ în exil. Tocmai se despărțise de oracolul care îl sfătuise să stea cât
mai mult prin câmpii sau spații virane, fără case, copaci mari sau grote, căci moartea avea să-i vină de la destrămarea
unei case. Lui Eschil îi căzuse părul de mult. Capul său i-a părut
vulturului ca o piatră sau stâncă
parțial ovală. Un simplu ca putea
să-l omoare până și pe Eschil. Ca-stânca
sau ca-piatra au acționat ca o piatră
și ca o stâncă. S-ar putea ca vulturul să-l fi văzut pe Eschil cu un singur
ochi, căci păsările cică nu văd bine decât cu ambii ochi. Țestoasa trebuie să
fi fost chiar mare și greoaie, din cele care trăiesc la fel sau mai mult decât
vulturii, deoarece carapacea, din nefericire, se dovedise mai tare decât
craniul lui Eschil, deși acesta era faimos printre confrați, admiratori și
conducători drept cap-de-piatră.[1]
Moartea nu părea născocirea vreunui scriitor invidios,
exceptând cazul în care respectivul ar fi fost vreunul dintre ceilalți genii ai antichității, cu operă
salvată sau pierdută, sau căruia, din toată opera, i se salvase doar bucățica morții lui Eschil, transmisă
oral, nu în scris.
(…)
Când se apropia toamna, Poradeci[2] (orașul, nu poetul) se
pustia. Ne învelea, precum tăcerea unor suflete înmuiate de dor, o liniște care
te convingea că, atunci când treci de o anumită graniță a singurătății, nu-ți
mai trebuie ajutorul nimănui. Nimic, nimeni nu te poate distruge, nu te poate
ucide în atâta dor și singurătate care poate îl fac pe om invizibil pentru
ochii năpastei și ai morții. Mă simțeam născut în și cu acea
singurătate.
Cele mai multe Capete[3] se întorseseră la Tirana
și prin zonele adânci ale patriei,
unde trebuiau să stea de vorbă genunchi
la genunchi cu poporul simplu, ca să poată scrie capodopere, când noi am
lansat campania „Să-i citim pe cei pe care îi păzim”.[4] Cărțile Capetelor,
tipărite în zeci de mii de exemplare, deși deseori erau caricaturi ale unor
cărți străvechi, traduse sau nu, te umpleau fără să simți cu un foc negru, cu
dorința să te arunci de pe stânci, să omori păsări și animale și oameni
nemulțumiți de fericirea zilelor noastre.[5] Să te omori și să omori nu
atât pentru a curăța patria de inși dubioși sau suspecți, încât de neputința de
a fi erou și faimos. Nu știu cum reușeam, dar, după citirea a cinci romane
d-ale Capetelor, abia așteptam să descopăr cât mai mulți dușmani, spioni,
trădători, stricați; să mor sau să omor în numele fericirii urmașilor. Altfel
viața n-avea nici un rost. Semăna leit cu viața vreunui dușman încă
nedescoperit. Până și cea pe care o iubeam în taină mi s-a părut suspectă o
vreme. Nici dragostea nu reușise să mă turbeze în așa hal. Literatura, deci,
era mai tare decât dragostea. Mai ales literatura în care, după ce storceai
nebunește zece volume, abia scoteai dou-trei scene de dragoste (în loc de
săruturi, mai mereu se scuturau florile vreunui pom, fremătau câteva raze de
soare, în timp ce nu aflai cum se fac copiii etc.). Ca orice pânză de violență croșetată
minuțios cu mult timp înainte de a te naște, fără să te socotească mai mult
decât o entitate carnală (alias terestră,
caracterizată prin postura erectă și locomoția bipedă, creier mai mare, mai
complex decât alte primate ș.a.m.d.) cu viață și comportament de reptilă,
cărțile Capetelor (te) îmbogățeau simultan cu patru stări paralizante, înter-cuplate:
viață mincinoasă – literatură proastă,
literatură mincinoasă – viață proastă, literatură mincinoasă – viață
mincinoasă, viață proastă – literatură proastă. Toate în scris, albastru
sau roșu pe alb, nu prin viu (sau mort) grai. Pentru a compila opusul
Infinitului – pe care înțelepții, încă din vechime, îl prezentau adesea prin
numărul 8 înclinat – literatura putea întrece și pe cele mai mioape politici.
Oricum și de oriunde ai fi bine-înțeles
cărțile Capetelor, ele trebuiau interzise cel puțin femeilor gravide, unora și
în luna de miere.
(…)
În
a șasea zi, după ample discuții, pline de certuri și urlete – Ne scoatem ochii ca găinile chioare,
spuse un membru al organizației noastre – a trebuit să acceptăm că stătusem de
pază degeaba, spre nefericirea noastră. Cărțile
Capetelor nu lăsau nicio fărâmă de loc pentru alți eroi. Hârtia fusese de mult ocupată, concesionată, sechestrată. Așa
cum abia respirau grație unor eroi ai muncii socialiste – care munceau deja
pentru anul 2000 și mai departe – acele cărți găzduiau hoarde întregi de eroi
morți și vii, gata să se jertfească pentru următorii (cel puțin) patruzeci de
ani. Trebuia musai să devii erou înainte de a muri și, dacă se poate, să mori
în condiții încă nescrise, ca să poți
intra în cărțile lor. Puteau intra, oare, în ele, dacă mureai ca Eschil?! Aceasta este poezie pură, spunea tata despre moartea lui Eschil.
Nici Eschil însuși nu reușise să scrie ceva atât de uluitor. Pentru prima oară
în istoria literaturii (și nu numai) vulturul întrecuse un geniu, folosind țestoasa
în locul condeiului și soarta în locul hârtiei. Nici eu n-o puteam scrie mai bine, ar fi mărturisit Lasgush
Poradeci.[6] Acum… mai bine o scriam eu, dar și vulturul bine a făcut-o.
Curând,
în cărțile Capetelor n-avea să mai fie loc nici pentru dușmani. Uitarea avea să
ne înghite unul după altul, fără să ne întrebe, fără a ține cont de nicio
dorință sau sacrificiu, și avea să ne topească prin pustiurile din afara
literaturii, cu carne și oase și vise și amărăciuni, exact cum topea vulturul
carnea decopertată a unei broaște
țestoase. Nici praf pentru noroi n-avea să rămână în urma noastră, darmite
pentru plumb de litere și sticle de ochelari.
Treceam
prin gând fețele majorității Capetelor și atunci m-a străfulgerat convingerea,
nu impresia, că scriitorii semănau incredibil de mult cu esența a ceea ce
scriau. Deseori nu era nevoie să-i citești, ci doar să le vezi cu atenție
fețele. N-aș fi fost șocat, dacă într-o zi s-ar fi descoperit sau înființat
profesia citirii fețelor de scriitor,
fără a răsfoi ce scriau. O asemenea meserie le-ar fi dăruit mult timp liber
cititorilor devotați.
Cea
de-a zecea zi m-a trezit cu o scârbă nemaisimțită
în vene și-n cerul gurii. Poate mă omorâseră deja, dar fără să mă bage în
vreuna din cărțile lor, disprețuind jertfele mele în timp ce îi păzeam.
Cerneala lor de scris, în combinație
cu plumbul literelor, îmi otrăvise(ră) sângele. Fiindcă nu voiam să mai crăp, nici
în ruptul capului, de dragul urmașilor, nu voiam să omor pe nimeni, nici măcar
păsări, nici reptile, nici țestoase. Dimpotrivă: îmi venea să ies pe străzi cu
o țestoasă în mână, să mă-nvârt în jurul meselor unde Capetele, majoritatea
temeinic chelite sau suficient de scurt tunse, beau, mâncau și declamau, pentru
a atrage vulturul.
În
ziua următoare, am avut norocul să văd, dintr-un unghi personalizat pe unul dintre cele mai celebre Capete ale epocii. Ne
împrietenisem cu câțiva vârstnici din Tirana, veniți în Tabăra de Pionieri,
lângă Mormintele Fără-de-Nume, și unul dintre ei era nepotul Capului (nemuritor, loc de frunte în toate
antologiile și temele de bac, orator-cheie prin prezidii și comisii, reportaje
și memorii). Capul era găzduit la hotelul poreclit ”Noul Turism”, la etajul cel
mai apropiat de cer, cu ferestrele deschise peste Lac.[7] Ne îmbrăcasem în cele mai
bune haine – de nuntă, sărbători și
înmormântări – căci ne hotărâsem să-i încredințăm taina că noi suntem paznicii invizibili (cumva în rol, dar și rost de îngeri). Eram convinși că Marele Cap scrie altfel decât cei
pe care îi citisem, ba chiar ne rugam să nu scrie ca ceilalți. Că n-au cum să scrie toți la fel, nu?, că la
o adică și morțile par toate la fel, însă numai cel mort știe cum e.
Unul
dintre noi insistase să-i ducem și un buchet de flori (spicuite din cimitir),
dar Capul nu era erou, nu murise, nu știam să-i fi murit cineva apropiat, dar exista
riscul real să-l putem băga în belele grele, fiindcă flori primeau numai
conducătorii, martirii, eroii și amantele.
Tremurul
nostru, uscarea salivei erau cel puțin inexplicabile, fiindcă îl vedeam atât de
des în oraș pe Lasgush Poradeci și, deși știam că este unic în poezie, prezența
lui nu ne agita deloc, dimpotrivă. Se pare că bunicul nepotului era un alt soi
de scriitor. Abia așteptam să ne întrebe câți ani aveam și ce visam să devenim.
Dar nepotul ne-a făcut semn: Sssst, că
bunicu' scrie…
De
aceea, ne-am pus la coadă ca să-l vedem pe bunic prin gaura cheii. Noroc că acea
cheie era groasă, strâmbă, cu mulți zimți și nu se afla în broască.
Din
gaura aia l-am văzut.
Stătea
îngândurat în fața ferestrei mari, cu privirea spre lacul parcă de smarald și
Muntele Secat[8],
acoperit pe vârfuri de străvechile ninsori ușor trandafirii, cu pumnul drept
sprijinit sub bărbia oarecum de pelican. Judecând după coate, rezulta că
arătătorul mâinii stângi și-l avea lipit de tâmplă. Între două degete pe care
nu știu de unde ieșeau, ținea un stilou gros. Pe unul dintre degete și-l
pierduse în război, sau și-l înfundase în ureche, pentru a-și aprofunda
tăcerea. Tăcerea creativă. Părea să aibă de trei ori mai multe degete decât
ceilalți muritori.
Nu
se mișca, nu scotea niciun sunet – o încremenire care te obliga să juri că
n-avea inimă. Zulufi de diferite lungimi îi amorțiseră printre și în jurul
degetelor.
Avea
cap mare Capul. Ssssst, repeta nepotul,
deși niciun sunet, nici d-ale respirației, nu îndrăznea să iasă din noi. Se
auzea ciclic doar acel Sssst care, de
la un moment dat încolo, n-a mai ieșit din nepotul Capului, ci din altcineva /
altceva. Am observat că Capul nu era
trist, ci învelit într-o (deocamdată mută) veselie copilăroasă. Mă pusese pe
gânduri acea veselie, fiindcă o văzusem la toate Capetele. Cum putea fi vesel
un scriitor, de ce?! Și ca să ce. Îi
văzusem și la singurul stadion al orașului, când urlau și aplaudau în cor, la o
întâlnire cu Conducătorul Legendar.[9] Aveau acea bucurie care izvorăște
din spaime mari. Din acele spaime care îl conving pe om că supunerea este
singurul sens al vieții, dar și al scrisului. Deoarece fumasem o întreagă
țigară ”Ardian”[10]
fără filtru, capetele unora dintre ei mi se amestecaseră cu trupuri ale altora.
Aveai impresia că o armată de decapitați striga rima „-er / -her’”[11], cu aceeași veselie și-n
trupuri, și-n capete, poate astfel striga capul când scăpa de trup și viceversa.
Capul
și Nepotul nu strigau, nu aplaudau. Dar de unde să știe ei că, altfel decât
Moartea – care aprecia nu doar glumele otrăvite, ci și surprizele plăcute, mai
ales cele de final – Frumusețea nu glumea.
-
Bunicu' face un roman mare, - ne-a uimit nepotul.
-
Cât de mare, mă?
-
Uite, atâta, - adăugă el, și-și deschise palmele, inițial ca aripile unui
vultur, apoi și le apropie ca două uși de dulăpior care visa să fie carte sau
invers.
Atât
de mare și invizibil era romanul. Nu l-am putut citi, ca să pot afla dacă mai
avea loc pentru vreun erou sau dușman cu moarte memorabilă. Foarte greu puteai găsi,
inclusiv în visări sau beții, o moarte atât de specială care să-ți facă loc,
fie și ca simplu anonim, în cărțile Capetelor. Poate nici Eschil cu moartea lui
nu era demn.
Am
părăsit gaura cheii cu o tristețe care și-a găsit cuvintele mai târziu: Păcat că atâtor capete treburile proaste le
mergeau bine, iar treburile bune, inclusiv cele visate în secret – le erau
înghițite de uitare. Capul a rămas la cel mai apropiat etaj de cer, calm și
vesel, ca o colivie înăuntrul unei păsări, nu ca o pasăre într-o colivie
confortabilă.
Gaura
cheii m-a convins că literatura n-avea nevoie de jertfele noastre. Nu avusese niciodată.
Capetele nu pățeau nimic, nu le ura, nici măcar accidental, niciun vultur.
Dimpotrivă: după toate datele, vulturul părea să fi semnat un pact de strânsă
colaborare cu Sigurimi[12], cunoscut altfel și ca
”Ochiul Vulturului”. Vulturul păzea Capetele, nu le amenința cu țestoasa. În
mod nedrept, lumea ridica în slăvi alte găuri, în detrimentul găurii cheii.
Lumea trebuia să se concentreze urgent asupra expresiei ”Spune-mi din ce gaură mă vezi, ca să-ți spun ce viață ai”. Altfel,
avea să rămână netoată și avea să-și
piardă vederea pas cu pas și gaură după gaură. (…)
Poezii ale lui Lasgush Poradeci în
limba română / Fragment
de proză
Adaptarea, notele explicative în limba română și grafica: autorul
[1] În sensul de insistent, încrezut, parțial recalcitrant.
[2] Este vorba despre
Pogradec (Pogradéț), dar fără g, cum
îl pronunțau locuitorii din alte epoci. Lasgush a împrumutat pentru pseudonim
numele orașului său natal.
[3] Are sensul de Corifei, Capete importante, valori – kokë : cap, SQ. Este vorba
despre unii dintre numeroșii reprezentanți ai realismului socialist care-și
petreceau vacanțele sau concediile
creative la Pogradec (Albania).
[4] … ca nu cumva să-i omoare
vreun vultur cu țestoasă-n gheare.
[5] Lozincă a vremii.
[6]
Poet, gânditor, traducător, lingvist și memorialist albanez (1899?-1987),
format în Grecia, România și Austria, considerat cel mai important liric al
literaturii albaneze.
[7] Lacul Ohrida.
[8] Mali i Thatë – SQ.
[9] Astfel era supranumit dictatorul
Enver Hoxha (1908-1985).
[10] Marcă celebră de țigări
în Albania anilor '70-'80.
[11] Versurile “Parti, Enver / Jemi gati kurdoher’” – SQ.
Partid, Enver / Suntem gata-ntotdeauna.
[12] Serviciul secret al
Albaniei comuniste.