Recitesc în gând poeziile frânte rostite la reîntâlnire, golite de sobrietatea momentului. Mutate de acolo, devin toate clișee și mi se pare că le-am scos sau mi-au ieșit din gură ca și cum mă chinuiam să vând ceva, poate pe mine însumi (sau pe vreunul dintre frații gemeni, siamezi etc.). Nu scriam ca să trăiesc, ci trăiam ca să scriu – din acest motiv, ceea ce rosteam de la o vreme mi se părea din ce în ce mai lipsită de importanță. Altfel, ar însemna că singurătatea nu-mi este Casă. Dar am spus de la început că eu nu suferisem cumplit sub dictatură, iar deseori suferința este răsplata. Suferința ne ocrotește de ceva cu mult mai grav și în mare parte necunoscut, ci doar bănuit, adulmecat, imaginat. E ca atunci când suferim de-a lungul unei călătorii, fără a știi că orice întârziere, durere, nemulțumire, între timp, îi disperă pe unui care așteaptă să te omoare.
Deși nu eram un om bun, nu intenționam nicidecum să subapreciez suferința cuiva, cu atât mai puțin a confraților care trecuseră prin iadul închisorilor comuniste, dar nu puteam tăcea în locul celor ca mine, care avusesem parte de genul acela de răsplată mai mult grație literaturii. Fiindcă și noi fusesem în viață și riscam zilnic să ajungem ca ei.
XLVI.
Am spus că nu-i vorba despre niciun realism magic în cărțile mele, ci
despre urmările unei inspirații din folclorul balcanic. Inspirație, explozie,
implozie, nu plănuisem niciodată să cercetez, iar de acum încolo n-aveam timp
de cercetări.
Am spus – cu sau fără voce – că viața balcanică nu poate dăinui fără
putința de a visa. Are mereu ceva sărac, delăsat, brut, net, de neacceptat,
soios, incontrolabil, alunecos, de cârpit, surprinzător la limita crimei,
tendințe de a aplica geniocidul,
emfază în loc de empatie, eufemism în loc de idealism etc. Cele mai multe proiecte de aici sunt oprite la mijloc sau la
primul sfert și asta nu fiindcă oamenii s-ar îndrăgosti, cum făceam eu față de
limbile străine, ci fiindcă puterea pe care visează s-o aibă sunt convinși că o
au deja. Pe scurt: dacă nu visăm, suntem alții. Iar lumea e arhiplină cu alții.
Am spus că nu sunt mort, dar nu râvnesc la locul nimănui, nici în viață,
nici în literatură; că parcă eram mai cunoscut, inclusiv pentru mine însumi,
când încă nu publicasem nimic – și mi-e dor de anonimatul pe care mă zbat să-l
recapăt trăind retras.
Am spus – cu sau fără voce – că atâtea cărți cântăresc și în somn și
trebuie cărate zi și noapte, poate și-n lumea de dincolo, dar nu greutatea lor
este problema. Ci durerea cu care-mi umple oasele și măduva și cerneala și
sângele și sunetele, poate, și mi se pare paradoxal, fiindcă se știe: nu puține
dureri, dar și fericiri, se duc după terminarea unei cărți. Dar poate aceste
cărți sunt răsplata.
Am spus că rețeta se dă drept taină a creației.
Am spus – cu sau fără voce – că mulți dintre nechemați se chinuie în
literatură precum o musculița într-o flegmă mare; la fel se chinuie unii ca
mine când nu scriu.
Am spus că, din această cauză, buretele a ajuns să se laude că apa cu care
este îmbibat izvorâște din el, iar pișatul din alții.
Am spus – cu sau fără voce – că libertatea ți-o restrâng cei care îți dau
răspunsuri când nu le ceri și n-ai nevoie de ele.
Am spus că observam o chestie stranie: când noi scriitorii – insulele concentrice – împărțeam între
noi relele, se înmulțeau; iar când împărțeam binele, se micșora. Pentru ce ne
născusem?!
Am spus – cu sau fără voce – că în literaturile estice, din motive
preponderent extraliterare, numele unui autor iese la iveală așa cum ar ieși o
picătură de sânge dintr-o stâncă, dintr-un creier de piatră, ceva... Iar în
memoria marii literaturi numele intră exact ca picăturile de sânge într-o
stâncă. Degeaba ai cerneală, dacă nu ai sânge de dat.
Am mai spus că cele două romane apărute în italiană, scrise în vremuri și limbi diferite, sunt chiar în oglindă fie și pentru că se întâmplă la Pogradec, pe malul unei oglinzi imense numită Lacul Ohrida. Este vorba despre două dictaturi, una ideologică (”Anul în care s-a inventat lebăda”) și alta a destinului (”Fluviile Saharei”). Câte o iubire este distrusă în fiecare roman, dar nu din cauza dictaturilor, ci probabil fiindcă omul s-a obișnuit să-L ”traducă” și să-L reducă pe Dumnezeu la propriile dimensiuni, confundând parcă din neștiință individualitatea cu individualismul și umanismul cu turismul. Și-L vor pe Dumnezeu drept coautor, dacă nu chiar secretar, nu Autor.
XLVII.
M-au întrebat despre operele a doi autori pe care nu-i
citisem. Unul scrisese o capodoperă despre fluturi, viermi sau ceva de gen, un metatext imposibil de imaginat chiar și în
viitor, iar celălalt despre rezistența
prin cultură și învingerea ghinionului prin literatură.
Admirația celor prezenți a scăzut sensibil, fiindcă ambii
confrați erau faimoși, traduțși în peste treizeci de limbi, iar eu nu-i citisem.
E chiar greu să crezi că e plină lumea, inclusiv cea a cărții, cu autori medii,
dar faimoși, și autori faimoși, dar medii. Îi găsești în toate cărțile și par a
fi în cărți, dar nu-s.
TĂCEREA UNORA DINTRE CEI PREZENȚI: Nu! Niciodată nu sunt scrise suficient
de multe pagini pentru a dovedi că fluturele nu trăiește mai mult decât o zi. Dar
și că trăiește mult mai mult. Uneori poate trăi mai mult decât multe cărți.
GINED ENKELANA (Din mulțime, cu zâmbetul unui personaj care trăiește doar pentru a iubi și a fi iubit de femei): Să cunoașteți voi nemurirea și gloria așa cum le percepe un scriitor autentic – și apoi să vă văd dacă puteți rosti o altă rugăciune în afară de ”Doamneee”.[1]
XLVIII.
O fi vrut celebrul confrate să lungească la nesfârșit
viața unui fluture. Nici fluturii din stomac nu credeam că meritau atâtea
pagini. Cartea parcă fusese scrisă ca să devină un soi de incubator de hârtie
ivoire pentru viermi sau fluturi din care aveau să iasă fluturi sau viermi. Și
așa până la moartea ultimului fluture sau vierme al planetei. Dar n-am mai spus
nimic, fiindcă, dacă le hrăneam cumva tăcerea politicoasă, dar plină de
neutralitate, riscau să moară prematur toți fluturii sau viermii din Europa.
Mi-am amintit de acel cârlig de metal în forma unui
fluture superb care prindea koráni.[2] Legendarul pește al lacului nostru iubea fluturii și credea că unii dintre ei zburau
sub ape. Și-i înghițea în zbor, cu
gura lui de carnivor. Dar fluturele se oprea din zbor în stomacul koranului și
se zbătea să i-l sfâșie. Chinul era atât de cumplit, încât fluturele acela mi
se părea făcut de el însuși. Oare traiul sub ape, înotul, erau mai plăcute
decât zborul, de trezea răzbunarea fluturilor?! Koranul ajungea pe mal deja în
alte culori. Ambii bunici îmi spuseseră că, din cauza supărării că este prins,
koranul își dă duhul, schimbându-și culorile. Poate pentru a convinge lumea că
un alt pește a fost prins și a murit, nu el.
Nu mai știam ce culori aveam din clipa în care fusesem prins de literatură. (...)
* Ardian-Christian Kyçyku: Coautorul – Poezii frânte / din Mărturiile unui autor de literatură paralelă
Photo: A.-Ch. Kyçyku, Salone Internazionale del Libro, Torino, mai 2023
[1] Gined
Enkelana a fost cel care, imediat după căderea Cortinei de Fier, pusese
întrebarea: ”A venit libertatea sau doar s-a mărit pușcăria”.
[2] Salmo letnica, un fel de strămoș al păstrăvului, carnivor, crește doar
în lacurile Ohrida și Baical.