În loc de motto: Nu puteam ghici dacă, vorbind fără oprire,
îndepărtam ziua în care nu vom îndrăzni
să scriem, ca să nu se simtă discriminați analfabeții (funcționali și
nefuncționali).
Despre o scrisoare de
dragoste către Eu
Am preluat titlul dintr-o carte scrisă în anul 2003 și încă nepublicată. Eroul principal este un mare poet nenumit, netipărit și cunoscut doar de o mână de muritori care n-au nicio legătură cu literatura, deși aceasta ține enorm la ei și uneori nu poate supraviețui fără ei. Contemporanii pot bănui că ar fi poet doar dacă judecă după sărăcia într-adevăr cruntă a Poetului. Viața lui se derulează ca într-o piesă de teatru care se joacă în timp ce e scrisă și invers. Poetul nu și-a putut permite încă din secolul XX să meargă la un spectacol și, grație umbrei dese în care trăiește și scrie, poate spune multe adevăruri amare sau deranjante, fiindcă nu îl ascultă nimeni, iar cei care-l ascultă ori deformează spontan cuvintele, ori n-au chiar nicio putere de a schimba starea lucrurilor. Una dintre acele metafore excesiv de cifrate ale urbanisticii a făcut posibil ca Poetul să locuiască într-un bloc plin de savanți care niciodată nu sunt prea săraci, dar care, pentru a alunga orice deochi, invidie și ghinion potențial, se plâng cu atâta insistență, verbal și în scris, încât Poetul uneori chiar regretă că nu este mai sărac decât este, deși mai sărac ar însemna mort și în memorie, iar alteori crede că vecinii își au plângerile în locul respirației și nu îndrăznește să-i lase fără suflare. El știe că a devenit aproape o lege ca mereu alții, nu tocmai cei îndreptățiți, să vorbească și să se plângă în numele sărăciei tale, dar este oarecum frământat de impresia că, tot vorbind în numele tău, alții te consideră mort, sau chiar te ucid în rate. Poate trebuie să vorbească cu și mai puțini oameni, fie și pentru a putea scrie mai mult.
Într-o primăvară bucureșteană – când pare atât de
complicat să mori și când Poetul riscă să fie deposedat de apartament pentru
neplata unui șir de întrețineri – el îi scrie o scrisoare de dragoste
misterioasei Euterpe, prescurtându-i numele în Eu, deși nu se gândește nici la propriul eu liric și nici la
Uniunea Europeană. Pentru a putea spicui mai ușor anumite metafore din acest
poem straniu, dar și pentru a nu mai depinde de tirania fragilității
manuscriselor, Poetul se apucă să învețe bătutul la tastatură și obosește ca și
cum s-ar fi chinuit să se agramatizeze,
dar izbutește până la urmă să introducă textul la calculator. Un virus nemilos
însă, stând cine știe de când la pândă, aidoma conspirațiilor locale sau
globale, îi sparge e-mail-ul, pune
ventuzele pe poem, îl fărâmițează, separă fărâmele nu doar unele de altele, dar
și de orice context artistic, apoi le re-lipește potrivit unei viziuni ce pare
aleatorie, ca la loterie, dar poate fi chiar modul de percepție asupra lumii a
virusului, și începe să le trimită tuturor „contactelor” Poetului. Îngrozit de
această inimaginabilă promovare, dar mai mult de numărul inuman al contactelor
pe care descoperă că-l are ca artist anonim, sărac și solitar, Poetul se
sfătuiește „mascat” cu doi dintre vecinii săi savanți. Se simte obligat să
discute cu cineva, să-și deschidă sufletul și să-și răsufle cât de cât punga umflată pânâ la refuz a coșmarurilor
nemărturisite, fiindcă fiecare frântură a poemului de dragoste către Eu,
extrasă din tulpina-mamă a poemului, poate acționa, în funcție de natura
contactului la care ajunge, și ca o amenințare subtilă a Morții, și ca un mesaj
criptat al mafiei, și ca propunere indecentă, și ca of al unui ins stricat. Și ajunge la vecinii care respiră
plângându-se și invers. De la o vreme, prin cartier, dar și în presă, circulau
vorbe cum că unul dintre savanții-vecini se străduia să transforme un virus de
calculator într-unul fizic, adevărată armă biologică de (auto)apărare (și
probabil s-o breveteze undeva afară sau să-l vândă celor de la apărare), iar
altul: să transforme un virus mortal într-unul virtual, dar un pic mai mortal
decât primul (și pesemne să-l breveteze undeva afară sau să-l vândă celor de la
apărare). Discuțiile deviază spre sărăcirea intelectualilor devotați, vânzarea
de suflete, prețul scăzut al acestora, creșterea cumplită a prețurilor,
restrângerile treptate ale libertății de expresie, explozia kitch-ului,
scoaterea în față și ridicarea-n slăvi a non-valorilor, a analfabeților
funcționali și nefuncționali, rasism, corectitudine politică și artistică,
manipulare, conspirații – și toți trei locuitorii Blocului Oamenilor de Știință
– prescurtat în Bos, care se știe ce
reprezintă, sau Boș (care în albaneză
înseamnă vid, gol) pornesc să se
lupte împotriva virusului care profanase și își trăgea foloase nu doar
necuvenite, ci și profund periculoase, de la poemul către Eu al Poetului.
Evoluția cărții nepublicate mă obligă acum să măresc
curiozitatea cititorilor potențiali sau a necititorilor de profesie printr-acel
paralizant stil cu care sunt descrise frecvent și capodoperele, și eșecurile
cinematografiei sau ale literaturii, adică: „Din acel moment, nimic nu va mai fi ca înainte”.
Arme și urmași
În Balcani, acest „ca” lipit de „înainte”, deseori nu poate fi asimilat decât prin eufemisme, care funcționează ca niște vaccinuri copiate din natură: o stare prea amară este înghițită de o stare mortificatoare și, în loc de fecale, ies stări cel puțin acceptabile. Din fericire, în doar trei decenii, comunismul dimprejur a fost înlocuit de eufemism și nu e greu să fii fericit, adică să nu te mai mire nimic, precum observa în antichitate Quintus Horatius Flaccus, autorul celebrului „Ars Poetica”. De-a lungul Tranziției, în strania combinație a euforiilor cu otrăvurile neputințelor, printre multe cuvinte fără conținut și conținuturi fără cuvinte, poporul a fost precum marele Poet nepublicat al cărții „De virus illustribus” și, pentru a-și asigura un minim minimorum de fericire sau supraviețuire, s-a obișnuit să(-și) uite cantități considerabile de trecut.
Din fericire, în timpul carantinei din 2020, mi-am
amintit incontrolabil de ultimii doi ani de liceu la Tirana, când eram obligați
să păzim depozitul de armament al clădirii, patru băieți din clasele a XI-a și
a XII-a, conduși de un profesor. Păzeam o dată la trei săptămâni, din amurg în
zori, și primele două ore ale zilei următoare aveam liber. Rămăseseră de
neuitat pentru mine acele nopți, dovadă că m-am emoționat puternic privind
străzile pustiite ale Bucureștiului. În trecut purtam pe umăr sau de gât câte
un kalașnikov, dar fără gloanțe. Doar profesorul-comandant avea un pistol cu un
singur glonț, dar nu pentru a se sinucide în caz de ananghie fără ieșire, ci pentru
a-l omorî subit pe comandantul dușmanilor potențiali. Apoi rămânea să ne luptăm
cu o armată decapitată care, între noi
fie spus, putea fi mai greu de învins. Albania trăia pe atunci printre
versuri de tip „În gura lupului dansăm”,
„Democrație pentru majoritate, dictatură
pentru minoritate” (nu se referea la minorități, ci la puținii dușmani
interni), „Într-o clipă se trag două
milioane de gloanțe” de către „Armata
poporului-soldat” înspre „Dușmanii
care-și scrâșnesc dinții plini de mânie”; „Trăim și muncim ca sub asediu”, „Iarbă vom mânca, dar principiile nu le-ncălcăm” etc. Încă plină de
spații atemporale, cu străduțe care te duceau sau veneau din lumi mai blânde,
printre frumoase case vechi, curți cu portocale, lămâi, kaki, smochine, flori
și oameni primitori, Tirana ni s-a revelat a fi un adevărat vis în absența
oamenilor. De fapt, nu exista niciun motiv întemeiat ca cineva să iasă afară
și, pe deasupra, foarte puțini nu se simțeau ținuți ostatici în afara unei
vieți firești. Dar frumusețea și un dor intraductibil de a trăi mutat într-o
lume mai umană, făceau nefirescul să pară firesc. Toate străduțele înspre și
dinspre lumi duioase și nobile, se uneau acolo unde te aflai și înlocuiau lumea
de acum. Zilele păreau nesfârșite, ca
dictatura, dar frumusețea supraomenească a serilor împingea tainici lunile să
se scurgă precum ceasurile și eu credeam că Dumnezeu scurta astfel chinurile
celor închiși fără vină. Chiar se putea spune, dar din alt sens: „Țară minunată, păcat că e locuită”.
Poate conștienți, în taină și tăcere, oamenii nu ieșeau prea mult afară, ca
fiecare ieșit să poată trăi câtuși de
puțin în lumea asediată de lozinci. N-am să uit chipul parcă selenar al unei
bătrâne îmbrăcate în negru, deschizând poarta casei tocmai când noi, patru
soldați viguroși, îi speriam niște
portocale din curte. N-am mai prins în niciun alt chip o spaimă atât de bine
țesută întru fericire și invers: crezuse că noi năvălisem să-i arestăm soțul
care murise cu câteva zile în urmă. Preț de o clipă, se îngrozise că-i vom lua
soțul – și se liniștise că Moartea fusese mai rapidă… Nu putea presimți nimeni
că, la trei decenii și ceva după întâlnirea unor soldați anonimi cu o bătrânică
din Tirana, un Virus Illustribus va goli străzile, va umple locuințele, ca să
putem cântări cât de minunat poate fi un spațiu nelocuit de oameni când ei au
voie să iasă și cât de încercat poate fi un om căreia i se interzice forța
obiceiului.
În prima noapte de carantinare,
m-am trezit cu ochii închiși, plimbăndu-mă la etajul trei al liceului, în fața
ușilor de fier ale depozitului de armament, cu kalașnikovul fără gloanțe pe
umăr, și eu, soldatul
poporului-soldat, într-o țară în care, înainte de a fi cineva, inclusiv un
nimeni, erai soldat, îndrăzneam să mă mir cum că, deși numărul dușmanilor
externi era debordant și în creștere (de la SUA și Rusia și Serbia și Grecia și
Italia, la Israel și altele care trădaseră
comunismul adevărat și refuzaseră să mănânce iarbă), noi păzeam țara cu
arme fără muniții. Ce viteză trebuia să aibă ai noștri de a încărca două
milioane de arme, fie și cu un singur glonț, dacă dușmanii externi, mereu în
colaborare cu cei interni, îndrăzneau să ne atace, iar străzile erau pustii,
oamenii dormeau?! Probabil ai noștri descoperiseră vreo modalitate de a apela
la umbrele celor mulți, fiindcă cu două mâini nu poți încărca mai mult de două
arme simultan, chiar dacă ai avea capacitatea de a scrie două scrisori sau
cărți în paralel. Era greu de găsit răspunsul, fiindcă era interzis să crezi în
existența lumii de dincolo, deci
capacitatea celor mulți de a ajuta la ceva era practic inexistentă, iar noi „făceam totul cu forțele proprii”.
Nu ne-a atacat nimeni timp de patru decenii și ceva.
Paznicii de odinioară erau deja bătrânei, veterani care se luptaseră „până la ultima picătură de sânge” (vers
dintr-un alt jurământ rostit de Partid în locul nostru), „pentru binele urmașilor”. Poate dreptatea fusese de partea noastră,
transformând vidul armelor de apărare în arme invizibile mai puternice decât
gloanțele. Iar imaginile străzilor de atunci s-au suprapus străzilor din
București într-o asemenea armonie (rimând cu pandemie) încât, până la apariția măștilor, m-am simțit licean.
Absența unei singure persoane mă clintea uneori, mai ales în amurg: a
cerșetorului de la cafeneaua preferată dintr-un colț al Parcului Titan. La cine
cerșea el acum, într-un oraș devenit pentru el infernal din cauza absenței donatorilor, și rai pentru cei al căror
iad sunt ceilalți, îmbrăcat numai firmato,
umil și cu expresiile sale atât de neschimbate ani de zile, indiferent de
răspunsurile pe care le primea, încât ori el, ori eu, ori amândoi eram orbi
fără să știm?! Oare, savanții lucrau și la descoperirea cerșitului online?!
Dacă da, cum aveau să se conecteze cerșetorii?!
Picături de sânge versus ierburi
Într-o piesă de teatru încă nepublicată și nejucată, doi dintre veteranii care se luptaseră până la ultima picătură de sânge pentru binele urmașilor, așezați ca doi anonimi într-una din cafenelele începutului de mileniu, regretau profund că nu mâncaseră iarba aceea pomenită de lozincă. „Pentru că ăștia” (alias urmașii – n. m.), zice unul, „au început s-o fumeze”.
(...)