 |
poveste de filmat / film de povestit
2008
|
Un
fost maistru, cândva foarte apreciat într-o fabrică de armament din Răsărit,
împreună cu fiica sa, realizează manual nişte păpuşi mai puţin obişnuite.
Clienţii lor şi-au pierdut oameni dragi – în realitate, în suflet sau doar în
imaginaţie – şi vin să şi-i recupereze (înlocuiască, „învie”) cu ajutorul
furnizorilor. Clienţii completează câteva formulare bine puse la punct, aduc
fotografii, mărturii intime, descrieri esenţiale, frânturi de amintiri şi de
vise întrerupte de obicei de moarte, şi, în schimbul unor sume de bani ce
variază în funcţie de importanţa cazului, primesc păpuşile celor pierduţi.
Păpuşile vor umple în viaţa lor golul lăsat de cei mulţi şi buni.
Întreprinderea
ingenioasă a Tatălui şi a Fiicei nu se opreşte însă doar aici. De-a lungul
Tranziţiei, unii clienţi au înlocuit, fără (sau cu?!) ştiinţa furnizorilor – oameni care încă sunt în viaţă, oameni
deveniţi insuportabili, neîndrăgostiţi, de nerecunoscut, împietriţi, oameni
care, după părerea celor ce le vor
păpuşile, îngrămădesc spaţiul vital al celor încă vii, demonizându-l. Unii
nu vor să scape de trecut, alţii vor să scape de prezent, cu orice preţ.
Dar nu numai oamenii pot deveni păpuşi. Obiecte
precum armele, camerele de filmat, avioanele, vapoarele etc., îşi pot căpăta un
cu totul alt sens (şi rost) trecând prin proba de spirit a materiei cenuşii şi
a mâinii omeneşti, fiind „traduse” într-o altă materie primă.
Chiar şi cititorul acestor rânduri îşi are o
păpuşă potenţială în filmul „Loc pentru o
singură păpuşă” – şi invers – deşi în film şi în viaţă de obicei nu este
loc decât pentru un singur om.
Synopsis
*
O tablă neagră de şcoală, în care stă scris cu creta următorul paragraf:
„Singura noastră armă e arta. O artă numai pentru sufletul dumneavoastră”.
Treisprezece
secunde
de
întuneric.
O mânuţă catifelată de copil şterge paragraful de mai sus şi scrie cu creta:
Loc pentru o singură păpuşă
*
Mâna dreaptă a unei păpuşi se transformă într-o mână elegantă, cu unghiile îngrijite, dar nu ostentativ, fără inele sau vreo brăţară, care ţine cu vârful degetelor un ochi de sticlă.
Irisul este negru.
Mâna apropie ochiul de sticlă, îl cântăreşte, îl îndepărtează.
Vocea femeii:
- Credeţi că i se potriveşte? Dacă ochiul răposatei s-ar fi preschimbat într-un ochi de sticlă, ce ziceţi: ar fi devenit acest ochi sau un altul? E esenţial să aflăm adevărul. Altfel, nu iese.
Vocea unui bărbat tânăr:
- Chiar atât de mult contează?
Vocea femeii:
- Asta trebuie s-o ştiţi dumneavoastră.
A fost ochiul soţiei dumneavoastră, nu al meu sau al unui necunoscut.
A fost ochiul soţiei dumneavoastră, nu al meu sau al unui necunoscut.
Vocea bărbatului:
- Nu ştiu ce să zic. Nu-mi dau seama.
O uşă din lemn masiv. Se deschide. O cameră mică, în amurg, cu o masă de lemn în centru, un fotoliu pufos, câteva tablouri cu peisaje de toamnă. Pe masă este un sfeşnic de argint cu o lumânare neaprinsă.
