"Lopata" / din "Dulcea taină a nebuniei"

Poate oamenii vor învia, cu slăbiciunile lor pre moarte călcând, sau vor putrezi, cu prostia lor pre înţelepciune călcând, dar farmecul oraşului de odinioară, acel parfum inconfundabil al sărăciei cumplite mistuită în frumuseţea jocului fascinant cu Moartea nu va mai adia pe acele meleaguri. 

N-are nici de ce. 

N-are nici pentru cine.

Acel oraş, minunat de prezenţa lacului în timpul verii şi transcedental de viscole şi ninsori în timpul iernii, în afară de sărăcia cumplită, de frumuseţea gratuită şi de nebunia cu care este înzestrat de altfel fiecare oraş al lumii, mai avea şi un poet nebun. 

Oraşul era prea micuţ şi prea închis lumii, ca să aibă doi sau mai mulţi poeţi de genul acesta. Poetul nebun al oraşului era foarte atrăgător, căci nu lăsa să se înţeleagă dacă este mai mult poet sau mai mult nebun, şi nimeni nu mai ţinea minte de când începuse el să înebunească sau să scrie poezii. Trăia la parterul unei clădiri rămase după avântul creator al muncii patriotice, vecin cu hoarda mai mereu absentă a unor ursari, ale căror camere înmiresmau mahalaua cu neîntrecuta voluptate nomadă. 

Era un bărbat fără vârstă, fără dinţi, fără prea mult păr pe cap, fără prea mult cap pe umeri, cu un trup foarte drept şi cu umerii parcă disciplinaţi într-un cuier invizibil. Lipsa dinţilor şi obrazul veşnic nebărbierit, dar niciodată păros, îi dădeau aerul unui animal blestemat să încremenească tocmai în clipele în care se grăbea să-şi etaleze performanţele sexuale. Se îmbrăca mereu într-un sacou de stofă pământie, într-o cămaşă cusută probabil imediat după întâia cămaşă a acestei lumi; braţele îi stăteau prea lungi, iar în loc de curea şi de fermoar îşi folosea pentru pantaloni o sârmă tunsă, cum o botezase, deci neghimpată.

Dimineaţa, cu acea dureroasă îngâmfare a nebunilor, cu un zâmbet pierdut şi cu acea strălucire captivantă a poeţilor sărăci şi nu chiar sănătoşi la cap, el trecea prin centrul oraşului, se oprea o clipă în faţa Monumentului Martirilor Neamului, îi saluta respectuos pe cei mai de seamă reprezentanţi în marmură ai lor, pe urmă îşi refăcea pentru a mia oară planul neschimbat al plimbărilor şi însufleţea cu pas încet toate străduţele oraşului. După amiază, se plimba pe malul lacului, sub privirile pline de dulce ironie şi de amară compasiune ale femeilor care se bronzau, sau sub privirile uşor duioase ale turiştilor bătrâni care-şi dezmorţeau oasele sub soare sau care iluminau ritmic plaja gri cu aparatele lor de fotografiat, în timp ce pescăruşii oraşului făceau cercuri şi alte figuri geometrice sub fulgii de zăpadă, înainte să dispară înspre ceruri mai puţin frumoase, dar şi mai puţin plictisitoare. 

Poetul se plimba prin amestecătura din ce în ce mai de netălmăcit a anotimpurilor cu privirea pironită pe pământ, fără să salute pe nimeni, fără să fie salutat de nimeni, nici unul dintre ceilalţi orăşeni nu scria poezii, habar n-aveau ce-i aia poezie, credeau că e vorba de simptomul unei morţi care se ocupă exclusiv de nebuni, poetul ştiind poate că oraşul îl surghiunise de mult într-un colţ uitat al memoriei sale carnivore, un colţ în care nici măcar gunoierii nu se apropiau; doar foarte puţini oameni, majoritatea intelectuali beţivani, îl mai pomeneau uneori. Doar copiii, graţie unui ritual descoperit de acei copii care acum erau aproape bătrâni, îl opreau deseori pe stradă şi-l rugau să le recite ceva. Poetul se oprea fără să se uite la ei, se concentra ca şi cum s-ar fi trezit, incredibil de onorat, în faţa unei fiinţe sfinţită de nepăsarea oraşului, îşi mai îndrepta trupul şi aşa foarte drept şi recita. În ultimii treizeci de ani, recita poezioare care făceau parte din volumul său încă nepublicat, intitulat «Eu stau ca iarba, ei stau ca secera». Recitând, acea lipsă de dinţi, ca un soi de dor neastâmpărat al fălcilor, îl făcea să pară că mestecă ceva. De fapt, nimeni nu ştia cu ce se hrănea acest poet nebun sau nebun poet. Se zvonea că străbunicii îi lăsaseră ca moştenire o bucată de pământ, o livadă cu viţă-de-vie şi cu meri, în spatele băilor publice, vis a vis de stadion, dar nebunul, fiind singurul şi cel de pe urmă copil al unei familii neînsemnate şi aproape stinsă, nemaiavând cu cine să împartă bucata aceea de pământ, a dat-o uitării. Astfel pomii s-au uscat, roşi de viermi, strugurii au fost măcinaţi de boala numită cenuşă, iar cuplurile fără voie şi fără adăpost ale oraşului au preschimbat acea grădină mică şi dată uitării într-un fel de bordel sub cerul liber. 

Poetul devenise astfel, fără ştirea şi fără consimţământul lui, proprietarul unui bordel care îşi mărturisea mai mult decât jumătatea păcatelor direct sub privirea cerului, deci un bordel ceva mai mult decât pe jumătate iertat.

Imediat după ce-şi termina versurile, zâmbind trist cu mulţumirea sau batjocura nemărturisită a copiilor, poetul mergea mai departe şi se oprea în vârful unui deal din împrejurimile estice ale orăşului. Din acel vârf privat de priviri curioase şi bârfe provinciale, deasupra lacului ce răspândea o lumină diafană, sau sub ploaia cristalină a ninsorilor, poetul nebun se descălţa, îşi scotea la lumină piciorul drept, îşi scotea ciorapul său de lână care semăna cu un coif de călău şi-şi trata prin aşteptare sub soare - de câte ori era soare - o rană albăstruie de provenienţă necunoscută.

Aşteptând, îi plăcea să rostească încet:

- Da. Vă temeţi de nişte boli care pot aduce moartea şi vă rugaţi să nu muriţi. Ce veţi face, vă rog, atunci când vor veni bolile după care veţi implora moartea şi ea nu va veni să vă ia?! 

În timp ce repeta aceste propoziţii care nu aveau cum să dea la o parte fumul gros înălţat din mirodeniile nepăsării oraşului, îşi desăvârşea poeziile sale deocamdată nepublicate, pe cele nescrise, precum şi poezioarele pe care le recita copilaşilor. 

Adevărul este că poeziile sale mai sus pomenite, le putea compune orice beţiv sau amator incult proaspăt îndrăgostit şi care-şi făcea veacul prin cârciumile oraşului, dar nici unul dintre aceşti rivali prin excelenţă nu era nebun ca poetul nebun, şi acesta din urmă nu se temea de nici un rival, fie el şi mai nebun sau altfel de nebun.

În tăcerile sale însă, în mod absolut, poetul nebun nu putea să aibă nici un rival.

Ani de-a rândul, orăşenii îşi bătuseră joc de el şi făcuseră din poetul nebun modelul dobitocului nepericulos care vieţuieşte înlăuntrul nebuniei sale, fiind înlănţuit de convingerea că ştie din rădăcini toate murdăriile lumii noastre înţelepte, dobitoc ce rămâne astfel o victimă comică a tuturor lumilor posibile. Unii spuneau că la început, pe vremea când era lupul fată mare sau străbunica căţel sau ceva asemănător, el nu fusese nici poet şi nici nebun. Fusese doar un simplu, chipeş, timid flăcău ce s-a îndrăgostit lulea de o fată cam ca el, reuşind chiar să se însoare cu ea. Fata fusese frumoasă şi foarte cuminte, poate chiar mai cuminte decât ar fi trebuit, şi de aceea, probabil, în orele înflăcărate şi ameţitoare ale primei nopţi de miere, viitorul poet şi nebun, o muşcase fără să vrea undeva pe gât. Proaspăta mireasă, rănită, îngrozită de acea străduinţă disperată de a-i lipi o limbă inexprimabilului, o luase la fugă înspre casa-i bătrânească, plângând şi blestemând cu voce tare. Acasă la ea, făcând cunoştinţă cu dovada vineţie a inexprimabilului - semnul semăna perfect cu un ceas de buzunar - tata şi fraţii miresei îşi dăduseră seama că mirelui îi bătuse ceasul şi porniseră în căutarea bestiei. 

- Vasăzică eşti un soi de câine, căcănarule! - strigară răzbunătorii când puseseră mâinile pe bestie.

Şi i-au tras o bătaie epocală, o bătaie din acelea care te pot înzestra cu harul vorbirii în limbi.

Alţii spuneau însă, că poetul se descoperise poet din cu totul alte cauze, mult mai banale, cum ar fi de pildă plictisul profund, certurile repetate cu vecinii, lărgirea găurii de ozon, falimentul fabricii de mobilă, stricarea vinului în butoaie, moartea cutărui conducător sau a cutărei prinţese a modei, vânzarea făţişă a unor bucăţi din ţara strămoşilor etc.

Multe ierni după bătaia ceasului, deja devenită mit la balamucul oficial al oraşului, poetul apăru pe străzile întortocheate ţinând în mâini o lopată. Recitase deja pentru copiii din vremea războaielor mondiale, pentru pionieri şi democraţi, pentru eroi, eroine, veterani şi viteji, pentru giuvaeruri şi rahaţi; vremuri noi şi oarecum mai înţelegătoare, mai omeneşti, se pogorâseră pe oraş. 

Văzându-l cu lopata în mână, cu toţii, conform vechiului ritual, şi-au bătut joc de el. Au zis că s-a apucat de magie neagră, albă sau gri, că pornise să reclădească oraşul de odinioară, să construiască vilele interbelice, rase de mult de pe faţa memoriei; au zis că începuse să lucreze pământul deşertuos al bordelului mai mult decât pe jumătate iertat, moştenit de la străbuni; au zis că vede în lopată o cruce, un schelet sfânt al vreunuia dintre sfinţii înlăturaţi, o armă de apărare, un medicament ocult de vindecare, o iubită bună de muşcare etc, etc. 

Cu lopata în mână, nu şi-a întrerupt spectacolele poetice, nici plimbările zilnice, nici tratamentul rănii albăstrui de provenienţă necunoscută. La un moment dat, orăşenii s-au convins că poetul nebun era mai mult nebun decât poet şi că nu era un nebun simplu, ci un “poet nebun cu lopata”. Memoria oraşului a început să pălească în felul ei, a început să-l conceapă altfel, nedespărţit de enigmatica-i lopată. 

Tocmai din acest moment, poetul n-a mai fost văzut în oraş. 

A dispărut, determinându-i pe conorăşeni să se mai gândească şi la el, la început mai neglijent, ca să se afle în treabă, cu o uşoară ironie duioasă, cât poate fi uşoară şi duioasă ironia oamenilor cărora moartea nu prea mai are ce să le răpească, iar pe urmă: cu acea curiozitate corozivă a amărâţilor care-şi reglează buna părere despre propria lor soartă delectându-se cu amânuntele cutremurătoare ale celor năpăstuiţi. Ursarii, abia ajunşi în oraş, îmbătaţi de păreau o legiune de şaşii, într-unul dintre nenumăratele lor popasuri, i-au spart uşa apartamentului că să-i ceară nişte usturoi sau ţuică bătrână sau alcool alimentar, dar nu l-au găsit. Ca să-l scoată din beciul fricii, i-au convertit pe urşi în câini de grăniceri, dar adulmecarea câinilor fusese deja paralizată de aburii beţiei. L-au căutat, totuşi, în stilul lor de şaşii vremelnici, adică lovindu-se unul de altul, de uşi, de pereţi, de pomi, rostogolindu-se peste scări şi urşi sau câini, nu contează, pe urmă s-au lăsat de cercetări. Alţi vecini l-au căutat prin toate colţurile oraşului, pe marginea lacului, la cimitir, la balamuc, la pârnaie, la toate târfele renumite, prin apele gri ale lacului, aşteptând din clipă în clipă să-i zărească hoitul devorat de peşti, în zadar. A trebuit să mai treacă încă două săptămâni de zile, două din săptămânile minunate ale oraşului cu “poet nebun cu lopata” şi care de două săptămâni n-avea de cine să-şi bată joc pe gratis, până când cadavrul mult aşteptat a fost găsit.

Timp de trei luni, câte puţin în fiecare amurg, cu neînfricata lui lopată, poetul săpase o groapă la un colţ mai puţin bătut al bordelului moştenit din strămoşi. Într-o seară de toamnă, mai exact pe la mijlocul lui octombrie, tăcut şi profitând de lipsa cuplurilor interzise şi lipsite de adăpost, poetul intrase în groapa săpată timp de trei luni de zile şi se învelise - nimeni nu poate spune cum - cu pământul moştenit şi pe care nu avusese cu cine să-l împartă. Nici un cuplu nu suflase o vorbă în legătură cu acea groapă care se adâncea încet în fiecare amurg; unii chiar se ascunseseră acolo de câte ori trecea vreo patrulă de poliţie. Şi era destul de greu, după decesul poetului nebun cu lopata, ca orăşenii să înţeleagă cum reuşise mortul să se învelească cu pământ aproape tot atât de bine cum l-ar fi învelit un gropar de meserie sau orice alt om viu.

Orăşenii au aşteptat după aceea ca poetul să le fi lăsat vreun semn zguduitor, de geniu înţeles cu întârzere, vreun manuscris nemuritor, vreun semn care să-i ajute să se gândească la el în deplină sfântă stimă cu moartea marilor artişti sau eroi, vreun semn care să-i ajute să treacă mai uşor peste remuşcările neaşteptate şi nemiloase ale conştiinţei. De fapt, ei aceasta aşteptaseră o viaţă întreagă: un semn ca să-l venereze, să-l ridice în slăvi. Dar poetul nu lăsase nici un semn în afara lopeţii. O lopată înfiptă la pământ, lângă groapă, ca o palmă firavă şi ofilită a unui rămas bun care-şi evapora comentariile.

1997