Suferințe din linia a doua

 


Interviu. Despre romanul ”Anul în care s-a inventat lebăda” apărut în limba italiană ("L'anno in cui fu inventato il cigno", Besa Muci Editore, martie 2021)

 

Anna Lattanzi: Vorbim despre romanul „Anul în care s-a inventat lebăda”. De ce ai decis să-l scrii?

  

Ardian-Christian Kuciuk: Este prima mea carte scrisă direct în limba română. Se fac 25 de ani de atunci. Am scris-o între 7 și 18 februarie 1996, la București. A avut o primire extraordinară și nu doar datorită faptului că era scrisă de un autor străin. Au urmat ”Dulcea taină a nebuniei” (33 proze) și ”Un trib glorios și muribund – eposul unei uitări”. Ele pot fi citite separat, dar și ca o trilogie considerată de critică ”o nouă mitologie balcanică”.

Nu a fost o decizie, ci o reacție firească la o scânteie de inspirație. De obicei, despre perioada dictaturii circulă două genuri de cărți: o parte transmite întâmplări care depășesc literatura prin doza exagerată de realism; cealaltă tratează lucrurile cu un umor dubios care, în loc să învie firescul, minimizează suferințele și răul făcut de unii împotriva altora. Ambele variante le sechestrează dreptul la cuvânt și la mărturie celor care nici n-au suferit grav, nici n-au chinuit pe cineva, nici n-au dus-o bine. Undeva le-am numit ”suferințe din linia a doua”, tratate de mentalitatea actuală ca fiind ”second hand”. Dar acești oameni sunt majoritatea tăcută, deseori recunoscută sub denumirea ”poporul”. Și fiindcă de mult s-a creat psihoza că meriți să fii răsplătit cu cât mai mult ai suferit, cei din linia a doua sunt marginalizați, ca și cum n-ar fi existat, neavând dreptul să spună nimic. Dar dacă ei tac, de unde s-ar vedea suferințele mari ale unora și profitul altora?! Nu trebuie uitat și faptul că ei, în afara suferințelor produse de dictatură, au înfruntat mai în direct, suferințele ”neschimbate”, ”eterne”, ale existenței, cum ar fi surprizele uneori foarte amare ale dragostei, sărăcia, anonimatul, traumele schimbării vârstelor, angoasele așteptărilor de a fi arestați, distruși etc. Sigur că n-am vorbit în numele lor, ci am descris starea respectivă. Trăind în umbră, suferința i-a ales să înțeleagă mai mult decât cei aflați direct în conflict. Nu erau nepăsători, ci trăitori al unui destin comun. Și deseori suferința neașteptată s-a transformat pentru ei într-o inițiere. Chinul trupului, aș zice, i-a propulsat în tainele sufletului. Sunt la fel și astăzi: nu cer atenție, nici dreptate, nici vinovați, nici răsplată.

 

- Spațiile temporale din roman sunt diferite și nedefinite, rămânând bine plasate într-o singură lume. Aceasta, în parte, permite protagonistului să-și asume o conștientizare concretă a statutului țării sale. Crezi că este necesar să te pierzi în vremuri și epoci pentru a face pace cu propria istorie?

 

- Protagonistul este prea tânăr, ca să poată fi o ”ființă politică”. Poate genetic el nu se grăbește să intre în viața cetății. Într-o țară în care bebelușii, cum se spunea, mai întâi silabiseau cuvintele Partid-Enver, apoi Tată-Mamă, el vrea mai întâi să iubească și să fie iubit. Este prins în mrejele care uniformizează ale sistemului, și e prins exact la granița dintre dragoste și societate. Este arestat, acuzat că ar intenționa să evadeze din țară (risca să fie condamnat la mulți ani de închisoare, pe motiv de ”înaltă trădare a patriei”). Astfel se încheie evadarea în care trăia. În celulă, primește o lovitură în organele genitale, probabil ca o atenționare de tip ”Dacă nu te supui, vei rămâne nu doar fără dragoste, ci și fără urmași. Rasa ta va dispărea și din tine nu va urma să iasă decât ultima suflare. Fiind neimplicat în politica noastră vizionară, din care se inspiră tot proletariatul mondial, va fi ca și cum nu te-ai născut niciodată”. Tânărul cade din suflet în trup, cum s-ar spune; din poezia trăită instantaneu și spontan, ancestrală poate, a unei lumi cum a creat-o Dumnezeu, într-un cotidian compus și condus de oameni, majoritatea atei. Deși trâmbițează că au creat o lume nouă, alta decât toate celelalte, ei nu cred într-o altă lume și astfel sunt nemiloși și nesătui. Ei sunt convinși că, având puterea, trebuie să aibă totul. Astfel devin sclavi ai puterii și treptat ajung să se sfâșie între ei. Cel mai grav sub o dictatură este convingerea multora că trecutul a fost învins, prezentul este în cele mai sigure mâini posibile, iar viitorul nu poate fi decât luminos. E ca și cum ai fi obligat să trăiești de trei ori în același prezent. Căderea îi deschide protagonistului spațiile trecutului care stau dovadă că o epocă grea, cu cât mai împotriva omului acționează, indiferent cât ar dura, cu atât mai banală devine. Un alt personaj al meu, dintr-o altă carte, le spune puternicilor zilei: ”Îmi pare rău că vă va uita poporul și nu iadul”… Eu personal trecusem printr-o experiență similară, clarificată și de plecarea în exil (cultural, nu economic sau politic). Fusesem expulzat din cotidianul țării mele într-un spațiu cunoscut doar din cărți și mărturii, cu foarte mult timp la dispoziție. Prima perioadă a exilului este, de fapt, un strigăt în deșert, ca un cântec de lebădă rămasă și fără apă. Strigătul meu a fost ascultat și, carte după carte, am fost primit în această sferă a memoriei, unde timpurile se combină și îi descoperă sufletului lucruri fără de care n-ar putea supraviețui. Am descris starea aceasta în multe dintre cărțile mele, în albaneză și / sau română. Aici nu-ți mai aparții, devii martor, dar numai pentru a le transmite altora anumite esențe sau întrebări. Din fericire, răspunsurile sunt individuale, cu cât mai globale devin întrebările.

 

- Un simbol enigmatic și fantomatic al revelației este lebăda din titlu, o provocare fragilă, dar ireductibilă, pentru monstruozitatea istoriei și degradarea umanului”. Nu este o provocare între bine și rău, ci mai mult o încercare extremă de răscumpărare. Greșesc?

 

Literatura autentică, devotată, poate ajunge în zona nuanțelor superioare, definitorii, unde se vede clar diferența dintre un rol și calitatea cuiva. Oamenii se mișcă într-o adâncă necunoaștere de sine, mai gravă decât orbirea, și, cel mai des, nu înțeleg sau refuză să accepte de ce au acționat într-un fel sau în altul. Schimbările sociale, toate de scurtă durată, deseori schimbă și percepția noastră asupra contemporanilor sau asupra existenței. Dar răul există, și ca rol, și ca realitate, în funcție de realitatea unui rol și de rolul unei realități. Un exemplu ar fi actorii, fie ei talentați, fie mediocri, care au interpretat texte întru totul nocive, ale realismului socialist, și care au infectat conștiințele mai multor generații de spectatori… Decăderea se înfăptuiește, în primul rând, prin modul cum sunt folosite simbolurile. De obicei, oamenii îmbracă unele lăcomii primitive, preponderent biologice, în hainele unor idealuri înalte, ceva de genul: ”Orașul era locuit de reptile otrăvitoare, dar pe stemă avea vulturul, tigrul, porumbelul, leul etc.” Apoi simbolurile sunt impuse tocmai cu ajutorul părții biologice a indivizilor care, în străfundurile lor abia așteaptă un ideal și, mai ales, traducerea nevoilor primare  trupești ca idealuri. Un simbol e luat drept adevăr, realitate – și poate vedea, ba chiar trăi, oricine, acum sau mai târziu, ce urmează.

 

- Mă interesează părerea dvs. despre situația din Albania de astăzi.

 

- Albania mea este una spirituală, formată din numeroase straturi de epoci și texte. Scriu din ea și mi se pare normal să nu vorbesc, poate pentru a scrie mai bine. Am plecat din Albania de zi cu zi acum aproape treizeci de ani. Este o viață de om. La treizeci de ani, mulți scriitori erau deja morți... Poate vă voi dezamăgi, dar eu nu cred că scriitorul trebuie să se exprime despre chestiuni care evoluează sub alt gen de viitor, diferit de cel al literaturii. Am văzut nu o dată cum implicarea scriitorilor în politica zilei – să ne amintim doar de reprezentanții realismului socialist – nu doar decimează autoritatea Scriitorului, dar poate duce la o societate care face tot posibilul ca să țină ostatică adevărata literatură. Asta încă se întâmplă cu câteva dintre literaturile balcanice și nu numai. Mari opere sunt scrise și publicate în condiții aproape la fel de grele, dacă nu mai grele, decât sub dictatură. Fiindcă idolatria, susținută de o rețea complexă de inerții, este, de fapt, o dictatură de alte proporții și mai longevivă. În acest context, activitatea editurii voastre merită toată gratitudinea scriitorilor și a cititorilor devotați.

Merg în Albania de câte ori pot și fiecare călătorie este pentru mine o revelație. Nu sunt primit ca un fiu pierdut, ci ca unul ales. Cu duioșie, fără cuvinte sau gesturi descriptibile, poate ca să nu fiu recunoscător din obligație. E ca și cum n-aș fi plecat niciodată. Nu este un joc de cuvinte, dacă aș spune că: De câte ori mă întorc, n-am plecat. Mi-e și jenă să spun cât de binecuvântat mă simt. Și scriu.

Popular Posts