Trilogia

-->
A.-Ch.Kycyku - Trio

 

Împărţind tăcerea

 


Mi-au plămădit deşertul cu lucruri mărunte,
cei care nu ştiau sau care ştiau prea bine că deşerturile se plămădesc cu lucruri mărunte.
Aşadar, au început să-mi decoloreze frunzele, florile, să-mi prelungească nopţile pentru care mă rugam sfâşiat să fie cât mai scurte; să-mi fârâmiţeze nopţile pe care le visam cât mai lungi.
Aşadar, au continuat să-mi otrăvească apele, să-mi usuce lacul, să-mi devieze râurile, să-mi înnegrească zăpezile, să-mi sugrume cristalele, să-mi destrame casele copilăriei, să-mi ruineze locurile dragi ale tinereţii, ale restului vieţii, iar pe urmă mi-au dărâmat şi mi-au otrăvit partea cealaltă a vieţii, fosilele rămase de pe urma tinereţii; de copilărie mai greu se putea şopti.
Era penibil să vezi că nu făceau altceva decât să-şi trăiască viaţa.
Uimirea ne-a încremenit limbile, ca eu să pot spune ceva, ca ei să poată spună ceva sau ca să ne putem spune ceva care să nu fie mărunt. De fapt, nu ţin minte şi nu ştiu ce ne puteam spune asediaţi fiind de atâtea lucruri mărunte, inutile, abia perceptibile şi deloc periculoase.
Uimirea nu ne-a lăsat timp şi suflet nici măcar să ne întrebăm dacă putem rosti ceva, dacă merită, fiindcă totul se îndeplinea în cea mai obişnuită tăcere cu putinţă, într-o ameţeală aproape orbitoare de discuţii meschine, de convorbiri care uneori erau aşa de mărunte, încât nu le puteai numi nici convorbiri, nici bârfe, nici tăceri.
Iar eu oricum nu mă consideram un ales ca să pot crede că ei făceau totul intenţionat.
Când m-am trezit înconjurat de deşert, fără timp, fără oameni dragi şi fără memorie, cei care-mi făuriseră deşertul cu lucruri mărunte, ţipau.
Ţipau:
- Blestemaţi fie barbarii!
Blestemaţi fie barbarii care ne distruseseră casele şi amintirile, care ne violaseră surorile, soţiile, iubitele, barbarii care ne tăiaseră părinţii şi pădurile, care scuipaseră pe mormintele şi altarele noastre, barbarii care nu ne lăsaseră nimic altceva în afara acestui deşert uriaş, nemărginit, unde trebuia să ne regăsim, să înviem, să înviem din orbirea-ne care atât de mult semăna cu un sarcofag gigant, deşert de unde, de altfel şi în mod nu chiar explicabil, nu trebuia să plecăm, nu trebuia să fugim, nu trebuia;
se putea oare?!
Se şoptea că acela care pleacă moare, iar cine pleacă va fi obligat să se nască, iar mulţi dintre noi erau deja pe moarte sau prea bătrâni.
Apoi, fiecare şi-a târât zilele în tăcere, şi-a continuat viaţa pustiită, căutând câte o fărâmă de timp, câte o fărâmă de dragoste, câte o fărâmă de memorie.
Ca să mă consoleze, mi-au zis:
- Nu te-ntrista. Tu abia ai început…
Iar ei erau deja incredibil de maturi, de bătrâni, sau erau chiar destul de muribunzi, n-aveau de trăit aşa de mult cât aveam de trăit eu, adică păţiseră vrute şi nevrute, văzute şi nevăzute, suferiseră enorm prin alte deşerturi, prin alte pustietăţi şi nu le mai rămânea decât să fie înţeleşi, iubiţi şi acceptaţi aşa cum sunt şi să se roage să aibă câteva zile calme, un strop de fericire acum la sfârşit, doar aşa, întru aşteptarea iadului…
După atâta groază, o şi meritau.
Când erau bine dispuşi, doar ca să nu tăcem, doar ca să spălăm vreo vorbă sau ca să scuturăm vreo frază stătută, mă întrebau dacă-mi aduceam aminte de ziua cutare, de mâncărurile şi băuturile acelei zile; dacă-mi aduceam aminte de parcurile frumoase şi de femeile cu care făcusem dragoste şi mă îmbătasem; dacă îmi aduceam aminte oare de prima mea iubire, avusesem oare o primă iubire, dar o a doua; mă întrebau dacă-mi aduceam aminte de lacul nostru, de mările noastre, de lebedele în amurg, de corbii sub ninsoare, de tristeţea apăsătoare a ploilor de toamnă, de cântatul la chitară şi de nopţile nedormite, de cărţile şi de ţigările mereu ieftine; dar de pantofii găuriţi şi de ochii speriaţi ai buzunarelor…
Dar de liniştea sfântă înaintea năvălirii barbarilor, mânca-i-ar ciorile, mai ştiam ceva?
Dar de nunţile de odinioară, de miresele, de miresmele şi de beţivii noştri fermecători?
Dar înmormântările şi pe vreunul dintre cei morţi, îi ţineam minte?
Mai ţineam minte, oare?
 Astfel, în tăceri şi întrebări mărunte, deloc periculoase, deşertul îi înghiţea, iar eu mă rugam să-mi dăruiască o iubire mai pământească decât cea pentru Dumnezeu, pe când Deşertul, cel fără-de-timp, fără-de-oameni dragi şi fără-de-memorie, îmi şoptea:
- Dar de ce te grăbeşti?! Tu abia ai început…