[Proză frântă]
Căsuța de lumânări – același an
când mi-au stat alături
doar Domnul și muzica
Călătoria tatălui meu
A durat
Cât trecerea
Unei lumânări
De la masa Celor vii
La masa Adormiților
Preț de câteva clipe am umblat cu ochii închiși
Ca o rugăciune, purtând lumânarea
Între două lumi
Alege
tu unde vrei să te mistui, i-am spus fără voce
Mi-am amintit de sfatul bătrânului de la pangar:
Nu
aprindeți lumânări mari lângă cele mici, domnule, vă rog eu
Că
le ard în lateral și le culcă
Le-ngenunchează…
înainte de a-și îndeplini misiunea
Și
le risipesc în neant lumina nefolosită
Mi-a fost jenă să ies:
Nu plânge bărbatul la vârsta asta.
Când lacrimile s-au întors înapoi
Pentru a le mai da un sens
Sângelui și cernelii
Afară se năpustise furtuna
Cu zăpadă și bobi de grindină ca ochii unor invidioși
Cu ace înghețate de ploaie, cu
Copaci înnebuniți și strigăte de păsări sau suflete
Frig de nu-ți venea să ieși nici din mormânt
Dar măcar aveam pereți și umbră de lumină
Pe acoperișul căsuței de lumânări
Căzu fără suflare și o pasăre
Ucisă de tunete
Doi bătrâni gârboviți și un copil parcă fără cap
Au intrat în căsuță orbește
Și au găsit cu mirosul câte un colț unde să-și poată
Potoli respirația
N-aveau lumânări
Dar cel puțin furtuna încă
Nu dărâmase pereții – nici lumina umbrelor
Unde m-aș fi înecat, dacă nu intram aici să-mi
Scot dorul de tata
Dar oare cum trăiau muritorii aceștia
Care scăpaseră de furtună
Dar n-aveau lumânări
Sau
Știam că îmbătrânirea acoperea cu semnul întrebării
Toate semnele de punctuație
Au început să-și încălzească palmele și să tragă
Câte un pic de fum sau umbre de flăcări
Nu-ți venea să ieși nici din mormânt
Ați intrat aici ca să scăpați, sperând că
Furtuna se va opri cândva
Dar dacă se va dezlănțui la nesfârșit
Nu
fugiți de unde soarta sare să vă distrugă
Căci
acolo Însuși Domnul se luptă în locul vostru
Și când Îl ai pe Dumnezeu
C(in)e îți poate lipsi
Am șoptit: Luați voi cei cu mâinile goale
Lumânarea vreunui necunoscut
Ca să (vă) iluminați cât se poate cărările nădejdii
Că vremea sub încercare nu se știe cât durează
Și cu cât îți scurtează viața
Sau lumina
Dar cei de afară
Cândva te alungau câinește din viețile lor, acum
Vindeau tot ca să te sugă-n ele. Umblau și mâncau
Și beau și râdeau și urlau și se atingeau și se cuplau
și se triplau
Și scriau și(-și) împărțeau premii și decorații
Și țineau cuvântări și umpleau aerul cu ciuperci de
laude sau
Se grăbeau muți cu privirile
Înfipte-n cărnuri și telefoane
Ori ca și cum n-aveau să moară vreodată
Ori ca niște robi cărora nici moartea
N-avea ce să le mai ia
Mă uimise de mult curajul și nonșalanța lor –
vecine cu inconștiența
De zici ca eram copilașul decapitat
Care tremura printre lumânări
De atâtea ori visasem să semen cu ei
Ca un mort înainte de vreme
Cu chipul lipit de sticla ce separă moartea de viață
De ce fulgerele nu erau fisuri ale acelei sticle
Știam că-mbătrânirea rărea
Semnele de punctuație. Sau le ștergea
De tot.
Cu lumânarea lui tata am început să reaprind
Lumânările stinse poate de oboseală
Astfel parcă rămăsesem și în exil
Sfârșit de noiembrie '91
Ne beam cafeaua de drum bun
Plecarea se știa, întoarcerea – nici după moarte
Vă rog să nu plângeți, spuse mama, că băiatul are drum
lung de făcut
Și trei picături de lacrimi i-au căzut în ceașcă.
Plângi, a întrebat-o tata în glumă
Și i s-au umplut ochii.
Să fim tari, am spus eu zâmbind
Și am răbufnit în lacrimi.
V-ați dovedit niște plângăcioși, a râs fratele meu
Și și-a întors capul în altă parte.
Ne înveli un freamăt de lumânări. Apoi
Atât de profanata ”râd cu lacrimi”
N-a putut fi niciodată mai adevărată.
Era o sărăcie feerică și vreme de sărbătoare la Tirana
Puteai jura că nimic nu schelălăia: Mâncate-ar drumurile străine
(Că ale noastre sunt
sătule)
Cum vă mănâncă invidia ficații, am răspuns
Ca să moară de foame vulturul acela mitologic
Oare trebuia să mă fi întors
- Cum vi se pare
patria, domnule
Fără tată
Niciodată nu m-a durut sufletul atâta, dar nu-s doborât
Cel puțin mi s-a mai dovedit că am
Suflet
Și
această singurătate…, îi spusei lui tata
Dar
să te plângi de singurătate este ca și cum te-ai plânge
Că-L
ai în viață pe Dumnezeu
Vrei cumva în locul Lui
Mai mulți oameni decât ți-a dăruit
Flăcările stinse s-au terminat
Ce mai era de aprins, ce mai era de stins
Mă simțeam ostatic ca-ntr-o carte de a mea
Dar
poate numai astfel, autor de ostatic și ostatic de autor
sau
autor-și-ostatic, îți vei putea alege
O moarte frumoasă
Ca a lui tata.
M-am întrebat cândva: Dar acum stai aici fiindcă-ți
iubești inuman pielea;
Te temi de o furtună ca atâtea altele sau fiindcă
Te
simți Acasă
Treizeci și de ani le-ai lăsat în gaj absența
De acum o tragi iei înapoi
S-a stins întunecata voce care-ți șoptea
Că le lași absența ca să nu-și mănânce capetele între ei
Ia-ți absența și poate vei fi vizibil doar pentru
Adormiții atât de treji.
Am zărit în treacăt uimirea
Plină de amărăciune ascunsă a fulgerelor
Nici umbră n-aș fi avut
Fără aceste flăcări
Nu se ține viața cu fulgere
Și nici nu se face lumină cu un fulger. Nici cu mai multe
Iată: se frâng și pier în ne-culoare
În fața flăcărilor ca niște zâmbete
Ce n-au margini (nici în timp)
Poate vremea avea să se amelioreze
După stingerea flăcării care le aprindea pe celelalte
Deseori atât dura o viață
Ceva mai puțin o iubire
Sau viceversa