 |
poveste de filmat / film de povestit
2008
|
Un
fost maistru, cândva foarte apreciat într-o fabrică de armament din Răsărit,
împreună cu fiica sa, realizează manual nişte păpuşi mai puţin obişnuite.
Clienţii lor şi-au pierdut oameni dragi – în realitate, în suflet sau doar în
imaginaţie – şi vin să şi-i recupereze (înlocuiască, „învie”) cu ajutorul
furnizorilor. Clienţii completează câteva formulare bine puse la punct, aduc
fotografii, mărturii intime, descrieri esenţiale, frânturi de amintiri şi de
vise întrerupte de obicei de moarte, şi, în schimbul unor sume de bani ce
variază în funcţie de importanţa cazului, primesc păpuşile celor pierduţi.
Păpuşile vor umple în viaţa lor golul lăsat de cei mulţi şi buni.
Întreprinderea
ingenioasă a Tatălui şi a Fiicei nu se opreşte însă doar aici. De-a lungul
Tranziţiei, unii clienţi au înlocuit, fără (sau cu?!) ştiinţa furnizorilor – oameni care încă sunt în viaţă, oameni
deveniţi insuportabili, neîndrăgostiţi, de nerecunoscut, împietriţi, oameni
care, după părerea celor ce le vor
păpuşile, îngrămădesc spaţiul vital al celor încă vii, demonizându-l. Unii
nu vor să scape de trecut, alţii vor să scape de prezent, cu orice preţ.
Dar nu numai oamenii pot deveni păpuşi. Obiecte
precum armele, camerele de filmat, avioanele, vapoarele etc., îşi pot căpăta un
cu totul alt sens (şi rost) trecând prin proba de spirit a materiei cenuşii şi
a mâinii omeneşti, fiind „traduse” într-o altă materie primă.
Chiar şi cititorul acestor rânduri îşi are o
păpuşă potenţială în filmul „Loc pentru o
singură păpuşă” – şi invers – deşi în film şi în viaţă de obicei nu este
loc decât pentru un singur om.
Synopsis
*
O tablă neagră de şcoală, în care stă scris cu creta următorul paragraf:
„Singura noastră armă e arta. O artă numai pentru sufletul dumneavoastră”.
Treisprezece
secunde
de
întuneric.
O mânuţă catifelată de copil şterge paragraful de mai sus şi scrie cu creta:
Loc pentru o singură păpuşă
*
Mâna dreaptă a unei păpuşi se transformă într-o mână elegantă, cu unghiile îngrijite, dar nu ostentativ, fără inele sau vreo brăţară, care ţine cu vârful degetelor un ochi de sticlă.
Irisul este negru.
Mâna apropie ochiul de sticlă, îl cântăreşte, îl îndepărtează.
Vocea femeii:
- Credeţi că i se potriveşte? Dacă ochiul răposatei s-ar fi preschimbat într-un ochi de sticlă, ce ziceţi: ar fi devenit acest ochi sau un altul? E esenţial să aflăm adevărul. Altfel, nu iese.
Vocea unui bărbat tânăr:
- Chiar atât de mult contează?
Vocea femeii:
- Asta trebuie s-o ştiţi dumneavoastră.
A fost ochiul soţiei dumneavoastră, nu al meu sau al unui necunoscut.
A fost ochiul soţiei dumneavoastră, nu al meu sau al unui necunoscut.
Vocea bărbatului:
- Nu ştiu ce să zic. Nu-mi dau seama.
O uşă din lemn masiv. Se deschide. O cameră mică, în amurg, cu o masă de lemn în centru, un fotoliu pufos, câteva tablouri cu peisaje de toamnă. Pe masă este un sfeşnic de argint cu o lumânare neaprinsă.
Vocea femeii:
- Nu e o problemă. Avem aici o cameră întru totul specială. E concepută şi construită exact pentru aşa ceva. Intraţi în ea, nimeni nu vă deranjează, puteţi să vă încuiaţi pe dinăuntru, pe urmă meditaţi.
Pereţii camerei sunt curaţi, proaspăt vopsiţi în alb.
Vocea bărbatului:
- Cum „să meditez”?!
Fereastra camerei, înaltă, cu tocuri din lemn natur. Deasupra ferestrei este o icoană străveche, înfăţişând un bărbat de vârstă mijlocie cu o suliţă în mână, sub care s-a cioplit, pe o tăbliţă de lemn, întrebarea „Quo vidis”. Icoana este prea des privită şi misterioasă, ca să poţi ghici identitatea sfântului. Afară se vede un parc micuţ, aproape pustiu, doar cinci bătrâni, aşezaţi pe bănci în poziţia unor portari, citesc ziarele.
Vocea femeii:
- Pur şi simplu. Aşa cum faceţi după ce vă întoarceţi de la serviciu.
Vocea bărbatului:
- Când mă întorc de la serviciu, fac orice doar ca să uit. Iar aici e vorba să-mi aduc aminte mai bine.
Uşa camerei privite dinăuntru. Un hol mare, cu pereţii în ocru, plin de tablouri mici şi mari, aranjate frumos, şi trei vase cu flori exotice.
Se vede ochiul de sticlă pe palma femeii.
Vocea femeii:
- Ce anume vreţi să uitaţi?
Vocea bărbatului:
- Cam tot. Aglomeraţia infernală din autobuz sau metrou, vocile răguşite ale călătorilor, tusele sau flegmele frânte, feţele tâmpe, de morţi treziţi la un control al fiscului, să zicem, soneriile de mobil, frânturile de muzică execrabilă… Şi mai ales duhoarea. Adică: mirosurile devastatoare… Mereu am impresia că bolile mortale gen cancer sau paranoia nu sunt microbi, ci mirosuri…
Vocea femeii, în timp ce palma cu ochiul de sticlă se îndreaptă spre locul unde se presupune a fi bărbatul:
- Poftiţi! În camera noastră veţi uita exact ce doriţi să nu facă parte din viaţa dumneavoastră de zi cu zi. Luaţi cu încredere. Vreţi să vă dau mai multe?
Vocea bărbatului:
- Mai multe ce?
Vocea femeii:
- Variante de ochi. Dacă se întâmplă să nu vă hotărâţi, putem lucra şi în alb-negru. Ştiţi deja ce farmec aparte au lucrările în alb-negru.
Vocea bărbatului:
- Aş prefera, totuşi, în culori.
Vocea femeii:
- Prietenul nostru e stăpânul nostru. Poftiţi.
Ochiul de sticlă trece pe o palmă de bărbat. Palma cu ochi deasupra păşeşte încet spre uşa camerei de reculegere.
Vocea bărbatului:
- Ciudat. Deşi… ştiţi cum se zice: ochii care nu se văd…
Vocea femeii:
- … devin ochi de sticlă? Nu, stimate domn. Ochii care nu se văd, ne văd mai bine. Dar nu se mai pot implica.
(...)
(...)