Tata mă ducea deseori după masă la cafeneaua de odinioară
a Ligii Scriitorilor. Timp de peste zece
ani, am făcut cunoştinţă acolo cu nenumărați slujitori ai condeiului. Dar mai mult
decât cafeneaua şi figurinele fumului de ţigară – incomparabil mai atrăgătoare
şi libere decât cărţile pe care le scriau – îmi plăcea o cămăruţă unde se găsea
doar un bec prăfuit, o cutie de şah şi un om pe care mereu îl găseam acolo. Nu
ţin minte cine era, ştiu doar că nu era scriitor. De obicei, scriitorii,
criticii și ceilalți puneau țările la cale, reparau planeta, își împărțeau
premii, diplome și decorații, îi ridicau în slăvi pe cei morți, sau se linșau ca
între confrați. Zumzetul vocilor și mirosul adunărilor îți creea impresia că acolo se mistuie indivizi care, cât
trăiesc, nu lasă pe nimeni să respire sau să vorbească, iar după ce mor, nu prea
lasă nimic în urmă. Dar nu mi se părea ciudat: ei erau scriitori ca să scrie,
nu ca să vorbească. Liniștit, mă aşezam în fața necunoscutului şi jucam şah,
ascultând monoloagele sale haioase.
Ei, nume n-aveți, le spunea
pionilor, nebunilor și cailor, dar de murit muriți și voi ca toți oamenii.
Atunci, la ce bun atâtea orgolii?!
Uneori se adresa regelui,
reginei și turelor, cu ceva mai mult respect, sau smerenie, deși nici
majestățile lor nu aveau nume.
Ăsta-i un joc mai tare decât
viața, maestre, îmi spunea. Nu-i de
glumă. E ca în literatură, vorba aia. În cărticelele mărunte, fără nume, intră
și iese oricine, ca la un muzeu. Ca la un palat regal, unde regii au murit de
mult. Plătești un bilet, treci pragul, te însoțește vreun ghid cu chip și vorbă
bizare, și te simți ca la tine acasă.
Și strănuta sau înșira hm-uri. Strănutul lui era inconfundabil
și părea a fi mai specific decât moartea sau viața-i.
Nici eu n-am nume, adăuga,
dar nu pot spune că nu mă pomenește nimeni...
Capetele pionilor, ale
nebunilor şi ale pieselor negre în general se tociseră şi nu erau deloc
diferite de capetele pieselor albe. Nu erau nici albe, nici negre și nici gri.
Luptătorii se deosebeau doar de la gât în jos.
Pierdeam mereu, iar el se
bucura ca un copil, încât deseori îmi venea să pierd doar ca el să nu sufere.
După pierderile la şah, cu o exactitate care astăzi nu mi se pare
întâmplătoare, tata îmi prezenta scriitori din generaţii, zone şi chipuri
diferite. Cu toţii erau mari şi nemuritori, deşi asta pe mine mă descumpănea,
deoarece nimeni nu putea fi mai mare decât moartea. Probabil fiindcă eram mic,
nu vedeam decât două posibilităţi: mare
şi muritor / mic şi nemuritor.
Cu politeţea sa caracteristică,
tata îmi spunea: “Acesta este nenea
scriitor Cutărescu”, iar lui Cutărescu: “Acesta este fiul meu cel mare”.
Lui: “Îi plac cărţile dumitale, te-a citit”;
mie: “Spune-i lui nenea, te rog, care carte a dânsului ţi-a plăcut cel mai
mult”.
Răspunsurile mele erau
sincere, precum urmează: “Hamlet”, “Bătrânul şi marea”, “Pinochio”,
“Suflete moarte” –
şi aşa mai departe.