ca om esențializat în scrisul său și viceversa
1.
În paginile
jurnalului său de acum patru decenii, Andru credea că:
... scriitorul poate nu-i decât un sfânt
poticnit din drum. Un mistic care a ratat iluminarea. Un profet care, mergând
spre viziune, s-a încurcat în metafore, în imagini poetice, a uitat de drum sau
l-a pierdut și a rămas prins în insectarul minunat numit istorie literară.*
Drumul parcurs de majoritatea scriitorilor pare să se fi inversat, păstrând italicele de rigoare: nu de la profet mâncat de mistici mâncați de sfinți, ci de la sfinți care-și ratează iluminarea din cauza sevrajului de atenție, admirații și premii, la activiști undercover, adepți ai unui text care convinge masele largi de cititori că pot face mare literatură.
Dintre toate ipostazele înșirate de Andru, misticul nu poate viețui și crea decât în umbră; sfântul – trăiește cu sufletul în hristosferă (cuvânt al lui Andru) și trupul pe această lume, iar numai profetul are menirea să se adreseze unui public relativ larg. În esență, profetul ar trebui doar să transmită, nu să intervină. Numele lui începe să existe doar dacă-și identifică trăsăturile individuale cu mesajul pe care îl transmite. Iar scriitorul, ramură a celorlalte ipostaze, trebuie să ficționalizeze. El este povestitorul de pe marginea cercului unui foc, unde ascultătorii participă prin tăcere la alungarea duhurilor rele (Am găsit credința aceasta în cărțile lui Andru – și modalitatea aceasta de a exorciza spațiul, păstrând proporțiile, se regăsește și în stilul său scriitoricesc). Nevoia de renume – considerată de către unii celebri drept dovadă indiscutabilă a valorii artistice – îl ispitește pe povestitor să adauge sau să taie din Mesaj, sfâșiindu-și astfel profetul din el. Desigur, literatura nu este profeție. Toate cărțile cu impact profetic sunt cel puțin discutabile din punct de vedere estetic și literar. Ca să dăinuie, literatura trebuie să conțină – paradoxal – exact ceea este mai muritor în om, dar nu în forma în care produce descompunere și moarte (sau prelungește timpul acestora în detrimentul reînnoirii), ci se convertește în poveste. Iar dacă ne amintim de Maistrul Eckhart: În iad merge doar acea partea a noastră care nu vrea să moară. De aici și importanța cunoașterii de către fiecare a darului nominal, pe care Andru îl consideră mijloc de neînlocuit în terapia destinului. Se poate spune că cine-și cunoaște darul, nu va ocupa niciodată locul altuia și va alunga prin viața sa, spunând deseori doar prin fapte povestea proprie, tot ceea ce este inuman, subuman sau antiuman.
2.
Mărturisesc că vorbeam aproape la fiecare întâlnire despre profeți și profeții. Andru era de mult considerat Scriitor sapiențial – iar sintagma mi se părea un premiu sau un titlu de talie universală, în condițiile în care homo era din ce în ce mai încolăcit în extensii de tip -erectus, -pragmaticus, -fobus, -transitus, -postum etc. Era interesant că multe lucruri care se doreau inuman de precise și longevive, nu puteau fi exprimate decât în limbi moarte.
3.
Discuțiile noastre depășeau atenția și tematica istoriei literaturii, pe care Andru o numea insectar minunat, iar eu: un fel de rai al indivizilor care scriseseră și mai ales publicaseră și fuseseră premiați în locul altora. Andru tăcea de câte ori diverse trenduri și paradoxuri ale vieții literare, mai ales în presă, dezvăluiau exact contrariul a ceea ce lăudau, începând cu tratarea unor cărți întru totul plictisitoare și pleonasmatice ca revelații sau cercetări profunde ale psihologiei umane, dacă nu chiar spărgătoare de coduri ale scrisului, până la ridicarea unor simpli fomiști de personalitate la rangul de cel mai important, cel mai ingenios, cel mai (urma elasticizarea perioadei de timp, deseori începând de la Eminescu încoace). În asemenea momente, exact prin tăcerea lui – care nu era doar o expresie a bunului-simț sau a neputinței de a avea confrați cu mult peste obsesia presei de a umfla într-un ciorap găurit pentru a-l prezenta drept zeppelin – puteam vedea că era străin din mai multe puncte de vedere, iar eu – pribeag de nișă, cum s-ar zice. Pentru ambii, fraza Mântuitorului: Nimeni nu e profet în țara sa căpăta o altă profunzime după fiecare întâlnire. Dacă e să adopt finețea andruină, aș scrie că nicidecum nu venisem în România ca să fiu profet, iar Andru știa câtă profeție îi permitea înstrăinarea. De aceea și primirea pe care mi-a rezervat-o Andru de la prima întâlnire la redacția Vieții Românești, unde, la sfatul său, mi-am și ales pseudonimul în română –; primirea unui străin, albanez, confrate – depășind din start tot ierbarul stufos al ospitalității balcanice declamative, m-a ajutat să înțeleg că poți fi alohton într-o țară și autohton în Literatură. Cu timpul, prin credință, înțelegând corect sensul înstrăinării ca dar, nu doar ca stare de fapt și de spirit, poți deveni autohton al Sufletului.
4.
Scriitorul sapiențial Vasile Andru era un om care nu mima chiar nimic, fără a fi rigid, ci doar creând impresia că nu se află întru totul aici și acum. Sufletește era suficient de liber, ca să poată fi unde și cum considera. Din această cauză, nu avea o vârstă anume. Absența lui parțială te punea însă, în centrul unei atenții deloc clișee, fiindcă era, de facto, o empatie extinsă, aproape moleculară, deloc deranjantă, dar și deloc amăgitoare. Ceea ce îl distingea – și separa – clar pe Andru de ceilalți confrați, era lipsa totală a intenției de a te schimba, de a-ți citi ceva, de a se cita pe sine, de a-ți înșira niște frânturi de drame, nedreptăți, dezamăgiri cotidiene, chestii de sănătate etc., prin care orice handicap este folosit constant, uneori poate involuntar, ca o ventuză de a absorbi admirație. Om-fără-de-mimare, Andru cunoștea profund starea și stările ființei umane și știa căror cititori / ascultători să se adreseze. Dar mai ales cum să (se) rostească, în scris sau prin viu grai. Printre multe altele, dincolo de orice tendință profetică, a scris și că, într-o civilizație numită a culpabilizării:
… se vor înmulți rafinații spiritului.
Este o observație zguduitoare, dacă știi să descifrezi sarcasmul (plin de o spaimă de copil) al lui Andru și dacă nu te sperie îndurarea infinită a lui Dumnezeu. Rafinații spiritului sunt, în mare, indivizi cu memorie uluitoare, dar deloc productivă, dar și condeieri extrem de prolifici ocoliți de Memorie. Scriitori care și-au greșit intenționat menirea, părăsindu-și fiecare și toți în grup darul clar pe care îl aveau în alte domenii. Rafinații scriu fără greșeli gramaticale, folosesc ingenios colocvialul și anecdoticul, au un umor care prinde la masele largi, nu lipsesc nicăieri, se exprimă despre orice, citând de obicei nume necunoscute, în spatele cărora ar vibra opere nemuritoare și pe care ignoranța publicului încă nu le poate accesa, iau și primesc premii, au numeroase titluri de doctor honoris causa – și care amintesc de nu puține descrieri ale Filocaliei. Capacitatea lor de a mima nu doar arta scrisului, ci și arta viețuirii, este absolut extraordinară, s-ar exprima ei, și deseori îi convinge chiar pe ei înșiși că mimarea este întreaga existență și că doar mimarea poate fi existență și / sau artă.
5.
Ani mai târziu, observația lui Andru a rimat cu un fragment despre ipostaza de împietrit a omului contemporan (se pare că este contemporan de veacuri):
Împietritul este un filozof neînțelept care se osândește pe sine însuși voind să se arate învățător altora, orator care se condamnă pe sine însuși prin vorbele pe care le rostește, orb care pretinde că-i învață pe ceilalți să vadă ceea ce nici el nu vede. Vorbește despre felul vindecării unei răni în timp ce nu încetează să și-o scarpine pe a sa; vorbește împotriva bolii, dar nu încetează să mănânce cele ce-i sunt vătămătoare; se roagă să fie eliberat de păcat pentru ca îndată să se întoarcă la patima sa. (…) Filozofează despre moarte, dar se poartă ca și cum ar fi nemuritor, suspină să se despartă de trup, dar doarme ca și când ar fi veșnic. Predică înfrânarea, dar se străduiește să-și satisfacă lăcomia. Fericește ascultarea dar e cel dintâi care o ignoră. Citește despre înfricoșata judecată și începe să zâmbească, citește despre slava deșartă și chiar în timpul lecturii se umple de ea. Se pregătește pentru priveghere, dar îndată cade într-un somn adânc; laudă rugăciunea dar fuge de ea ca de-un bici. Laudă pe cei lipsiți de răutate, dar nu se rușinează să țină minte răul și să se lupte pentru o zdreanță. (…) Fericește tăcerea, dar o laudă prin vorbărie. (Filocalia)
Vreau să spun că, pentru mine, Andru este și un scriitor filocalic înnăscut, care a avut darul, dar și tăria de a jertfi bucuros pe măsura acestui dar (sau harismă), să trăiască la sânge și cerneală ceea ce scrie și invers. Totul într-o simplitate care, dacă ar fi fost râvnită sincer de scriitori, ar aerisi lumea literară și ar îndrepta mulți profeți ratați înspre darurile pentru care au fost creați. Andru știa că:
Mintea desface totul în bucăți asemenea unui câine care în căutarea cărnii ciopârțește în bucăți tot ce e unitar și vrea să înghită cât mai multe. Ea trebuie să fie făcută simplă, curată și blândă, înțelegând lucrurile în unitatea lor, respectându-le, nelăcomindu-se să le sfâșie, dă le descoase căci în acest caz nu mai înțelege întregul, esențialul și viața. (Filocalia)
6.
În afară de străvechile legături iliro-tracice, trezvia, Rugăciunea Minții și exilul sau înstrăinarea între granițele Satului Global, două au fost temele predilecte în discuțiile noastre suficient de rare: chipologia și impactul capodoperelor necunoscute (nemediatizate). I-a plăcut cuvântul meu chipologie, dar nu mi-a spus că exista din antichitatea cvasi-știința descifrării chipului uman, crezând probabil că posibilitățile metaforei de a străbate straturile sau pieile feței umane erau nelimitate așa cum nelimitată este capacitatea aceluiași ochi de a privi alte lucruri după fiecare clipire. O astfel de clipire este și moartea. Frământările mele în ale chipologiei s-au potolit la convingerea – exprimată public în limba albaneză – că portretele scriitorilor, cele fotografiate, nu scrise, dacă le privești cu atenție și nepărtinire, seamănă înfricoșător cu cărțile pe care le scriu sau cel puțin lasă să se vadă ceea ce ei și-ar dori să (se) ascundă.
7.
Am uitat să-l întreb pe Andru despre o chestiune care mi se pare și acum esențială: ce anume îi produce faima post mortem unui autor, revenirea lui în centrul atenției publice, rarefierea aprecierilor, mutarea în conurile de umbră, uitarea. El, de exemplu, trăind conștient în umbră și fiind cât se poate de firesc împletit cu propriile texte, are acum incomparabil mai multă prezență, decât faimă, aceasta fiind în postura unei entități conștiente că este neîntrerupt vânată și îi va veni rândul să nu scape. Sau va scăpa doar fiindcă Andru nu agrea în mod special clasicizarea. Restul e celebritate.
8.
În încheiere, vreau să invit cititorii devotați să observe cum cuvintele acestui scriitor care era clasic înainte de a-și schimba lumea (sintagma este tradusă din albaneză – ndërroi jetë - SQ), iar acum este mai prezent decât mulți monștri sacri viu sau nu, sunt la locul și la timpul lor. Ele pot produce un catarsis real și, tocmai pentru că nu mimează terapia actului scriitoricesc, nu pot atrage mase largi de cititori. Simplitatea acestor texte îi oprește pe mulți să creadă că pot face literatură și, mai mult: le sugerează blând, aproape monahal, să caute în ei înșiși darurile nominale, nu globale.
Split /
București, mai 2024
* Vezi ”A scrie – a te orienta în duh„ – O convorbire din două lumi, în trei
voci – Revista Haemus și Silvia Andrucovici, Revista Haemus Nr. 66-70 / 2024.