La fix trei decenii de când scriu și în română, am tradus / adaptat din
albaneză / cumva rescris povestea tatăl (Ati – SQ,
scris la București în februarie 2003), poate fiindcă mi se pare textul perfect
tipic și atipic în același timp, reprezentativ și străin, realist
și inventat, ușor de admirat și greu de acceptat. Este un text venit parcă din
alte vremuri și tărâmuri, când Literatura încă nu fusese migălos împinsă să
iasă din propriul sistem de semne și când cărțile făcute nu
ajungeau decât la cititori pe măsură. Poate din această cauză tatăl se
citește sau nu o singură dată. Presupusul gen Poveste / spovedanie provine
din cuvântului albanez rrëfim care înseamnă și poveste,
și spovedanie.
Cu apariția tatal-ui online și pe hârtie (îmi) voi serba
treizeci de ani (de neuitat, deseori de nedescris) și în limba română.
Un link; alte informații pe parcurs.
Tatăl
trăia atât de scufundat în necazurile zilnice, încât își pierduse gustul
tragediilor mari, personale. Dar și gustul fericirilor neașteptate. Nu mai
ținea minte de când își pierduse acele gusturi. Deja se obișnuise fără ele și
nu se mai străduia să le caute undeva.
Tatăl n-avea nimic de vreun sfânt.[1]
Era uscățiv, cu picioare strâmbe și o privire de broscoi expatriat în vreun
deșert, parcă născut să moară degeaba.
Tocmai (își) învinsese șaizeci de primăveri. Era în
așteptarea acelor puține ierni geroase ce aveau să le pună sigiliul veșnic
primăverilor.
Nu știa de ce nu murise degeaba. Longevitatea i se părea de
mult o pedeapsă. Își încheiase rostul pe lumea asta. Și-l încheiase poate
înainte de a-l deschide. Și poate
nu-și dădea duhul fiindcă nu avea duh.
Era luni după masă. Împlinea chiar șaizeci de primăveri.
Soția, Irma, și fiul, Adriatik[2],
trebuie să fi economisit la sânge ca să-i cumpere un tort micuț și șaizeci de
lumânări de mărimea unor chibrituri. Sau se împrumutaseră de undeva. Mai bine ar
fi plătit lumina.
Flăcările lumânărilor pâlpâiau. De multă vreme casa nu
fusese atât de luminoasă. Parcă pentru a le dovedi că lumina de prisos nu le
face bine, Tatăl se aplecă peste lumânări și suflă. Cu aceeași mânie ar fi
suflat și peste anii săi. Și poate nu și le stinsese până acum fiindcă nu-i
venea să creadă. Dacă n-ar fi avut măcar o fărâmă de suflet, ar fi suflat până
la stingere peste acei ani. Dar îl întrecuseră ceilalți, stingându-i anii fără
să-l întrebe. Iar Tatăl rămăsese un fel de stafie ce umbla dintr-o o cafenea de
cartier în alta.
- Noroc, spuse Tiku. Încă o sută, tată![3]
- Încă o sută de mii de dolari, râse Tatăl.
Irma dădu ușor din cap, amărâtă. Nimeni din neamul lor nu era în stare să-și închipuie ce puteau face cu una suta mii dolari. Sau știau: o puteau lua razna. Dar puteau înnebuni și fără ajutorul dolarilor.