Intro-vertire
Outismul este un cuvânt pe care l-am inventat sau descoperit după aproape trei decenii de trai în lumea literară. Nu este autism și nici marginalizare, deși, în timp, dacă autorul vizat, sau chiar o întreagă literatură nu ajung la trezvie și nu rezistă, vor necesita mai mult un tratament de natură medicală, decât filozofică. Unii dintre noi trăiesc într-o epocă în care denumirile bolilor seamănă din ce în ce mai mult cu cele ale medicamentelor. Din această cauză, poate pentru a alunga sau a ocoli niște fenomene distrugătoare – lente, programate, pe care deseori individul le adoptă chiar negându-le ciclic – cuvintele reale tind să se unească între ele și să creeze compoziții care nu au nicio legătură cu jocurile morfologice sau metaforice. Cuvinte precum globanalizare, demoncrație, triplomație, iudologie, empatycon, oralfabetism, trialog, bidentitate, semiotycon, gunivers, fuckultate, eutori, aproximeză etc., au apărut în scrierile mele instantaneu, dincolo de orice intenție de a fermeca cititorul, sau de a mă rafina prin originalitate ostentativă. În mod straniu, ele desemnează câteva fenomene destul de asemănătoare cu unele boli, dar de data aceasta sociale, culturale și etno-psihice.
Fenomenul pe care insist să-l numesc Outism a însoţit literatura de când un cuvânt a fost exprimat prin alte cuvinte, sau invers, şi are în continuare un rol esenţial în plămădirea capodoperelor. De-a lungul timpului, în limbi şi mentalităţi diferite, outismul a purtat diferite denumiri şi a primit nenumărate explicaţii care, în principiu, tind să separe jertfa conştientă a autorului de jertfa impusă de către societate, mai exact: de către confraţii şi cititorii mediocri. Desigur, mediocritatea nu reprezintă doar lipsa talentului, grafomania, mintea închisă, sufletul somnambul sau chiar amorţit, ci şi un talent dovedit, dar insuficient de ridicat în slăvi şi / sau răsplătit cu talanţi extraliterari. În vechime, starea aceasta fără leac şi fără zile de sărbătoare, se numea invidie, iar în epoca noastră, când atlasele expiră mai rapid decât buletinele, s-a dezvoltat în mod maladiv sub termenul de competitivitate, încât pare un element fundamental şi indispensabil nu numai pentru identitatea umană, ci şi pentru întreg destinul speciei.
Un studiu profund al Outismului subînțelege o cercetare interdisciplinară (adică o străduință cumplit de anevoioasă, dar și cumplit de frumoasă de a pune inspirația înaintea rațiunii și empatia înaintea „dreptelor socoteli” contemporane). Subliniez faptul că Outismul este programat și aplicat pe criterii geopolitice, deși literatura, în contextul analfabetizării cititorului, nu pare a avea nici o sutime din importanța fie și de acum două decenii. Din acest punct de vedere, ispitirea localului de a ieși din propriul sistem de semne, în numele satului global, transformă globalizarea în globanalizare. Rispit de isme fără viitor și terorizat de informații haotice, decăzute, controversate, ce relativizează inuman de rapid conceptele, preschimbând unele crime în simple date statistice, ba chiar în evenimente demne de o întunecată stimă, simțul istoric al omului amorțește, se pervertește, și orice ideologie devine iudologie. Astfel prezentul impune gândirea biologică în detrimentul celei idealiste, și trăirea barbară în detrimentul celei firești. Nu se poate trage o linie clară dintre centrul „imperiului” și ultimele sale granițe, ca să-i putem distinge pe barbari de autohtoni, deoarece nu se poate localiza clar centrul imperiului. În haosul hrănit de consumism, datorită schimbărilor multiple, nimeni nu are patrie, deci fiecare este un barbar, fie și doar metaforic.
În diferite scrieri ale acestor trei decenii, cel mai grav mi s-a părut graba unor generații mintale și spirituale de a șterge din memorie formele și evident esențele moștenite din generațiile anterioare. Exilul m-a ajutat să descopăr, uluit, cum, în absența unor oameni obligați să plece în străinătate și să nu se mai întoarcă, cei rămași nu s-au mulțumit doar cu socotirea celor dintâi drept morți, ci au pornit să transforme, temeinic, cam tot ce-i mai lega de conviețuirea de altădată. În timp, schimbările aveau să distrugă dorul – element esențial, formator și hrănitor al sufletului balcanic – iar o întreagă construcție sufletească avea să se vadă obligată să se salveze în texte literare, sau memoroalistice. Longevitatea acestor texte pare acum discutabilă, deoarece tinerele generații trăiesc mai mult în spațiul virtual, decât în cel textual și de departe preferă clișeele globale și o rețea întreagă de pseudo- (- proverbe, - cunoștințe, - metafore, - literatură etc.). Ca de obicei, năpasta nu a început de curând, iar descifrarea ei nu știu cât poate ajuta la îndreptarea lucrurilor. Căci nu e suficient să refaci o țară (inclusiv din punct de vedere textual), dacă nu ai și un popor capabil s-o locuiască. Cititorul nu realizează că, de-a lungil timpului, a făcut un pact tacit cu așa numitul mers al lucrurilor, tratându-l cel mai des ca pe un soi de rațiune de stat, și acum culege, prin urmași, roadele unei culturi literare și artistice cel puțin deformate.
În cheie imagologică, e greu de afirmat că, de fapt, a fost vorba de un război nedeclarat al unui spațiu cultural treptat (auto)golit de energii și inovații împotriva unuia considerat barbar, înapoiat, sărac și capabil doar de slugărnicie. Occidentul nu a vrut să accepte că Răsăritul este geamănul său încercat de istorie, dar îmbogățit cu har după fiecare traumă de încheiere a unui ciclu utopic, de la comunism la demoncrație. Occidentul nici astăzi nu acceptă că vechile comuniuni sunt suficiente pentru a restabili echilibrul antichității, dar se răzbună dacă sunt exploatate nedrept, după principiul „eu îti dau pâine doar ca să nu mori – tu îmi dai energii, cel puțin ca să-ţi rămân stăpân”.
Literatura albaneză a secolului XX a fost un exemplu desăvârșit pentru a ilustra jocul nemilos al spațiului cultural occidental. Înainte de apariția realismului socialist, dar și după căderea de iure a legilor acestuia, despre literatura de expresie albaneză se știau din ce în ce mai puține lucruri, iar cele știute erau inexacte și tendențioase. Vechimea limbii albaneze și greutățile de a traduce texte fundamentale din ea au fost folosite ca niște argumente de natură cvasi-mistică pentru a ascunde disprețul geopolitic față de viața albaneză în general. Exponenții autentici (adesea neoficiali) ai literaturii albaneze, au acceptat situația impusă ca pe un exercițiu pe viața de smerenie și nu am găsit nicăieri în operele sau în textele lor vreo revoltă care să-i reveleze cititorului sau cercetătorului că, de fapt, este vorba de o umilință exercitată de oameni, nu de soartă. Mulți dintre ei au suferit în tăcere nu doar marginalizarea și condamnarea la tăcere, ci și execuțiile civice, in și post mortem, închisoarea, surghiunul, uitarea oficială. Și bineînțeles, în materia (nu spiritul) globalizării, orice este oficial tinde să se transforme în natural, alungând toate altrenativele. E ca și cum un scriitor genial să fie egal cu unul mediocru doar pentru că amândoi oficial sunt scriitori.
Ceea ce m-a emoționat profund de când am început să scriu despre viețile și operele unor autori de expresie albaneză – și de valoare universală – a fost modul cum au folosit insomnia produsă de scris în fața „destinului” potrivnic. Este acea insomnie pe care deseori o numim inspirație, neliniște înaltă și înălțătoare, luptă lăuntrică și mută cu starea lucrurilor, cu configurația rețelei de uniformizare, cu invidia în toate expresiile ei, inclusiv a celei din propria limbă (decâzând din metaforă în urbanism) și din propriul sânge (care devine din ce în ce mai neutru) și din propria patrie (care, obligată să distrugă dorul, se mută în Text).
Grație acestei insomnii, o întreagă lume albaneză, inconfundabilă – deși cu rădăcini în Europa de odinioară și textuală – trăiește, uimește, întristează, trezește stări și amintiri scumpe, din copilăriile tuturor cititorilor, indiferent de limba lor maternă, fără a cere nimic în schimb, cu atât mai puțin glorie postumă sau viitoare.