C u p r i n s
De la destin şi marionete spre un destin al marionetelor și marionete ale destinului
Simbolul ca instrument
de graniţă
Impersona
Eficiența ca sfârșit al
experienței
Între ne-uman și inuman
Imitas imitatum
Un alt spațiu gol
Despe crearea de
conținut
Concluzii efemere
Erata
De la destin şi marionete
spre un destin al marionetelor și marionete ale destinului
Aceste observații care nu se vor peste măsură de obiective și, din motive chiar obiective, nu fac abuz de citate, cercetează în cheie metaforică o idee a nobelistului Maurice Maeterlinck (1862-1949) despre potențarea textului dramatic și evidențierea predestinării prin interpretarea textelor nu de actori, ci de marionete. Ca și Shakespeare – cu care, de altfel, a fost comparat în epocă – scriitorul belgian credea că „lumea este o scenă, iar oamenii sunt actori” mânuiți din nevăzut de incoruptibilul Destin, iar replicile lor nu trebuiau deformate de nesiguranța, tracul, subiectivismul sau alte slăbiciuni ale actorilor. Textul dramatic devenea un locțiitor „nemuritor și rece” al Destinului și intra în contact cu spectatorul dintr-un alt strat al percepției.[1]