A.-Ch. Kuciuk: După
peste trei decenii de scris și trai în două literaturi, când vine vorba de
noile generații, mă gândesc invariabil la înaintașii noștri cronologici. Cel puțin corifeii lor erau
atât de implicați în viața cetății, alias statul totalitar, încât ani de zile a fost aproape imposibil să
ghicești dacă sunt politicieni undecover sau scriitori-echilibriști. Prea
celebri pentru a putea avea opere longevive, au aplicat asupra noastră două
modalități de anihilare prezentată drept întâmpinare:
-
transformarea constrângerilor sau neputințelor proprii într-un soi de pușcărie
a cărților noastre;
-
o indiferență atât de bine mimată, încât
era mai negativ eficientă decât una firească; ciclic trebuia să confirmăm că nu
îi întrecem în nimic.
În mare parte, ei au ajuns să creadă în tot ce spunea critica oficială despre cărțile lor și anume că toate capodoperele potențiale au fost scrise de ei. Majoritatea a trăit mai mult decât propriile cărți, înțelegând poate că marea literatură se afla mai mereu altundeva și fusese scrisă de alții – încă o dovadă că faima nu este neapărat și valoare artistică, așa cum nici anonimatul programat nu este.
În
principiu, o generație le poate ajuta pe celelalte doar să le crească oarecum
atenția în presă și în cititori. Comparativ, păstrând proporțiile și neucigând
nuanțele, cred că tinerii scriitori de astăzi sunt asaltați de unele ispite
care sunt prea grave tocmai prin confortul cu care pot desființa. Totul este
accesibil și pare ușor de cucerit. Dar o viață superficială, care ocolește
marile întrebări ale existenței – acestea nefiind decât foarte rar și cele
circulate de mass-mentalitatea aflată la putere – nu poate produce decât cărți
trecătoare, pleonasmatice, și un soi
de turist care se crede și pe care unii autori îl cred cititor. Este și o
chestiune de destin literar subordonat geopoliticului. De câte ori ierarhia
valorilor este în ceață și avalanșa cărților medii face ca geniile să pară
impostori, iar minimalismul exagerat nu este privit ca o obișnuită foame de
personalitate, ci ca o eliberare a scrisului din uniformizarea identităților, marea
literatură se scrie în umbră. Iar umbra
nu este pentru oricine. Posibilitățile aproape nelimitate de a scrie și a publica
rămân variațiuni ale (auto)cenzurii și ale superficializării. Ele produc la
nivel invizibil un dezechilibru grav între a pune întrebări și a impune
răspunsuri mai ales când nu ești întrebat. E un fel destul de periculos, dar și
captivant de fanatism sau, cum se exprimă un personaj al meu: funateism. În asemenea condiții, poți fi
global fără a fi deloc universal, ci doar provincial într-un sens mai larg.
Grație tehnologiei avansate, niciodată mai înainte provincialismul n-a fost mai
global și viceversa… De aici probabil și graba de a identifica literatura
scrisă în cadrul găștii din care faci parte cu întreaga literatură posibilă.
Existența găștilor (nu neapărat în sens peiorativ) este a doua natură a
literaturilor balcanice, dar ele pot stabili doar temporar anumite ierarhii
vizibile, fără a putea influența decât într-o măsură infimă Ierarhia
invizibilă. Asta deoarece chiar și în sânul aceleiași generații / găști te
unește (aseamănă) vârsta și anumite gusturi sau încercări, dar te însingurează
uneori definitiv viața cărților pe care le scrii și cartea vieții pe care o
trăiești. Și ca dovadă că marea literatură pare a fi exact ceea ce scapă
controlului diferitelor matrițe făcute de mâna omului, există deja și cărți
extraordinare scrise de tinerii veniți. Unele cu siguranță vor deveni opere,
iar altele vor rămâne doar capodopere.
Dar viitorul literaturii române, cum îl priviți din acest punct de vedere?
- Din anul 1998, odată cu apariția primului număr al Revistei Haemus, am început să publicăm literatură albaneză în limba română și literatură română în limba albaneză. Prima și singura țintă a fost acea calitate estetico-literară care servește aproape exclusiv Literatura. Un proverb albanez spune că ”Mâna care nu poate fi mușcată, este pupată”. Am ales mai mereu exact literatura scrisă de mâinile ce nu pot fi mușcate și care deseori nu se lasă pupate. Această experiență îmi spune că, din punct de vedere mediatic, aidoma celorlalte literaturi ”mici” din zonă, cea română va fi reprezentată (unii poate ar citi ”ținută ostatică”) doar de câteva nume și titluri care respectă directivele literaturii programate. Astfel, pentru a găsi mai ușor marea literatură, cititorului devotat îi va fi suficient să înlăture ceea ce nu deranjează pe nimeni. Din fericire, între timp, cum se întâmplă constant deja în istorie, și literatura română va lucra asupra sufletelor încă neadormite prin capodopere necitite sau chiar nepublicate. Cei mai mulți autori vor fi răsplătiți prin găzduirea în dicționare, monografii, premii sau istorii ale literaturii – un fel de rai al călătorilor de cursă scurtă sau medie, iar restul: prin înaltul act al scrisului care chiar nu are nevoie de altceva.
2022