Cuvântul Tubim înseamnă Adunare, dar poate fi citit și ca Tubi im - My Tube (EN). Cuvântul Rrëfilm (alcătuit de autor) are în același timp sensul de Spovedanie, Povestire și Film.
HÂRTIA.
Legată nod de cuvânt şi de litere. Una dintre primele mele amintiri: bunicii
tocmai îşi zugrăviseră casa mare de chirpici şi mă puseseră să dorm în mijlocul
sufrageriei. Lampa o înveliseră cu o foaie scrisă – probabil din caietele de
şcoală ale mamei mele – ca lumina să nu-mi chinuie ochii. Umbrele cuvintelor se
întindeau pe pereţi, în toate dimensiunile, luând forme de animale, păsări şi
insecte, tremurând din cauza căldurii, altoite cu frânturi din alte umbre.
Afară ningea. Ţin minte amara durere a gâtului, deoarece încă nu ştiam să
citesc şi le vedeam pe toate de jos în sus, majoritatea răsturnate, dar intuiam
că ceva neobişnuit mă luase ostatic. Mai târziu, când locuiam la etaj, unde
bunicul Vangjel Koci zidise o fereastră pentru a o transforma în raft de cărţi,
mă străduiam să descopăr cuvinte în umbrele frunzelor. Apoi scrisorile pe care
le-am scris şi primit, hârtiile pe care începusem să le mănânc fără să ştiu de
ce şi, mai ales, o scrisoare a anului 1960, trimisă de celălalt bunic, Llazi
Kyçyku, tatei, care începuse studiile la Bucureşti: ”Mult iubitul Fiul
nostru, trimite-ne cuvinte, multe sau puţine, dar mereu”. La
Pogradec întotdeauna au fost oameni care se hrăneau cu hârtii şi cuvinte.
CERNEALA. Legată nod de hârtie,
cuvinte și sânge. Cu o noapte înainte de a porni spre București, singur în
mijlocul terenului întunecat de lângă blocul în care trăiam, încineram
manuscrisele pe care le consideram nevaloroase.
Era noapte, toamnă aurită de Tirana; părinții ieșeau
unul după altul, sau împreună, și mă chemau de la balcon. Flăcările se jucau cu
umbra mea pe câmp, o măreau, o strângeau, o întindeau peste pietre și tufișuri,
în acel tărâm unde odinioară, în copilărie, ne ascundeam și spionam cuplurile
de îndrăgostiți. Zidurile curților dimprejur erau pline cu rămășițe de sticle, cuie,
cuțite, ca să alunge hoții. Umbra mea trecea prin ele, își pierdea ba capul, ba
membrele; părinții se linișteau văzând că umbra mea e sănătoasă, intrau în
casă, ieșeau din nou. Nici măcar un singur vecin n-a avut curiozitatea să afle
ce fac. Nu știam că scrisesem atâtea lucruri inutile. Urmăream atent cum ardeau
hârtii, litere și cuvinte, care în sine valorau, dar laolaltă nu meritau mai
mult decât focul. Mă fermeca transformarea cernelii în cenușă. Îmi aduceam
aminte de sciții care-și încinerau morții, apoi amestecau cenușa lor cu vin și
beau pentru a moșteni și păstra virtuțile înaintașilor. Mă gândeam la mânia
strălucitoare a poporului: ”Să nu-i / nu-ți mai văd cerneala!”[1] – dovadă că cerneala este mereu mai mult decât
pare.
EXILUL. Legat nod de cuvinte, hârtie,
cerneală, sânge, foc, cinema, dor. Fraza scrisă cu mulți ani în urmă: ”Exilul
nu este boală, dar nici de vindecat nu se vindecă vreodată”. Când i se
revelează dimensiunea astrală a exilului, protagonistul unui film al meu își
spune: „Nici nu te-au gonit, nici nu te-au trimis. Pur și simplu ai plecat,
ca să nu rămâi netot”. Exilul ca o ieșire plină de durere din prezent și ca
primire în eternul unui neam, al unei limbi, al unei arte. Întoarcerile mele la
Pogradec. De fiecare dată, fără a o intenționa, mă trezesc aproape integral
într-o perioadă anume a vieții. Memoria capătă o exactitate și o luciditate
care nu mă amorțesc, dar care nici nu-mi permit să fiu întru-totul în
prezent. Poradec este complet neschimbat, cândva și acum și
poimâine. Luna august când am poposit în casa, înăuntrul sau în jurul căreia
altădată se ridica turnul lui Lasgush Poradeci[2]. Imaginile orașului din ferestrele acelui turn.
Scriam în gând și presimțeam că o mai mare singurătate va urma, dar sunt oameni
care și-ar fi dăruit multe doar pentru un gram dintr-o asemenea singurătate.
Urmăream cu privirea umbrele frunzelor pe tavan și mă mutam la Cinematograful
„Pojska”, unde filmele care-mi plăceau le urmăream și de trei ori pe zi. Apoi
mă întorceam alergând prin străduțele pustii și le povesteam filmele bunicilor.
Fragmentele neimportante le înlocuiam cu un soi de cântec milităresc: Tanana-nana-naa.
Rapid, lucrurile au luat-o razna, bunicii și-au schimbat viață[3], povestirea filmelor subînțelegea să cânți într-una
sau să urli. N-aveam voce pentru cântece și urlete.
IUBIREA. Legată mortal de cuvinte,
cerneală, sânge, exil, dor, muzică, strigăt, rădăcini, noduri. M-a lovit foarte
devreme, s-a purtat ca Moartea, m-a trez(v)it și m-a umplut cu multe cuvinte.
Cuvintele erau mereu extrem de exacte și tot atât de ne-depline. Fiecare cuvânt
se rostea simultan printr-un alt cuvânt și odată cu acesta (moarte –
plecare, mântuire; exil – dor, nod, cinema; dragoste – descoperire a limbii,
acoperire a vorbirii; cerneală – sânge, foc, cenușă etc.) Fiecare cuvânt
era geamăn cu propria extindere în metaforă și vice versa. După fapte pe care
le poate asculta doar literatura (și geamănul ei mormântul[4] iubirea mi-a înmulțit cuvintele, dar mi-a închis
gura. Noroc că mi-a luat graiul și nu scrisul.
MOARTEA. Când sunt întru-totul singur
și nu citesc umbre de cuvinte sau cuvinte din lucruri, mă rog ca Dumnezeu să
nu-mi ia mintea de la moarte și nici moartea din minte, mai ales după ce mi-a
alungat frica de moarte. Să te înveți cu propria moarte acolo unde ți-ai fi
dorit să fii și cu propria viață acolo unde nu ți-ai fi dorit să fii. Apoi de
la capăt, după fiecare plecare sau alterare de oameni dragi, după fiecare carte
care apare acolo unde nu mai ești și se zbate duios să fie acolo în locul tău,
sau ca un locțiitor al vieții tale. Versul ne-văzut al lui Lasgush Poradeci: ”Tu,
strigăt minuscul al sunetului meu” răsturnat: ”Tu, sunet al strigătului
meu minuscul”[5].
Readâncirea unui vers al lui De Rada[6]:
”Cum trăiesc unde nu sunt, așa trăim noi după moarte”, adăugând: Precum
mor unde trăiesc, așa...
INVIDIA.
Legată nod de umbră, moarte, strălucire a încercărilor, idolatrie a altora. A
fost ca o a doua umbră, deseori împrumutând culoarea ființelor și a
întâmplărilor – și mereu a fost așa. Creșterea ochiului, empatia involuntară,
poate ascuțită după scrierea atâtor cărți. Expresia paralizantă a unei foste
iubite: ”Tu îi tulburi pe cei care te iubesc și îi faci să turbeze pe cei
care te urăsc...” Invidia care a trecut până acum de la cele mai
monstruoase la cele mai infantile forme. O proaspătă variantă: invitații
înzorzonate de la diferite reviste și televiziuni, după ce li s-au terminat
toți nemuritorii în vogă și mediocri. Dimensiune de blestem, dar atât de
blestematul ”blestem”, cu ghilimelele indispensabile, te ține strâns legat de
Credință și le conferă o valoare din ce în ce mai exactă ființelor, lucrurilor
și sinelui.
SCRISUL.
Legat de majoritatea dezlegărilor. Anul 1982, Tirana, un alfabet alcătuit în
plină taină, ca să nu-mi citească nimeni scrisorile de dragoste. Îl țineam cu
mine și în somn, pregătit să-l înghit, dacă riscam să mi-l găsească. Am recitit
de curând una dintre acele scrisori de dragoste, în alfabetul meu. M-a luat din
nou râsul: întru chinurile de a-mi ține cât mai ascunsă dragostea, uitasem că
iubita respectivă nu-mi cunoștea încă alfabetul. Noaptea înșiram literele în
gând și-i spuneam fără voce: ”Nu-ți face griji, frumoaso, căci pe tine te
voi învăța eu personal adevărata limbă albaneză”... București, iarna anului
1993, la cămin: o descifrare extrem de poetică a literelor alfabetului oficial
(de pildă: J – Fluviul udat de două prezenturi, două viitoruri, două
trecuturi. Tăcerea lacrimii, a vaietului, și fericirea acestora). Apoi
ispita copilăroasă de a alcătui cuvinte și fraze care pot aduce noroc bun, sau
care pot repara câtuși de puțin mersul lucrurilor.
București,
septembrie 2018
______________________________
[1] Expresie albaneză
intraductibilă. Cuvântul Bojë în limba albaneză are și sensul
de Cerneală, și Statură de om (un fel de prezență,
gust și rost al prezenței cuiva).
[2] Se citește Lasgúș
Poradéții – pseudonimul lui Llazar Gusho / Llazár Gúșo (Pogradec, 27 decembrie
1899? -Tirana, 12 noiembrie 1987), considerat cel mai mare liric al
literaturii albaneze moderne, format în culturile română și germanică. Bio.
[3] Expresie populară
albaneză, eufemistică, dar și mistică. În loc de a murit, se
spune și-a schimbat viață (ndërroi jetë).
[4] Joc de cuvinte, după
expresia (asemenea grozăvii etc.) le poate asculta /
suporta / înfrunta doar mormântul.
[5] Intraductibil.
În original: Ti, klithmëz e tingëllit tim. Poetul percepe iubirea
și / sau moartea ca pe un strigăt minuscul, parte și dinlăuntrul sunetului
(vieții).
[6] Jeronim de Rada
(se citește Ieroním de Ráda) Poet de expresie albaneză și
italiană, publicist, estetician şi om de cultură arbăreş – albanezii emigrați masiv în Italia după
decesul lui Skanderbeg – n. n, autorul unor capodopere poetice recunoscute pe
plan continental (Maq / Macchia Albanese, 29 noiembrie 1814 - 28 februarie
1903). Unul dintre numeroșii săi admiratori a fost și nobelistul Frederic
Mistral (“Creaţiile dumneavostră sunt pline de farmec, prospeţime şi lumină
evanghelică. Vă felicit, domnule, că aţi supus muza dumneavoastră, iubirea şi
toată fiinţa cultului limbii materne spre gloria ţării şi a poporului vostru.
În timp ce limbile mari, oficiale, le oferă mulţi cititori scriitorilor lor,
limbile naturale scot la iveală taina adevăratei poezii”).