Anna Lattanzi: Vorbim despre romanul „Anul în
care s-a inventat lebăda”. De ce ai decis să-l scrii?
Ardian-Christian Kuciuk: Este prima mea carte scrisă direct în limba română. Se fac 25 de ani de atunci. Am scris-o între 7 și 18 februarie 1996, la București. A avut o primire extraordinară și nu doar datorită faptului că era scrisă de un autor străin. Au urmat ”Dulcea taină a nebuniei” (33 proze) și ”Un trib glorios și muribund – eposul unei uitări”. Ele pot fi citite separat, dar și ca o trilogie considerată de critică ”o nouă mitologie balcanică”.
Nu a fost o
decizie, ci o reacție firească la o scânteie de inspirație. De obicei, despre
perioada dictaturii circulă două genuri de cărți: o parte transmite întâmplări
care depășesc literatura prin doza exagerată de realism; cealaltă tratează
lucrurile cu un umor dubios care, în loc să învie firescul, minimizează
suferințele și răul făcut de unii împotriva altora. Ambele variante le
sechestrează dreptul la cuvânt și la mărturie celor care nici n-au suferit
grav, nici n-au chinuit pe cineva, nici n-au dus-o bine. Undeva le-am numit
”suferințe din linia a doua”, tratate de mentalitatea actuală ca fiind ”second
hand”. Dar acești oameni sunt majoritatea tăcută, deseori recunoscută sub
denumirea ”poporul”. Și fiindcă de mult s-a creat psihoza că meriți să fii
răsplătit cu cât mai mult ai suferit, cei din linia a doua sunt marginalizați,
ca și cum n-ar fi existat, neavând dreptul să spună nimic. Dar dacă ei tac, de
unde s-ar vedea suferințele mari ale unora și profitul altora?! Nu trebuie
uitat și faptul că ei, în afara suferințelor produse de dictatură, au înfruntat
mai în direct, suferințele ”neschimbate”, ”eterne”, ale existenței, cum ar fi
surprizele uneori foarte amare ale dragostei, sărăcia, anonimatul, traumele
schimbării vârstelor, angoasele așteptărilor de a fi arestați, distruși etc.
Sigur că n-am vorbit în numele lor, ci am descris starea respectivă. Trăind în
umbră, suferința i-a ales să înțeleagă mai mult decât cei aflați direct în
conflict. Nu erau nepăsători, ci trăitori al unui destin comun. Și deseori
suferința neașteptată s-a transformat pentru ei într-o inițiere. Chinul
trupului, aș zice, i-a propulsat în tainele sufletului. Sunt la fel și astăzi:
nu cer atenție, nici dreptate, nici vinovați, nici răsplată.
- Spațiile temporale din roman sunt diferite
și nedefinite, rămânând bine plasate
într-o singură lume. Aceasta, în parte, permite protagonistului să-și asume o
conștientizare concretă a statutului țării sale. Crezi că este necesar să te
pierzi în vremuri și epoci pentru a face pace cu propria istorie?
- Protagonistul
este prea tânăr, ca să poată fi o ”ființă politică”. Poate genetic el nu se
grăbește să intre în viața cetății. Într-o țară în care bebelușii, cum se
spunea, mai întâi silabiseau cuvintele Partid-Enver,
apoi Tată-Mamă, el vrea mai întâi să
iubească și să fie iubit. Este prins în mrejele care uniformizează ale
sistemului, și e prins exact la granița dintre dragoste și societate. Este
arestat, acuzat că ar intenționa să evadeze din țară (risca să fie condamnat la
mulți ani de închisoare, pe motiv de ”înaltă trădare a patriei”). Astfel se
încheie evadarea în care trăia. În celulă, primește o lovitură în organele
genitale, probabil ca o atenționare de tip ”Dacă
nu te supui, vei rămâne nu doar fără dragoste, ci și fără urmași. Rasa ta va
dispărea și din tine nu va urma să iasă decât ultima suflare. Fiind neimplicat
în politica noastră vizionară, din care se inspiră tot proletariatul mondial,
va fi ca și cum nu te-ai născut niciodată”. Tânărul cade din suflet în
trup, cum s-ar spune; din poezia trăită instantaneu și spontan, ancestrală
poate, a unei lumi cum a creat-o Dumnezeu, într-un cotidian compus și condus de
oameni, majoritatea atei. Deși trâmbițează că au creat o lume nouă, alta decât
toate celelalte, ei nu cred într-o altă lume și astfel sunt nemiloși și
nesătui. Ei sunt convinși că, având puterea, trebuie să aibă totul. Astfel
devin sclavi ai puterii și treptat ajung să se sfâșie între ei. Cel mai grav
sub o dictatură este convingerea multora că trecutul a fost învins, prezentul
este în cele mai sigure mâini posibile, iar viitorul nu poate fi decât luminos.
E ca și cum ai fi obligat să trăiești de trei ori în același prezent. Căderea
îi deschide protagonistului spațiile trecutului care stau dovadă că o epocă
grea, cu cât mai împotriva omului acționează, indiferent cât ar dura, cu atât
mai banală devine. Un alt personaj al meu, dintr-o altă carte, le spune
puternicilor zilei: ”Îmi pare rău că vă
va uita poporul și nu iadul”… Eu personal trecusem printr-o experiență
similară, clarificată și de plecarea în exil (cultural, nu economic sau
politic). Fusesem expulzat din cotidianul țării mele într-un spațiu cunoscut
doar din cărți și mărturii, cu foarte mult timp la dispoziție. Prima perioadă a
exilului este, de fapt, un strigăt în deșert, ca un cântec de lebădă rămasă și
fără apă. Strigătul meu a fost ascultat și, carte după carte, am fost primit în
această sferă a memoriei, unde timpurile se combină și îi descoperă sufletului
lucruri fără de care n-ar putea supraviețui. Am descris starea aceasta în multe
dintre cărțile mele, în albaneză și / sau română. Aici nu-ți mai aparții, devii
martor, dar numai pentru a le transmite altora anumite esențe sau întrebări.
Din fericire, răspunsurile sunt individuale, cu cât mai globale devin
întrebările.
- Un simbol enigmatic și fantomatic al
revelației este lebăda din titlu, o provocare fragilă, dar ireductibilă, pentru
monstruozitatea istoriei și degradarea umanului”. Nu este o provocare între
bine și rău, ci mai mult o încercare extremă de răscumpărare. Greșesc?
Literatura
autentică, devotată, poate ajunge în zona nuanțelor superioare, definitorii,
unde se vede clar diferența dintre un rol și calitatea cuiva. Oamenii se mișcă
într-o adâncă necunoaștere de sine, mai gravă decât orbirea, și, cel mai des,
nu înțeleg sau refuză să accepte de ce au acționat într-un fel sau în altul.
Schimbările sociale, toate de scurtă durată, deseori schimbă și percepția
noastră asupra contemporanilor sau asupra existenței. Dar răul există, și ca
rol, și ca realitate, în funcție de realitatea unui rol și de rolul unei
realități. Un exemplu ar fi actorii, fie ei talentați, fie mediocri, care au
interpretat texte întru totul nocive, ale realismului socialist, și care au
infectat conștiințele mai multor generații de spectatori… Decăderea se
înfăptuiește, în primul rând, prin modul cum sunt folosite simbolurile. De
obicei, oamenii îmbracă unele lăcomii primitive, preponderent biologice, în
hainele unor idealuri înalte, ceva de genul: ”Orașul era locuit de reptile otrăvitoare, dar pe stemă avea vulturul,
tigrul, porumbelul, leul etc.” Apoi simbolurile sunt impuse tocmai cu
ajutorul părții biologice a indivizilor care, în străfundurile lor abia
așteaptă un ideal și, mai ales, traducerea nevoilor primare trupești ca idealuri. Un simbol e luat drept
adevăr, realitate – și poate vedea, ba chiar trăi, oricine, acum sau mai
târziu, ce urmează.
- Mă interesează părerea dvs. despre situația
din Albania de astăzi.
-
Albania mea este una spirituală, formată din numeroase straturi de epoci și
texte. Scriu din ea și mi se pare
normal să nu vorbesc, poate pentru a scrie mai bine. Am plecat din Albania de zi cu zi acum aproape treizeci de
ani. Este o viață de om. La treizeci de ani, mulți scriitori erau deja morți...
Poate vă voi dezamăgi, dar eu nu cred că scriitorul trebuie să se exprime despre
chestiuni care evoluează sub alt gen de viitor, diferit de cel al literaturii. Am
văzut nu o dată cum implicarea scriitorilor în politica zilei – să ne amintim
doar de reprezentanții realismului socialist – nu doar decimează autoritatea
Scriitorului, dar poate duce la o societate care face tot posibilul ca să țină
ostatică adevărata literatură. Asta încă se întâmplă cu câteva dintre
literaturile balcanice și nu numai. Mari opere sunt scrise și publicate în
condiții aproape la fel de grele, dacă nu mai grele, decât sub dictatură. Fiindcă
idolatria, susținută de o rețea complexă de inerții, este, de fapt, o dictatură
de alte proporții și mai longevivă. În acest context, activitatea editurii
voastre merită toată gratitudinea scriitorilor și a cititorilor devotați.