Am fost smulşi dintr-un pământ, pământul
a
fost smuls din noi
În
locul nostru în pământ, în locul pământului în noi
au
rămas răni – şi rănile sângerează, iar sângele
nimeni
nu l-a văzut, puţini l-au plâns, mulţi
l-au
batjocorit.
Am
răbdat.
Răniţi
şi fără pământ, am bătut în lung şi-n lat drumurile lumii, ca să găsim un
locşor mai puţin străin sau mai asemănător rănilor rămase în pământul de unde
ne-am smuls. Am umblat fără pâine, fără apă, fără speranţe, dar cine se mai
gândeşte la speranţe, la apă şi la pâine când rana le întrece pe toate?!
Am
umblat în coşmaruri şi lacrimi.
Am
umblat fără pământ, mistuiţi de dor.
Am
răbdat când tot ce aveam şi ce n-aveam, când ce eram şi ce nu eram s-au
spulberat. Am umblat în pulbere atât, încât uneori vedeam în pulbere lumina,
pâinea şi speranţa. Am răbdat când pulberea rămânea pulbere şi când, de atâta
pulbere, nu mai ştiam ce se întâmplă.
Ce se întâmpla, Doamne?!
Am
umblat şi ne-am aşezat să ne odihnim. N-are importanţă unde. N-are importanţă
cât. Ne-am ridicat pe urmă să mergem, neştiind încotro, neştiind cât timp. Am
răbdat orice mers, orice umblet, orice odihnă, orice coşmar. Mulţi dintre noi
au murit nereuşind să se mai întoarcă, mulţi dintre noi au murit nereuşind să
se oprească. Am răbdat când alţii au murit nereuşind să-şi mai revadă mamele şi
pe cei apropiaţi, când alţii au murit nereuşind să se mai sărute cu iubitele,
nemaireuşind să-şi cunoască copiii, nemaiaflând de morţile şi naşterile şi
nunţile prietenilor şi-ale rudelor, nemaiînţelegând de ce fuseserăm smulşi din
pământ, de ce fusese smuls pământul din noi.
Am
răbdat când alţii s-au sinucis, când alţii au blestemat sinuciderile sau când
şi-au bătut joc de ele; am răbdat fără să ne vedem părinţii, copiii, cerurile copilăriei,
fără să ne sinucidem şi fără să murim. Moartea şi-a luat în faţa ochilor noştri
forme dintre cele mai înspăimântătoare, dintre cele mai minunate, şi viaţa nu
rar a imitat-o. Am răbdat războaie şi înmormântări, cuvântări peste
înmormântări şi înmormântări peste cuvântări şi uitări peste toate. Am răbdat
sânge şi fum, ţipete, ruine şi vaiete, am răbdat tălpi sălbatice, guri şi limbi
şi înjurături şi scuipături şi dinţi scrâşniţi, rupţi sau de aur; am răbdat
dispariţia lor şi pulberea aşternută în tăcere. Am răbdat foamete şi belşug, am
răbdat stingerea visurilor şi tristeţea neasemuit de dulce a himerelor
preschimbându-se în cenuşă; am răbdat singurătatea fără cântec şi cântările
fără singurătate.
Am
răbdat toate stafiile uimitoare sau îngrozitoare ale morţii şi-ale vieţii, atât
încât ambele au obosit de noi – noi nu!
Am umblat prin
drumurile lumii, prin casele lumii, prin femeile lumii, în tăcere; cu această
ocazie am văzut şi lumea.
Am
dărâmat, am visat, am admirat, am clădit, săpat, zugrăvit, am ornamentat, am
iubit, în tăcere. Ne-am hrănit cu ce am putut şi deseori n-am putut deloc. Unde
lipsea mâncarea, se pogorau Frumuseţea şi Dorul, în tăcere sfântă, iar, deşi
noi lipseam de acolo, nu ne mai lipsea nimic, iar Dumnezeu Însuşi avea grijă de
propriile Sale răni.
Ne-am
îmbăiat şi am spălat nenumărate haine de diferite forme și mărimi, ciorapi şi
chiloţi de singurătate, de drumeţi singuratici, şi măduva mâinilor mamelor
noastre a pulsat înlăuntrul mâinilor noastre singuratice.
Am
răbdat când minunile nu s-au înfăptuit şi când lacrimile noastre s-au amestecat
cu spuma de săpun şi cu noroiul şi praful drumurilor lumii. Am descusut şi
cusut, ne-am îmbătat până la albirea sângelui şi până la înroşirea gândurilor;
am cântat cu vocile noastre înfiorătoare prin străzile analfabete ale lumii,
ne-au înduioşat cântecele celor ca noi şi ale celor total diferiţi de noi.
Noi
doar sufletul aveam – altele nu ne lipseau!
Am umblat
după aceea ca să ne simţim cât mai bine, cât mai acasă, cât mai noi înşine.
Vă iubesc oricum v-aţi purta, oricum aţi umbla, ne şoptea Dumnezeu. Această
iubire o răbda doar El, iar noi răbdam toate celelalte lucruri, căci eram
destul de păcătoşi ca să nu răbdăm, şi nu eram dumnezei şi nici răbdări. N-avea
importanţă ce eram. De aceea am continuat să îndurăm vorbe, bârfe şi multe
minciuni. Unii ne bârfeau fiindcă nu se regăseau în noi. Unii ne bârfeau
fiindcă erau mai josnici, puţin mai josnici sau la fel de josnici ca noi. Unii
ne bârfeau căci n-aveau altceva mai bun de făcut, n-aveau nimic altceva de
făcut, sau pentru că nu ştiau să facă altceva. Unii ne minţeau fiindcă voiau să
ne îngroape, unii ne minţeau crezând în minciunile lor, unii ne minţeau ca să
se afle în treabă. Am suportat tăceri şi multe intrigi. Am răbdat pierderi,
invidii crunte şi mărunte şi multe despărţiri. Am răbdat eşecuri ce ne-au
sfărâmat inimile şi eşecuri ce ne-au înrădăcinat mai adânc în trupurile
noastre, în sufletele noastre, în răbdările noastre. Şi am răbdat răbdările
noastre şi-ale altora de câte ori aceste răbdări deveneau insuportabile pentru
noi sau pentru ei.
Multe
iubite n-au venit la întâlnire, multe alte iubite s-au uitat la noi cu dispreţ,
cu compătimire, cu durere, cu voluptate, cu poftă, cu milă, cu idolatrie, multe
alte iubite s-au uitat la noi cu dor, cu extaz, cu dorinţă făţişă sau
camuflată, multe alte iubite nu s-au uitat la noi cu vreo expresie demnă de
semnalat. Unele nu ne-au văzut niciodată. Cine a iubit, a rămas, chiar dacă
plecase; cine n-a iubit, se stinsese chiar dacă a rămas. Am iubit mult, iar
puţini ne-au iubit, dar a fost suficient, căci mai multă iubire poate n-am fi
reuşit să ducem, deşi ne rugam neîntrerupt la mai multă, la cât mai multă
iubire. Precum fructele stranii ale unei toamne mereu târzii şi îngândurate,
orele fericite s-au sfărâmat deasupra-ne, orele negre s-au topit şi ele în
Lumină. Fericirea, resemnarea şi amărăciunea s-au plictisit şi au obosit cu
noi, chiar omul însuşi s-a plictisit de sinea-i ciudată, noi nu. Nici de
ele, nici de noi.
Am
fost smulşi din multe iubiri,
Iubirea
nu s-a smuls din noi.
În
locul iubirii în noi şi-n locul nostru în iubire au rămas răni, dar rănile
noastre erau răni de oameni, iar rănile Ei erau răni de Lumină, ca nişte ochi
ai lui Dumnezeu, şi noi nu meditam asupra rănilor din trupul Ei, căci medita Ea
asupra rănilor din sufletele noastre. Astfel cerurile copilăriei noastre se
măreau, se adânceau, transformau imaginile reale ce ne înconjurau, şi
într-adevăr nu mai ştiam, dar nici nu mai voiam să ştim care erau imaginile cu
adevărat adevărate, pe când duhul copilăriei se îmbrăca în lucrurile, în
oamenii, în pietrele, în culorile şi în parfumurile dimprejur, noi umblând în
tăcere.
Astfel
degetele noastre îşi prindeau rădăcini în cerul ce nu mai putea fi străin, când
pământul nu mai avea răni şi când niciun pământ nu ne mai putea răni.
Suntem
ai Tăi orice s-ar întâmpla, oricum Te-ai hotărî, Doamne,
îi
spuneam lui Dumnezeu.
……………………………….
Ai
cui puteam fi după atâtea răni?!
Ai
cui puteam fi fără răni?!
Şi
iarăşi răbdam, cu acest zâmbet ce nu va trece.
Iar
în faţa acestui zâmbet treceau trupurile noastre epuizate, distruse, ciopârţite
de gloanţe, de accidente, de operaţii şi iubiri, trupurile noastre de
odinioară, lăudate, iubite, profanate, uitate şi îngropate fiecare înaintea sau
după primul sunet de clopot, unul câte unul, doi câte doi, în gropi comune, în
foamea focului… Oameni necunoscuţi aveau grijă de acele trupuri. Oameni
cunoscuţi meditau lângă acele trupuri. Oameni dragi vărsau lacrimi până ce
lacrimile aveau să li se termine.
Iar noi deja nu mai duceam lipsă de smerenie şi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat mare lucru, tot umblam şi răbdam, în căutare de trupuri noi.