”Râsul lor s-a preschimbat în plâns al meu, apoi în plâns al lor şi în râs al meu. A fost ceva de neuitat, o revelaţie cu mai multă moarte decât de obicei, dar şi cu mai multă bucurie decât moarte. Era ca şi cum aş fi intrat brusc, printr-un râs, în cor, sub pielea celui ce aveam să fiu ani de zile mai târziu: liber, liniştit, scriind nu cu glonţul scos din hoitul bietului Capitalism, ci cu un stilou scump, departe de blestemul şi de farmecul acelei vieţi de cal castrat, departe, într-o cameră mică, lângă somnul străin şi liniştit al iubitei mele, lângă aura portocalie şi albastră a unei lumânări, pe când afară ninge poate de o mie de ani fericiţi, cerul: sticlos, înmiresmând necazurile trecătoare ale lumii cu parfumul indescriptibil al nepăsării dumnezeieşti de spaţiu care a învins definitiv, nepăsarea devenind din ce în ce mai a noastră. Doamne! Ca o pasăre măiastră s-a-nfipt în mine acea clipă a râs-plânsului, ca despărţirea-n inimă, ca inima-n rugăciune, ca rugăciunea în Dumnezeu, pe când zborul şi sângele vieţii pe care n-o vom mai trăi şi pe care încă n-am trăit-o doar zburau, doar curgeau...”
Literatură Paralelă: Anul în care s-a inventat lebăda (roman, București 1997)