Din literatura paralelă: ”Un trib glorios și muribund – eposul unei uitări” (1998)

Iscălitor Întâi visa să moară pentru limbi, ca să renască pentru pacea sufletului. Ajunsese să se vadă închis nu ca toată lumea în sine, în pârnaie, în butoaie, în coşciuge etc., ci în limbi. Cele mai triste clipe ale vieţii sale – terorizat de parfumul decăderii forţate – ajunseseră să fie clipele când era ridicat să tălmăcească pentru binele ţării, pentru binele unui sau altui Imperiu, pentru cutare armată sau oaste sau legiune imbatabilă… De aceea, apelase la o sinucidere mai puţin cunoscută: smulgerea limbii. Probabil aşa le fusese scris bărbaţilor din neamul său: să moară din limbă. Şi regretatului tată îi intrase moartea din gât, în chipul unui scorpion. Cu o zi în urmă, pe la miezul nopţii, pălmuindu-se cu pliscurile păsărilor nebuniei, se trezise ţipând singur: “Nu mai vorbi, nu mai vorbi, taci, taci, taci, taaaaaci, te tai, te tai, te taaaaa-aaci!” Îşi băgase mâna în gât, ca să-şi smulgă blestemul din rădăcini, dar scăpase cu viaţa, deoarece i se făcuse dintr-o dată rău şi nu s-a oprit din vărsat până când au venit să-l ridice. Profund tulburat, devenise conştient de dulceaţa fără seamăn a vorbirii, a puterii de a rosti, a harului de a înjura, şi fusese copleşit de o milă, de o compasiune fără seamăn faţă de fiinţele necuvântătoare: era cât pe aci să dea de zoofilie.

- … nul Marele-Singurul-Iluminatul-Trimisului-Lui-Allah pe pământ gândit nu v-a uitat a avut sfânta bunăvoinţă să întoarcă privirea spre voi să vă aleagă nu doar să apăraţi pământurile noastre din Marele Deşert ci şi să vă luptaţi pentru câştigul altor pământuri vă dau vestea bună că veţi face parte din faimoasa Legiune de Cucerire a Cerurilor, cunoscută sub denumirea LCC voi încă nu pricepeţi importanţa misiunii care vi se încrede voi încă nu ştiţi ce înseamnă să faceţi parte din LCC… 

Din fostul centru al fostului oraş, din gaura minaretului înjumătăţit, din gura muezinului, săgetă spre urechile fleşcăite ale cerului vocea piţiguiată a unei fiinţe scuipate pe pământ fără nici o vină. 

Se lăsă tăcerea. 

Printre ruine şi gropi, se iviră fantomele rudelor.

Începutul se obişnuise deja să stea pe braţul stâng al lui Toacă: era poate singurul mod prin care Toacă ţinea legătura cu cerul. Pe de altă parte, păsările, care erau obligate să facă totul fără mâini, nu-l dureau mai puţin decât pe vremea beţiei, deşi oamenii, care erau obligaţi să facă totul fără aripi, îl dureau din ce în ce mai puţin.

Venise şi Preotul. Era genul de om, pe care războaiele îl întineresc.

- Dumnezeu să vă binecuvânteze! a spus. Am să mă rog pentru voi.

- Şi să faci din găini căcat, i-a răspuns Lepădatul.

 

A urmat corul rudelor, imemorabilul viciu al rudelor: sfaturile.

Preotul a spus: “Se pare că sunteţi ultimii nizami; se pare că nemuritorul imperiu îşi dea duhul. De aceea, nu trebuie să uitaţi că ultimul ori râde, ori plânge. Să nu vă fie frică, o moarte are omul. Doar laşii mor în fiecare zi. Frica e moarte, v-am spus. Să vă rugaţi în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară. Dacă nu vă lasă să faceţi sfânta cruce cu mâna, cruciţi-vă cu limba. Să nu vă trădaţi unul pe altul, să nu furaţi şi, dacă e cu putinţă, să nu omorâţi pe nimeni. Dar mai bine să omorâţi, decât să vă omoare cineva. Dar, în primul rând, să nu vă sfâşiaţi unul pe altul acolo în străinătate, cum ne e obiceiul. Hai, drum bun, Dumnezeu să fie cu voi, să veniţi sănătoşi cu toţii!”

 

Iscălitor Întâi a spus: “Să nu uitaţi limba noastră străbună, deşi încă nu i-am găsit un alfabet corespunzător. Mai bine vă smulgeţi limba, decât să vă uitaţi limba”.

 

Toacă Tinichigiu a spus: “Străduiţi-vă să nu uitaţi oraşul. Eu am făcut paisprezece ani de nizămie şi ştiu cum e. Străduiţi-vă să pomeniţi în fiecare zi, când aveţi timp, lucrurile voastre, lucrurile noastre, o portiţă de prăvălie…”

Preotul: “… o cruciuliţă, un vas de aur, clopotul, sunetele…”

Iscălitor Întâi: “… o peniţă, o piele de scris, o păpuşică, o faţă de vecin…”

Preoteasa: “… o ceaşcă de cafea, o cafea, o pietricică din lac…”

Sofia: “… o cărămidă, o…”

Toacă: “… un ciocan, un cazan, o bucată de tinichea…”

- Deci, cam tot ce ni s-a furat, a spus Sticlaru.

Preoteasa i-a spus Lepădatului: Să mănânci bine, să te culci devreme, să te fereşti de muierile străine.

Sofia a spus: Dumnezeu să vă binecuvânteze.

Preotul: “Să vă ocupaţi de lucruri mărunte, precum cele poruncite mai sus, căci din lucruri mici ies lucrurile mari şi invers, da?”

 

Caravana pornise cu aproape o săptămână în urmă pe drumul Celor Buni şi Mulţi, din stânga cimitirului, sub bătaia bucuroasă a tobelor. La un moment dat, cu toţi proaspeţii circumcişi avuseseră impresia deprimantă că salutările, poruncile şi urările rudelor erau pleznite sau plezneau în aer, revelând în toată splendoarea respectivă zbuciumul de fleac al speranţei la o zi mai bună. Fusese, de altfel, o dimineaţă însorită; chiar şi tombele parcă zâmbeau. Dar pe mine nu mă pot înşela nici tombele, nici tobele, nici bombele, izbucnise Sticlaru în drum. Ptiu, vremuri de rahat! Evadare forţată.

Rămas bun, casa mea, mama mea, tatăl meu, lacul meu, fraţii mei rămas bun codrii mei munţii mei anii mei rămas bun ţara mea patria mea pământul meu cerul meu poate şi Dumnezeul meu rămas bun iubita mea iubirea mea fata mea sora mea soţia mea moartea mea viaţa mea rămas bun…

Aş fi putut să mă nasc într-o altă vreme, Doamne Dumnezeule, oftase Sticlaru la un moment dat. Chiar şi natura vrea să ne înşele în aceste vremuri de rahat, când nu mai există viaţă mai bună, ci doar moarte din ce în ce mai proastă. Vrea să ne spună că nu mergem să hrănim plantele şi corbii deşertului, ci să cucerim cerurile!

Oooof ffffuuu…!

Înfruntase o dezamăgire fină, cu conotaţii strict metafizice, deoarece nu fusese nimeni care să-i poruncească ceva în particular. Sticlăreasa suferise un lumbago sălbatic, se trezise încovoiată precum un semn de întrebare înfipt în soarta fiului ei, iar fiul refuzase ca ea să-l conducă spre foamea plantelor din deşert, fiindcă îi aducea ghinion. În poziţia ei, cu faţa obligatorie înspre pământ, ziceai că urează sau îi dă porunci unui mormânt nesemnat, ras de pe faţa pământului. Lasă, mamă scumpă, îi spusese Sticlaru, că vom găsi noi şi leacul bolii tale, şi mă vei conduce altă dată, să dea Dumnezeu, spre altundeva.

Tobele au încetat, ca să nu trezească duşmanii. (...)

Fragment din ”Un trib glorios și muribund - eposul unei uitări”, Partea Deșertului.