"My last Million" - antologie / spectacol

Un singur ochi și, poate, ultimul...

Bărcuţe şi câteva solniţe de hârtie - de diferite dimensiuni – împrăştiate pe jos. Unele, mai mici, atârnă împreună cu câteva foi mari – scrise pe alocuri, sau nescrise –, cu fragmente şi suluri de papirus şi cu câteva volume (colorate sau alb-negru).

În centru, se vede un cearşaf care aminteşte fin şi de o carte deschisă, şi de pânzele unei corăbii. Imaginile pot fi proiectate pe acest cearşaf, uşor distorsionate, mai ales când vântul bate din spatele cearşafului, parcă ar fi nişte imagini-steaguri.

În celelalte colţuri ale scenei: fragmente ale unei lumi calde, făcută după asemănarea Cărţii: fotolii mici, rafturi, interioare, cărţi, o măsuţă, trei scaune, veioze, farfurii - toate au forma Cărţii sau sunt compuse din cărţi.

Un ochi luminos se mişcă încet prin şi peste obiectele descrise. Uneori se opreşte în spaţiile în care nu se află nimic. Atunci actorii încep să recite. Actorii sunt „dezveliţi” şi „acoperiţi” de întuneric după fiecare poem interpretat (rima: a-b-a-b).

La un moment dat, în faţa cearşafului-carte o să apară un amfiteatru în miniatură, făcut tot din cărţi. Unul dintre actori, în timp ce (se) recită, va aprinde în centrul amfiteatrului, o lumânare. Aceasta va rămâne acolo până la sfârşit, iar după ce se va stinge va fi înlocuită cu una identică, dar care nu va fi aprinsă.

Din când în când, actorii se vor plimba pe scenă – uneori mărşăluind, dansând, sau mergând în genunchi – hrănindu-se cu bucăţi de hârtie.

Trei actori – care pot forma împreună Corul

Corul – poate fi (şi) doar o voce din „nevăzut”

Poemele pot fi tipărite în hârtii ce seamănă cu bancnotele, smulse fiind din cărţi.

Ultimele poeme, cele rămase, pot fi aruncate înspre spectatori, în timp ce de sus „ninge” cu alte „bancnote”.

Hârtii nemâncate

Corul: Există oameni care au supravieţuit hrănindu-se cu hârtie. Există chiar scriitori care mănâncă hârtie. Precursorul acestora este acel călugăr anonim care, cu mâna dreaptă scria, iar cu stânga mânca. Se spune că, într-o dimineaţă revelatorie, şi-a dat seama că mâncase tot ce scrisese.

Act. I: Oare ce s-o fi întâmplat în organismul său?

Act. II: Ce să fi însemnat pentru el actul scrisului, scriitorul, nemurirea şi potenţialii cititori?

Act. I: Poate a găsit câteva răspunsuri fundamentale, pe care, de furie, de foame, din forţa obiceiului,

Act. II: dintr-un sentiment prea apăsător de inutilitate,

Împreună: le-a mâncat.

Corul: La câteva sute de ani mai târziu, în ţara mea natală, călugărul s-a reîncarnat într-un alt anonim. Sărac, fiu de săraci anonimi, omul moştenise de la tatăl său doar o bibliotecă. Înainte de moarte, muribundul îi lăsase fiului o vorbă:

- Bani, sărăcie şi viaţă, copiii tăi îşi vor găsi şi singuri, dar cărţi ca acestea nu prea…

Act. I: Trebuia să le păzească cu orice preţ. Tata luase din pâinea copiilor pentru a-şi putea cumpăra cărţile. Moştenitorul n-avea de unde să ştie că, pe atunci, unul dintre regimurile de tristă amintire avea să interzică nenumărate cărţi, majoritatea capodopere, scrise de autori băştinaşi sau străini. Purtătorii acestor volume, cei care nu le depuneau la centrele speciale de colectare sau nu le dădeau foc în curte, riscau pedepse grele.

Act. II: Or aceste cărţi, ca aproape toate cele scrise de om, nu făceau altceva decât să înveţe generaţiile tinere cum se distruge această planetă,

Act. I: ... cam ce sentimente miraculoase n-aveau să se mai repete şi mai ales...

Act. II: cum începuse să devină un obiect neutru, dar încă vandabil, sufletul omului.

Corul: Răscolit, conorăşeanul meu fură o barcă de pescuit, o umple cu cărţile moştenite şi porneşte să treacă graniţa prin Lacul Ohrida.

Mai întâi, nimeni nu află nimic.

El era atât de neînsemnat, încât nu putea fi absent!

Între timp, pricepuse cumva o anumită valoare a cărţilor: dacă ele n-ar fi conţinut ceva ce depăşea măcar în longevitate regimul, dacă n-ar fi conţinut o putere oarecum geamănă cu cea politică, statul nu le-ar fi interzis. De ce nu interzicea statul pâinea, de pildă?

El trece graniţa fără dificultăţi, dar nu intră în apele statului vecin. Este deja un duşman al poporului pentru noi şi un potenţial agent secret pentru ei.

Se opreşte în apele neutre.

Dacă s-ar întoarce în apele noastre, îl aşteaptă puşcăria, iar la vecini îl aşteaptă bătăile care-l pot obliga să accepte ficţiunea lor, adică să accepte că este un agent special, trimis cu misiunea să… le ducă nişte cărţi în limba maternă minoritarilor noştri care sunt pe cale de a-şi pierde limba, identitatea culturală ş.a.m.d. Vecinii ştiau bine că, fie şi într-o singură frază, dincolo de descrierea vremii, a unei reverii, a unei clipe de melancolie sau de spaimă, se poate ascunde codul de funcţionare al unei extrem de periculoase reţele de spionaj.

Cărţile din barcă riscă să fie citite cu o atenţie antologică, aşa cum foarte puţine cărţi sunt citite şi cum numai unii cititori de specialitate pot citi.

Fugarul rămâne în apele neutre. Parcă niciodată n-a fost mai în apele sale. Ca să uite de foame şi angoase, dar şi ca să înţeleagă de ce tata ţinea atât de mult la aceste topuri de hârtie, se apucă de citit.

Citeşte numai ziua, căci pe urmă se lasă noaptea, când cei lipsiţi de lumină nu pot citi. Aşteptând să fie căutat de ai noştri şi de ai lor, fugarul refuză să leşine de foame şi începe să mănânce.

Cărţi.

În prima fază, el rumegă părţile albe, netipărite.

Dar ajunge rapid şi la cele scrise.

Abia acum el devine un fel de critic literar şi este obligat să aleagă ce va păstra şi ce va preschimba în viaţă şi în fecale.

Ce anume trebuie mâncat, de fapt: fragmentele reuşite sau garniturile?

Când devine mesajul literar mai longeviv: după ce este digerat şi contopit în elementele chimice şi nu numai ale organismului, sau dacă este păstrat pe hârtie?

Grănicerii celor două state l-au încercuit pe fugar şi aşteaptă. Nu-l pot împuşca, deoarece astfel s-ar dovedi că nici unul dintre regimuri – de altfel opuse – nu este democratic şi încalcă grav drepturile elementare ale omului, cum ar fi...

... dreptul de a se stabili în apele neutre,

... de a citi şi a mânca hârtie.

Între timp, fugarul a dat de o dilemă universală: ce pagini să mănânce şi ce nu?

Din care autor?

Ce tematică să conţină hrana?

Unele dintre pagini i-au plăcut enorm la citit.

Îi vine o idee salvatoare.

Selectează paginile dragi, le rupe, le adună cu grijă, şi le mănâncă pe toate celelalte.

Măncând, îi binecuvântează pe autorii din care ai ce mânca,

dar nu-i blesteamă pe cei din care aproape ai muri de foame.

Dar după ceva vreme se vede obligat să rupă şi din paginile alese.

Păstrează acum, disperat, doar paragrafe, uneori doar o frază, câteva semne de punctuaţie, blank-uri.

Şi astfel apare în barcă o cărticică subţire,

... fără titlu...

... (sau cu titlul unei alte cărţi) ...

... sub coperţile unui alt volum ...

... sub numele unui alt autor sau...

... fără nume de autor –

... şi e momentul să ne întrebăm cu toată seriozitatea:

Corul: acest fugar, este Cititorul sau Autorul?

Cum să laşi un asemenea scriitor sau cititor pe mâna unor grăniceri?!

Mai cu seamă după cel de al Doilea Război Mondial, s-a observat clar că realitatea are o imaginaţie nelimitată şi deseori umilitoare. Însă ficţiunea pare a fi nu doar mai umană, ci şi mai puternică, deoarece mai puternic este nu cel care dispune, ci cel care selectează.

Corul: L-am smuls aşadar pe autorul volumaşului din barcă,

... i-am pus un nume,

... i-am dat să mănânce din ziare

... şi din cărţi ce n-ar merita mai mult decât să fie mâncate,

... şi l-am adăpostit într-o carte gândită în apele textuale ce unesc şi despart literaturile.

Pe urmă, am început să mănânc fragmente din manuscris.

Când m-am săturat, am citit ceea ce nu putusem mânca.

Corul: Pot afirma că, într-adevăr n-am putut mânca mai mult şi că nimeni în afara Morţii nu mă ameninţa cu moartea. (...)