Era numit doar Omu'. De-a lungul vieții încă nepermis
de lungi, apostroful invizibil îl deosebise discret de ceilalți, dar și îl
ocrotise, ca să nu trezească invidia nimănui.
Plin de admirație sau firească nepăsare, își asumase din fragedă
copilărie nimicnicia, fără să-și dea seama, exact așa cum își trăgea aer în
piept.
Vecinii, chiar și rudele încetaseră de mult să se mire sau să se revolte cum de omu’ nu invidia pe nimeni, nu ura, nu se lupta să depășească pe cineva, nici măcar la înălțime, că pe el însuși chiar nu avea la ce se depășească. Nici nesfârșita Tranziție răsăriteană nu îl schimbase, pesemne fiindcă Omu’ nu pornise nici să aibă prea mult, nici să conducă ceva sau pe cineva, nici să devină mai vizibil. Iar cei care nu se implicau, erau considerați morți și nu meritau distruși sau atrași la competiții.
Mulți îl considerau prefăcut, mai ales fiindcă omu' nu se grăbea să lase în urma sa vreo urmă, vreo dovadă că făcea umbră pe pământ. Dar această mută ipocrizie nu deranja pe nimeni, fiindcă, de câte ori și oriunde era prezent, absența lui semăna perfect cu acea întunecată nefericire a semenilor care face să ne simțim, dacă nu aleși și fericiți, cel puțin mai puțin ghinioniști. Poate din această cauză, unii îi doreau tacit viață lungă și nu uitau să-l invite la ședințe plictisitoare, nunți și chiar înmormântări. Observaseră că uneori Omu’ îi ușura de frustrări mai eficient decât majoritatea covârșitoare a morților. Indiferent de ocazie, dar cu precădere la nunți și zile de naștere absența lui nu trebuia să lipsească.
Ca și femeile, cu excepția soției (care încă îl alinta cu Omu' meu), Poezia nu prea se dăduse în vânt după el. Dar se pare că nici nu-l ștersese definitiv din agendă.
Întâlnirea s-a produs într-un amurg de toamnă târzie. Omu' își făcea
norma zilnică de pași în parcul din cartier și admira copacii înșirați ca niște
condeie sau prăjini părăsite de steaguri; asculta muzica stranie a vântului
zgâriat pe alocuri de croncănitul ciorilor; privea în treacăt dansul frunzelor
aurite care, căzând, deveneau ruginii, apoi negre.
Inițial Omu' crezu că luna își ieșise din fire. Ceva ca o lacrimă se scurse brusc de pe obrazul lunii și picură cât ai clipi din ochi direct pe vârful unui deal semirotund – care amintea de cușca unui sufleur. Aurul blând al lunii parcă devenise lichid și începuse să fiarbă în interior, apoi se zbătea să iasă din cerc, într-un soi de implorare și zvâcnire de vietate căreia îi smulseseră limba.
Luna semăna dintr-o dată și cu un spermatozoid mare din desenele
animate, și cu un apostrof sălbatic presat să devină punct sau șopârlă, și cu o
flacără beată, și cu niște forme geometrice intermediare, vii, nenumite, demne
de toată uimirea.
Omu' se ascunse instinctiv într-un tufiș fără frunze, de parcă luna sau acea lacrimă a ei începuseră să-l caute – și avu impresia că ochii îi sunt în același timp deschiși și închiși. Ca niciodată. Nimeni și nimic nu-l apostrofase vreodată astfel.
Flacăra beată sau luna ieșită din fire sau irisul aprins al
amurgului etc. deveniră pasăre. O pasăre mare, tăcută, superbă. Chiar sublimă.
Părea prinsă jos de un cârlig invizibil; se chinuia să zboare sau doar luase
foc.
Poate lacrima aceea a lunii îi dăduse foc.
Dar pentru cine, dar mai ales de ce performa Pasărea aceea, oare? Cum s-ar fi simțit ea într-o colivie spațioasă, cam cât o sufragerie sau garsonieră, fiindcă în parc risca să fie prinsă de cercetători, studiată la amănunt, apoi ștampilată, cipuită, urmărită sau chiar împăiată și pusă în vreo cutie de sticlă. Ca să nu vorbim de hingheri.
Păcat că numai el putea urmări zborul pe loc al Păsării care, în loc să sufere de atâta foc, părea inuman de fericită.
Omu' nu a înțeles până la moarte cât a stat în acea stare, privind
nu cu ochii închiși sau deschiși, ci direct cu sufletul, mistuirea păsării.
Nu era nimeni în jur, nici luna. Ciorile și alte vietăți amuțiseră
ca peștii, poate fiindcă vântul nu mai bătea, sau poate încremeniseră privind
arderea Păsării.
Dar poate nu e un spectacol, se gândi Omu'. Poate Păsării i se întâmplă ceea ce ni se întâmplă și nouă muritorilor, pe nesimțite: doar își trăiește – pe loc, acum, de facto – viața sau actul morții, pe când toate creaturile dimprejur cred că joacă pentru ele.
Când își deschise ochii, își închise sufletul sau viceversa, Omu'
observă că, pe vârful dealului, în locul Păsării, rămăsese o grămadă de materie
cenușie, cam cât bănuia că rămâne în urma unui om după ce trece prin cămăruța
crematoriului.
Împins de o forță sau slăbiciune necunoscută, Omu' ieși din tufiș,
urcă în patru labe dealul, și îi veni să urle. Dar el era ca de obicei plin de
admirație și n-avea cum să nu admire grămada de unde poate plecase Pasărea.
Toate luminile ascunse ale nopții se concentrau asupra microscopicilor bobi mătăsoși de cenușă și îi prefăceau ritmic în aur și argint.
Omu' atinse cenușa. Era ca oricare alta, călduță. De fapt, nu. Avea în comun cu celelalte cenuși doar căldura discretă. În rest, era cu totul altceva.
Dar cine l-ar fi crezut pe Omu', dacă mărturisea că cenușa aceea tocmai fusese pasăre?! Chiar și el credea că ceva sau cineva îi preschimbase materia cenușie din craniu într-o masă de cenușă imaterială. Ăsta o fi vidul existențial, se întrebă.
Păcat că nu-i făcuse cenușii o poză și nici n-o filmase.
Îl apucă plânsul și-și întoarse capul într-o parte, ca lacrimile să nu se amestece cu cenușa Păsării și să facă din ea vreun soi de băltoacă ce se voia mercur, glet sau adeziv. Omu' înțelegea că lacrimile sale nu puteau scoate Pasărea din cenușă așa cum probabil făcuse luna.
Omu' își scoase căciula, adună repede cenușa din vârful dealului, inclusiv pe cea amestecată cu praf și țărână; fericit că dimensiunile căciulii parcă fuseseră gândite să nu lase niciun fulg sau fir sau punctuleț de cenușă afară, strânse lent și bine gâtul căciulii perfecte, ca nimic să nu se sufle afară, și începu să alerge.
Nu știa încotro se grăbea, dar nu putea sta locului. Cenușa Păsării părea să se simtă minunat în căciulă, de parcă se ivise pe lume doar ca să încapă în căciula lu' Omu'. Altfel nu se explica lipsa oaselor, a ghearelor sau a unor zgârciuri pe care focul nu le poate topi.
De cinci ori Omu' fu zguduit de ispita să iasă din parc, să se oprească la vreo bancă sau la vreun chioșc de schimb valutar și să dea cenușa pe bani grei. Dar și-a învins ispita și fiindcă toate băncile și schimburile valutare erau închise, dar și fiindcă nu putea dovedi că acea cenușă era cu totul altceva. Iar până dimineață cine știe în ce se preschimba cenușa care fusese Pasăre sau Pasărea care deocamdată era cenușă.
Nu se gândi nici să facă vreun selfie cu căciula.
Nu trebuia să-i dovedească nimănui nimic. Nici nu prea avea cui. Nu putea
deveni mai prezent prin absența lui și nici invers.
Alerga exact ca și cum ar duce un mesaj sau creier de importanță globală, dar nu știa chiar unde. Poate punctul de sosire avea să-i taie calea pe neașteptate, la fel cum i-o tăiase Pasărea.
Omu' se lămuri când calea i-a fost tăiată de insulița supranumită și a ”Pensionarilor”. Cunoștea bine zona. Aici se pierduse o dată în copilărie și părinții strigau după el din toate părțile, de parcă ar fi copilul tuturor locuitorilor zonei, inclusiv a morților. Cândva vocile se înmulțiseră și se amestecaseră, făcând ca prenumele să-i devină din ce în ce mai străin. În același timp cu strigătele înfiorătoare ale unor păuni sau pescăruși sau păsări nenumite, o voce tăbăcită de femeie, poate profa de istorie, îl strigase grav pe numele de familie, ca și cum el se încrâncena să nu iasă din pântecele mamei. Rămăsese mut, exact ca-n pântecele mamei. Cândva bocetul păsărilor începuse să-i taie numele și prenumele ca un apostrof nemilos, dar și viceversa, iar înspre surzenie strigătele mamei sale se transformaseră în gemete din ce în ce mai rare, mai stinse. Surzenia înghițise apoi totul, ca un pește imens sau o pasăre de pradă mai mare decât lumea. Sau doar îl uitaseră în parc de parcă nu se născuse vreodată și, de fapt, el îi strigase pe nume, urlase, bocise – și nimeni nu-și asuma numele, porecla, semnele particulare. Nu ținea minte clar, poate doar visase. Nu visase. Fiindcă auzea clar și acum întrebarea unui necunoscut: Ce s-o fi întâmplat cu omu' ăsta?!
Urcă prima treaptă a Podului Pensionarilor. Apele lacului erau
negre și tăcute. Nu se vedea niciun bătrân din cei care-și plimbau câinii sau
doar singurătățile pe insuliță, nici vreun cuplu sau fantomă.
Omu' înțelese rapid. Își reglă respirația, își aranjă părul,
hainele, gândurile și-și deschise căciula.
Lacrimi de anonim care-și îndeplinește misiunea în taină, departe de ochii lumii, îi încălziră capul pe dinăuntru.
Cenușa a fost împrăștiată pe ape cu devotament și n-a lăsat în urmă nicio urmă. Ultimii pești rămași în lac crezură că le pică din cer praf stelar comestibil sau fărâme dintr-o pâine cerească, atât de fină și dedicată numai lor, încât nu puteau fi inspirate și nici respirate de trecători sau de alte vietăți. Unii pești știau din naștere că trebuie neapărat să se hrănească, până nu uită de ce, dar umbra difuză a cuiva care se afla sau nu în interiorul umbrei respective le-a săturat nu doar privirea, iar praful de stele li s-a părut nisip obișnuit.
2021/2026