Subintitilat Memoriile unui număr,
romanul descrie şi dezvăluie tainele vieţii unui scrib născut în Balcani şi al
cărui mesaj textual şi vital îl obligă să trăiască mai mult în empatie, decât
în realitatea imediată. Viaţa protagonistului nenumit sau numit doar Scribul,
este străfulgerată ciclic de parabole şi nuvele ce constituie capitole de sine
stătătoare ale romanului.
Exilul cultural; competiţia deseori
invizibilă dintre rase şi indivizi reprezentativi ai diferitelor popoare,
obişnuiţi sau nu cu exilul; umorul împotriva paranoiei şi invers; paradoxurile
produse de extinderea bruscă a spaţiului răsăritean; frânturi din viaţa
dictaturii şi a dictatorilor (în societate şi în literatură); călătoria nu doar
în timp, ci şi în fiinţe; descoperirea unui absurd inedit, demn de iubit
– ca un element sigur al sensului acestei vieţi; reconsiderarea inevitabilului
şi asumarea acestuia în numele unei mari literaturi – sunt doar câteva dintre
chestiunile tratate în frânturile din care este compusă sau descompusă cartea.
Aceste frânturi îi revelează uneia dintre personaje că „viaţa aceasta seamănă
izbitor cu o bombă, explodată nu se ştie când şi de ce, iar nimic nu mai poate
reface bomba asta cum era ea înainte de a fi o bombă”. Personajele principale – fie când fac parte
din fermecătoarea comunitate a studenţilor străini de la Grozăveşti, fie când
vin din Orient, Occident sau de dincolo de Ocean – folosesc un limbaj aparte.
Înălţarea sau dispariţia lor, inclusiv a Scribului, sunt neaşteptate, oarecum
bizare, ca în viaţa de zi cu zi sau de an cu an. Ele beneficiază, dar şi
înfruntă, un timp triplu (sau tridimensional) în care se
împletesc timpul exilului, prezentul suspendat între pământul de naştere şi cel
al făgăduinţei şi timpul himerelor individuale. (2009)
Local Village
(fragment)
Totul a fost jefuit pe aici, dragii mei. Mai mult decât totul.
Hoţia a devenit artă, iar arta, deseori – hoţie. Aici hoţii sunt prinşi cu incredibile dificultăţi, deoarece, împreună cu obiectele (sau ideile) jefuite, îşi fură şi urmele, pe care le-ar fi lăsat. Haideţi să punem mâna şi să construim câte ceva, sau să imprimăm nişte urme, ca să avem şi noi ce fura, sau ca să putem zice c-am lăsat şi noi în urmă măcar câte o urmă…
Înţeleptul necunoscut n-a mai venit să descopere moneda aceea străveche, ci un peşte. Era un peştişor rarisim care nu-ţi îndeplinea poate nici o dorinţă, dar care nu uita totul după numai zece minute, cum uitau toţi peştii acestei lumi. Înţeleptul părea puţin ireal din cauza acestei schimbări de profil: parcă se hotărâse să cumpere un peşte negăsit cu o monedă doar căutată. El începuse să apară prin sat imediat după ce-şi încheiase, tot aici, luna de miere. Pe atunci, lucrurile poate fuseseră mai puţin amare şi Amara încă nu cânta atât de frumos la fluier.
Înţeleptul nu îmbătrânise aproape deloc, deşi necazurile, călăuzite agresiv de moartea prematură a soţiei, nu-l slăbiseră o clipă. Dar probabil, anumite necazuri, împletite cu căutări febrile, întru mântuirea speciei umane, te ţineau tânăr şi oarecum imun faţă de lăcomia morţii.
Mai mult decât în timpul celorlalte apariţii, el îşi merita acum porecla de «Înţelept». Nu era el nici mai înţelept şi nici mai fraier decât celelalte fantome dragi care poposeau ciclic în sat, dar cunoştea mai bine decât toţi laolaltă tainele unor limbi ce se numeau «ale zeilor» şi «moarte», cu care putea să tâlcuiască multe, chiar şi numele locurilor, ale muritorilor sau nemuritorilor, şi să le dezvăluie discret cum nimic nu e întâmplător pe această lume. Sau pe această limbă.
Iarna aceasta se hotărâse să locuiască într-o altă căsuţă părăsită, la doi paşi de ţărmul lacului. După ce şi-a descărcat bagajele – printre care şi o undiţă interminabilă de bambus - a bătut la poarta roasă de viermi a Amarei, convins că bătrâna murise imediat după ultima lui plecare.
Dar Amara tot nu murise. L-a poftit “Intră!” cu o voce din ce în ce mai puţin folosită la discuţii cu oameni vii. Ea doar cânta la fluier şi vorbea mai mult cu morţii şi cu presupuşii îngeri, deşi satul părea să fie părăsit şi de majoritatea acestora.
Era, ca de obicei, o seară înălţătoare de decembrie, încă nu veniseră primii fulgi de zăpadă.
Cămăruţa Amarei nu se schimbase. Era atât de neschimbată, încât – prin mijlocirea tăcerii ce părea seculare – aveai impresia că reîntâlnirea lor se desfăşura cu zece ani în urmă sau cu zece ani mai târziu.
Înţeleptul negă fără amărăciune. Îi adusese două pachete de biscuiţi, o sticlă de nectar şi câteva lumânări sfinţite.
Amara l-a servit cu o cafea şi cu gem de piersici. Nu se putea afla de la cine primise cafeaua şi piersicile. Fumând o ţigară strâmbă de foiţă, i-a povestit cam tot ceea ce uitase să-i povestească data trecută (sau data viitoare). Absolut nici un element nou nu apăruse în istorisirile ei. Dar nici nu dispăruse ceva. Sărmanul tată, Dumnezeu să-l odihnească, fusese răstignit de vecini. Era ultimul care pleca la război şi fusese prins pe pragul porţii. Vecinii de altă limbă îl legaseră de mâini şi de picioare şi se apucaseră să-l răstignească tocmai pe poarta asta uriaşă – încăpătoare pentru toate necazurile posibile – cioplită în lemn, acum roasă de viermi. Amara era convinsă de mult: nu-l răstigniseră că erau în război unii cu alţii, ci fiindcă era un bărbat foarte chipeş. Iar ei erau atât de beţi, încât nu-l nimeriseră din prima. De aceea, sărmanul tată fusese răstignit de două sau de trei ori pe rând.
Înţeleptul era nevoit să se prefacă. Nu era uşor să faci pe marele intrigat în faţa Amarei, căci poveştile ei parcă-ţi turnau în sânge un lichid amorţitor, o mireasmă pierdută undeva în copilărie şi, după numai un ceas, riscai să încremeneşti aşa.
- Dar peştele, Înţeleptule, - îl întreba Amara din când în când. Cum îţi merge treaba cu peştele?
Prinderea şi cercetarea amănunţită a acelui peşte, l-ar fi ajutat pe Înţelept să intuiască în linii mari calendarul străvechi ce fusese încrustat pe moneda negăsită. Iar dacă îngerul găsitor îl ajuta să pună mâna pe monedă (codificată sub “viitorul vremii noastre”), el ar fi vândut-o “unde trebuie” şi cu banii şi-ar fi putut continua pescuitul în linişte. Palpitând între o paranoia bine ţinută în frâu şi disperarea unui geniu neînţeles de contemporani, Înţeleptul îi mărturisea deschis Amarei că toate chinurile sale izvorau din acel singur minut în plus de memorie. Majoritatea covârşitoare a peştilor, după convingerea peştologilor de seamă, uitau absolut totul numai după zece minute. Erau făcuţi să uite orice: chiar şi propria dispariţie, în doar zece minute. Dilema era una simplă: ori peştii nu aveau viaţă de dincolo, ori minutul omenesc însemna pentru ei cu totul altceva. La una dintre anualele urmăriri ale monedei, văzându-l aproape senilizat de deznădejde, în centrul satului din ce în ce mai pustiu, chiar Amara îi dăduse curaj, destăinuindu-i că în lac ar vieţui un peşte străvechi, un peşte cu totul ieşit din comun, care nu uita totul după numai zece minute, ci după unsprezece. Informaţia o moştenise de la străbunica ei. Înţeleptul avusese o revelaţie. Îl lovise direct în capul oaselor, ca un soi de fulger invizibil. Şi zărise cu ochii sufletului cum minutul acela conta enorm chiar pentru viitorul umanităţii. Căci în minutul acela, credea Înţeleptul, la o eventuală ameninţare apocaliptică, putea fi depozitată memoria unei întregi generaţii de oameni, memoria unui sat, a unui oraş relativ mare... Înmulţirea acelui peşte aşadar, avea să asigure câteva minute bune de memorie păstrată, conservată. Erau lucruri destul de complicate pentru Amara. Ea visa şi se străduia doar să nu fie strivită de bezna bătrâneţii feminine, ce părea de două ori mai acră decât cea bărbătească.
Dar lucrurile deja deveniseră simple şi Înţeleptul nu-şi irosise timpul zadarnic în capitală. Aceşti peştişori - pe care el îi botezase «memorium splendidi» - se hrăneau doar cu fluturi albi, croiţi parcă cu forfecuţa din foile nescrise ale unui jurnal de fată mare. Fluturii nu creşteau în altă parte. Iar fiindcă plopii şi alţi pomi deja dispăruseră din sat, fluturii respectivi puteau fi găsiţi acum doar în paginile atlaselor de biologie sau în insectarul vreun fluturofil. Înţeleptul găsise fluturele hrănitor la un muzeu, îi luase măsurile, cum s-ar zice, şi alcătuise un fluture micuţ, de tinichea, pe ale cărui aripi scrisese cu litere microscopice un mesaj de importanţă cel puţin intercontinentală. Şi anume: „Stimate colega, vă rugăm din suflet să vă lăsaţi prins de noi, deoarece acel minut în plus de memorie, despre care avem date sigure că-l tăinuiţi în fiinţa dvs. aleasă ne poate salva din pieire. Da, da: de pieirea memoriei, a sufletului, a trupului. Vă rugăm insistent, deci, să vă alăturaţi nouă la această întreprindere de maximă importanţă, chiar cu preţul sacrificiului. Promitem sub jurământ solemn că nu veţi fi mazilit, gătit sau mâncat de viu; nu se va face saramură sau vreun lichior marinăresc din dvs., ci doar veţi fi cercetat, până la găsirea unui limbaj comun peşte-om, graţie căruia omenirea aceasta năpăstuită să poată fi salvată. Cu stimă… „.
Peştii erau, la rândul lor, mai năpăstuiţi decât omenirea. Cu doar un strop de idealism subacvatic, Memorium Splendidi l-ar fi înghiţit pe fluturaşul de tinichea cu aripi scrise, ca şi cum acesta ar fi fost un cârlig obişnuit. Înţeleptul miza - cu o viclenie întru totul impusă de împrejurări - şi pe ipoteza că peştii nu prea par a percepe mari diferenţe între apă, aer, fluturi originali, de tinichea etcetera.
- Dumneata, ce părere ai, Amara?
Amara nu prea avea păreri. În memoria ei, îi bătuse ceasul regretatului frăţior. Care se prăpădise ca-n basme. Fusese silit să devină călăuza unei oşti străine care devastase satul. Nu se ştie cine îi călăuzise până aici. Plecaseră după miezul nopţii, lăsând în urmă numai ruine şi lacrimi. Călăuza fusese obligat să-i scoată teferi din acest tărâm blestemat, cum îl damnaseră. La graniţă, scăpaţi de pericole, ca să nu-l lase fără răsplată, îl trântiseră pe pământ, legat fedeleş, şi mărşăluiseră triumfători peste el cu caii lor uriaşi. Îi zdrobiseră toate oasele. Reapăruse în sat după o lună, tras de doi cai copleşiţi de milă. Fusese unul dintre miracolele satului. Îşi dăduse duhul a doua zi, cu oasele sfărâmate, dar fericit că rămăşiţele îi vor fi îngropate în cimitirul străbunilor.
- Dar petrol ai găsit, Înţeleptule?
Înţeleptul se străduia a nenumărata oară s-o lămurească. Nu el căuta petrol în sat. El căuta acum doar minutul acela de memorie. “Ah, da...”, răspundea Amara mereu. Şi alunga fulgii cenuşii ai amintirilor cu palma ei delicată, de mare doamnă a teatrului în carne vie, parcă n-ar fi muncit niciodată cu ea pământul şi chinurile. Palma semăna cu o aripă mărită de fluture, tremurul ei evocând o amărăciune de genul: parcă ce lucruri minunate s-ar întâmpla printre noi şi-n jurul nostru, ca să ne mai trebuiască un minut de memorie?! Mai bine s-ar strădui să scurteze fie şi cu un minut memoria lungă de zece minute a peştilor…
- Nu?
Dar nici cimitirul nu avusese viaţă lungă. Năvăliseră pe nesimţite unii care căutau petrol. Erau siguri că, tocmai sub morminte şi nicăieri altundeva, se tot umflă o pungă plină de petrol. Îi mutaseră pe cei mulţi şi buni la o parcelă pe marginea estică a lacului. Fără cruci, fără cavouri. În drum, îi uşuraseră de toate hainele brodate în aur sau argint, de cruciuliţe, tacâmuri preţioase, ceasuri, inele, lănţişoare, decoraţii, maşini de cusut, stilouri placate în aur etc. Şi pe când ei tot săpau să dezgroape punga aceea, valurile lacului îi spălaseră de tot pe morţi, îi digeraseră, ca pentru a-i scăpa de o altă profanare potenţială. Poate de aceea peştele acela avea memoria mai lungă. Cine ştie cu ce rămăşiţe necunoscute, de om, se hrăniseră de-a lungul vremii. Tot ce se poate. Amara ajunsese să creadă că satul nu este blestemat, ci vrăjit. Stăpânea o tăcerea desţărmurită în el; nişte culori dumnezeieşti, nişte şoapte străvechi, fermecătoare, din altă lume şi din altă limbă te înrobeau blând, pe neaşteptate, precum muzica, pe urmă te dădeau afară - şi nu putea vieţui omul de rând fără a distruge anual câte ceva.
Înţeleptul o aproba zâmbind. Ce era să-i spui când Amara nu regreta atât pustiirea satului, cât faptul că nu avea un mormânt peste care să-i plângă pe cei dragi. Îi plângea pe unde putea, la nimereală, sprijinindu-şi capul pe vreo piatră, pe pragul porţii de lemn, pe vreun zid dărâmat.
- Să-mi fi lăsat măcar un singur mormânt, - oftă Amara. Să fi fost al oricui, nu contează. Îi pot plânge eu pe ai mei şi pe mormintele altora.
Înţeleptul se repeta şi el fără jenă: veniseră vremuri grele, mamaie.
Dar înaintea vremurilor, veniseră sau reveniseră căutătorii, nu? Unii căutau petrol, alţii alergau după nu ştiu ce pasăre rarisimă, nu ştiu ce monstru, şarpe, piatră preţioasă, colecţie de timbre, de epoleţi, insigne. Dumnezeu ştie de ce credeau că toate rarităţile lumii fuseseră găzduite în spaţiul acestui sat.
Înţeleptul era uneori zguduit de limbajul Amarei. Nu putea ghici de unde-i vin aceste “spaţii”, “şoapte străvechi”, “culori dumnezeieşti”, sau acele metafore arhetipale, pe care le uitai la doar un minut după ce te uimeau. În acest sat, nu ajunsese un ziar de când Amara cânta la fluier. Cu siguranţă, Înţeleptul nu era singurul vizitator cvasi-ilegal ce se perinda anual prin această “ultima celulă de autentic a planetei”.
- Nu, nu eşti singurul, - îl neliniştea Amara. Slavă Domnului…
Mai erau unii care veneau tot aşa, vara sau toamna, ferindu-se parcă de proprii lor ochi. Nu căutau nici petrol, nici monede, nici morminte, nici păsări sau monştri răriţi de nesimţirea vremurilor. Apăreau parcă din nefiinţă, îi aduceau în dar lumânări groase, tutun, dulciuri, cafea, fructe nemaipomenite şi stranii din alte părţi ale lumii. Îi aduceau portocale, banane, lămâi, kiwi, se sfătuiau ceasuri întregi cu ea, îi ascultau poveştile cu veneraţie şi răbdare, ca şi cum nu le-ar fi ascultat niciodată înainte. Întrebau mai ales despre cei morţi sau cei plecaţi definitiv afară, insistau să ştie care din cuplurile de altădată fusese mai fericit, mai ales de Dumnezeu. Pe urmă, se duceau să trăiască două săptămâni sau chiar o lună în casa cuplului ales. Niciunul nu venea cu cortul sau cu cearşafuri, perne, plăpumi gata pregătite, ci doar cu iubirea şi cadourile pentru Amara. De cearşafuri şi altele, avea grijă Ea. Ei nu căutau decât să facă dragoste în linişte. Uneori, mai în glumă sau mânaţi de nu se ştie ce credinţe, se îmbrăcau în hainele celor duşi şi se străduiau să trăiască măcar un singur ceas cum presupuneau că trăiseră cei duşi. Amara auzise că unele dintre fete rămăseseră gravide chiar aci, în satul nostru. Dar mai rar reveneau însoţite de copilaşi. Nu văzuse un copilaş de când era lumea-lume, parcă.
Înţeleptul nu ştia ce să spună. Amara îi arăta, apoi, un fluier. Un fluier cât se poate de fluier. Ca toate puţinele lucruri ce înconjurau viaţa Amarei, şi acel fluier avea o poveste. Fusese cioplit de unul dintre băieţii care nu căutau decât să facă dragoste în linişte. Se întâmplase într-o iarnă cumplită. Băiatul şi fata erau în luna de miere şi se aşezaseră la căsuţă aceea – Amara îi arăta cu palma ca o aripă nescrisă către una din toate casele pustiite de moarte şi pribegie. Ningea ca-n basme peste sat atunci, bătea vântul de nu-ţi auzeai inima-n piept, dar Amara îşi căpătase parcă un auz nou, de duh, şi nu mai avea somn. Gemetele fetei care făcea dragoste se auzeau groaznic în toată casa, în toate casele goale, în toată inima imensă a Amarei, parcă ar fi inima casei însăşi. Lumea toată parcă gemea că n-are unde să se ţină, să nu fie spulberată de dor. Jurai că era pe moarte un ceas de sex feminin, uriaş şi nevăzut, poate însuşi ceasul vieţii. Şi nu-şi mai aducea aminte Amara de când nu făcuse şi ea odată dragoste, de când nu simţise greutatea bărbatului deasupra-i. Poate de când Înţeleptul îi spusese că numele ei, în limba sanscrită, înseamnă amară. Şi o copleşise teama de moarte pe Maria satului nostru, şi simţea setea şi foamea sălbatică de a avea pe cineva viu, în carne şi oase nezdrobite, lângă ea, şi nu-şi putea stăpâni picioarele. Ieşea în curte, bătea la poarta vecinilor îndrăgostiţi, îi invita la ea acasă, că avea un gem cu puteri miraculoase pentru ei, avea o poveste uluitoare, că ştia deja unde anume se află petrolul, comorile foştilor domnitori, monedele de aur sfânt, unde şi cum se înmulţesc păsările şi monştri şi şerpii şi insectele şi peştii aceia cu un minut mai bătrâni sau mai tineri; şi îi chinuia pe sărmanii vii şi îndrăgostiţi, născocind lucruri şi întâmplări ce dispăruseră de mult sau care nu existaseră şi nu aveau să există vreodată. Şi bătuse la porţile tuturor căsuţelor din sat, depinde de căsuţă unde se făcea dragoste, până îi amorţiseră degetele de la mâini şi genunchii. Atunci unul dintre băieţii îndrăgostiţi îi dăruise un fluier, ca să nu obosească. Era suficient să fluiere şi ei veneau imediat lângă ea, ca s-o smulgă din ghearele morţii sau ale singurătăţii. Şi începuse Maria să fluiere de câte ori viaţa niciodată trăită o ameninţa din nu-se-ştie-unde, luând chipul ceţos al unei stafii schimbătoare: uneori se făcea că-i Doamna cu coasa, doar coasa în forma unei domniţe, o pasăre indescriptibilă, alteori că-i un monstru, un peşte rarisim, o pungă imensă plină de lichid negru, un cor de voci rătăcite în tunelurile neantului, şi a plecat din nou Înţeleptul fără a descoperi nimic, cu memoria la fel de lungă sau scurtă, şi s-a întors din nou cu o iarnă în urmă sau mai târziu, acum în căutarea unor fluturi rarisimi, pe ale căror aripi o mână nelumească scrisese un mesaj eshatologic de maximă importanţă. Şi a rămas încremenit la intrarea în sat de o melodie cântată la fluier, cunoscută lui de când venise aici cu regretata-i soţie în luna de miere şi când cioplise pentru întâia oară un fluier, un sfert de nai sau ceva asemănător cu care se putea fluiera. Era o melodie divină, duioasă şi fierbinte, cântată din altă lume, şi nu s-a mai grăbit Înţeleptul să-i facă o vizită minunatei Maria sau Amara, căci nu-i mai ştia limba. Şi a şezut cu capul rezemat de o piatră oarecare, a unui zid oarecare, sub fulgii mari de zăpadă, şi-a depus şi el lacrimile lăuntrice la punga imensă şi nevăzută, plină de lacrimile atâtor necunoscuţi care veneau, plecau şi dispăreau din ţeava acelui fluier ca şi cum ar fi fost umbrele albe ale unor fluturi nenumiţi, sau însăşi melodia.