La fix trei decenii de când scriu și în română, am tradus / adaptat din
albaneză / cumva rescris povestea tatăl (Ati – SQ,
scris la București în februarie 2003), poate fiindcă mi se pare textul perfect
tipic și atipic în același timp, reprezentativ și străin, realist
și inventat, ușor de admirat și greu de acceptat. Este un text venit parcă din
alte vremuri și tărâmuri, când Literatura încă nu fusese migălos împinsă să
iasă din propriul sistem de semne și când cărțile făcute nu
ajungeau decât la cititori pe măsură. Poate din această cauză tatăl se
citește sau nu o singură dată. Presupusul gen Poveste / spovedanie provine
din cuvântului albanez rrëfim care înseamnă și poveste,
și spovedanie.
Cu apariția tatal-ui online și pe hârtie (îmi) voi serba
treizeci de ani (de neuitat, deseori de nedescris) și în limba română.
Un link; alte informații pe parcurs.
Tatăl
trăia atât de scufundat în necazurile zilnice, încât își pierduse gustul
tragediilor mari, personale. Dar și gustul fericirilor neașteptate. Nu mai
ținea minte de când își pierduse acele gusturi. Deja se obișnuise fără ele și
nu se mai străduia să le caute undeva.
Tatăl n-avea nimic de vreun sfânt.[1]
Era uscățiv, cu picioare strâmbe și o privire de broscoi expatriat în vreun
deșert, parcă născut să moară degeaba.
Tocmai (își) învinsese șaizeci de primăveri. Era în
așteptarea acelor puține ierni geroase ce aveau să le pună sigiliul veșnic
primăverilor.
Nu știa de ce nu murise degeaba. Longevitatea i se părea de
mult o pedeapsă. Își încheiase rostul pe lumea asta. Și-l încheiase poate
înainte de a-l deschide. Și poate
nu-și dădea duhul fiindcă nu avea duh.
Era luni după masă. Împlinea chiar șaizeci de primăveri.
Soția, Irma, și fiul, Adriatik[2],
trebuie să fi economisit la sânge ca să-i cumpere un tort micuț și șaizeci de
lumânări de mărimea unor chibrituri. Sau se împrumutaseră de undeva. Mai bine ar
fi plătit lumina.
Flăcările lumânărilor pâlpâiau. De multă vreme casa nu
fusese atât de luminoasă. Parcă pentru a le dovedi că lumina de prisos nu le
face bine, Tatăl se aplecă peste lumânări și suflă. Cu aceeași mânie ar fi
suflat și peste anii săi. Și poate nu și le stinsese până acum fiindcă nu-i
venea să creadă. Dacă n-ar fi avut măcar o fărâmă de suflet, ar fi suflat până
la stingere peste acei ani. Dar îl întrecuseră ceilalți, stingându-i anii fără
să-l întrebe. Iar Tatăl rămăsese un fel de stafie ce umbla dintr-o o cafenea de
cartier în alta.
- Noroc, spuse Tiku. Încă o sută, tată![3]
- Încă o sută de mii de dolari, râse Tatăl.
Irma dădu ușor din cap, amărâtă. Nimeni din neamul lor nu era în stare să-și închipuie ce puteau face cu una suta mii dolari. Sau știau: o puteau lua razna. Dar puteau înnebuni și fără ajutorul dolarilor.
Se înnoptase. Toamnă. Ridicară păhărelele cu rachiu de
mâna a cincea – se spunea că e scoasă
din balegă uscată – și sorbiră lent. Tatăl speră că otrava lentă a acelei
băuturi să se fi adunat întreagă în păhărelul său. Astfel ar fi rămas în viață
singurii oameni care-i mai rămăseseră în viața asta.
N-aveau niciun invitat. Nu-i felicitase nimeni de ziua
Tatălui. Nicio telegramă, niciun telefon. Lumea zăcea adânc încolăcită sau vărsată
în sine, în puțul mărunțișurilor zilnice. Lumii i se uscase gâtul acolo, în
fundul puțului. De setea de bani. Și nu mai ținea minte lumea nici propria zi
de naștere, darmite ziua tatălui, pe care nici Dumnezeu nu părea să rețină că-l
încarnase pe lumea asta.
Tatăl se prăbușise-n adâncimile gândirii. În zilele când
îl învelea acel spirit de umor fin al muntenilor[4],
ieșea mai repede din acele adâncimi. Că nu știu să-not, glumea, și mă pot îneca-n
adâncuri.
Tatăl fuma și rumega gânduri fără niciun viitor. Astfel
izbutea să-și păstreze nepătat trecutul. Trecutul ce nu se mai găsea nicăieri.
- Dar domniile lor... au murit cu toții? – întrebă.
- Care domnii?!
– interveni Irma.
- Musafirii...
N-aveau cum să-i răspundă. Greu de crezut că altcineva în
afara lor știa când pică ziua Tatălui. Părinții lui emigraseră pe lumea
cealaltă, pe rând, parcă-n pas milităresc, imediat după căderea Zidului
Berlinului. Nu prinseseră acea zi grozavă. Dar poate o simțiseră pe pielea lor, în schelete, de fapt, cum
s-ar zice, că praful acelui zid poate le îngroșase țărâna. Rudele se
împrăștiaseră pe mai multe colțuri, majoritatea de neghicit, ale
supraviețuirii. Cei mai mulți fugiseră ca să scape de prăfălăul zidurilor
zdrobite și al gunoaielor. Trimiseseră vești doar de-a lungul primelor luni de
exil, când dorul pare-se că-i tortura. Apoi se scufundaseră în nemărginita
tăcere a uitării sau a străinătățurilor – și nici nu era prea sănătos să aștepți
vești de la domniile lor, dacă nu-i cutremura vreun necaz mare sau voluptatea
vreunui negoț mic. Câte un văr se mai întorsese uneori la Tirana ca să-și
scoată dorul. Scoaterea aceea, în doar trei zile și patru nopți sau invers,
după ce cădeai pradă convingerii că viața de odinioară și plictisul erau
neschimbate, gen aceeași mocirlă, dar cu o duhoare incomparabil mai complexă și
oarecum euforică, li se transformase în mânie, dezamăgire, dispreț. Priveau și
tratau sărăcăcioasa familie neschimbată a Tatălui ca pe o insuliță de leproși.
Și în sine insistau că ăștia meritau
să li se sfarme oasele prin străzile Tiranei. Că nu-și mișcaseră nici măcar degețelul,
nicidecum arătătorul – cu un surâs triumfal, dar mai degrabă halucinant, dacă
nu chiar halucinogen, de nobili ajunși rupți în cur – ca să-și schimbe soarta.
Nici vaporașele către Italia nu li se păruseră demne, nici drumurile spre
Grecia, Turcia etc., nici Loteria Americană, nici chiar negoțul cu amănuntul.
Iar cine rămâne aici, se îneacă,
declarau verii deja înstăriți sau pretins împliniți. Numai cel ce pleacă scapă.
Iar celorlalte rude, strivite de talpa analfabetă sau logoreică a sărăciei,
dacă le aminteai că cineva își serbează ziua, era ca și cum le-ai fi blestemat
în cinci limbi simultan.
Sărbătorile își pierduseră farmecul de odinioară. Zilele
de naștere nu mai erau întruniri sărace, dar duioase, de ființe pe care le
leagă sângele, locul de muncă sau nefericirea comună și unde puteai schimba fie
și câteva opinii prefăcute sau plagiate. Zilele actuale de naștere semănau cu
niște înmormântări unde deseori participa în tăcere doar mortul.
N-aveau răspuns pentru mortul care tocmai împlinise
șaizeci de primăveri. Dar se văzu clar că răspunsul nu-l ajuta cu nimic. Tatăl
își înfipse ochii pe tortul ce ar fi putut achita factura la lumină. N-a mai
lungit-o. Ieși brusc din suprafața sărăciei și înghiți tortul cât ai clipi din
ochi. Irma și Tiku rămaseră înmărmuriți. Din greșeală, Tatăl înghițise și
câteva lumânări. Nu-i plăcuseră niciodată prăjiturile. Acum poate crezuse că
tortul este rost al vieții sau înaltă fericire.
Tatăl își ceru iertare cu ochii în lacrimi. Nu se
supărară.
După ce digeră stratul de jos al tortului – poate carton
din coperți de cărți – și crema multicoloră, Tatăl începu să-și scoată din gură
lumânările ce l-ar fi putut îneca. Semăna cu un magician. Și ar fi fost cu
adevărat unul, dacă (și-)ar fi înghițit lumânările stinse și le-ar fi scos afară
din gură aprinse.
(...)
[1] Termen folosit în sensul vechi de kallogre,
întrebuințat în special de arbăréși (arbëresh,
din Arbëria: vechea denumire a Albaniei – albanezii mutați în Italia după
moartea lui Skanderbeg), care derivă din
grecescul καλός (bun, virtuos, frumos) și γέρων (bătrân, persoană în vârstă),
cum erau numiți cândva călugării, bătrânii sfințiți sau înțelepți.
[2] Din Marea Adriatică
(Deti Adriatik – sq., masculin).
[3] Urare în albaneză: Edhe
njëqind – Încă o sută de ani de acum încolo. (sq)
[4] Locuitorii Nordului Albaniei (Malësia – Muntenia) sunt tradițional recunoscuți pentru înalta lor
statură morală, curajul, înțelepciunea și umorul original.