Dedicație de la Shakespeare / din „Epocalipsa”


Un tort cât un sarcofag le venise cadou din partea Scamatorului Dini. Tortul avea drept bonus un buchet de flori și o plăcuță de ciocolată în care scria ”Casă de piatră”. Un cuplu bătrân, pesemne în ziua nunții (de platină, sau de materie cenușie, cum a spus Io) te privea drept în ochi chiar dacă aveai un singur ochi, sau doar doi ochi de sticlă.

- Știam că nu suntem la modă, iubita mea, - zâmbi Io. Căci tu doar arăți și nu ești cu vreo douăzeci de ani mai tânără.

- Ciocolata crede altceva. Nu vrei mai bine să ne mâncăm?

- Ba da. Aici și oriunde altundeva.

Io tocmai descoperise că, odată cu dinţii craniului şi cu sarmalele, dispăruse şi brâul acela de piele cu unelte chirurgicale. Se îtoarse brusc:

- Tort?! De la Dini? Păi, n-am scos eu şarpele mizeriei din Dini acesta pe scenă, după zborul balonaşelor?

- Nu, iubitule. Cu Dini te-ai împrietenit, chiar ţi-a devenit un fel de discipol. Jură şi în presă că și-a găsit în tine duhovnicul.

- Şi cine a scos şarpele mizeriei din el?

- Tu, poate, dar cu blândeţe. I-ai ţinut o cuvântare de l-ai făcut să plângă.

- A plâns cineva după cuvântarea mea?

- Nu e corect să plâng numai eu, nu?

- Nu, dar nici eu nu mai ştiu de când n-am mai plâns după o cuvântare de a mea.

- Vrei o felie de tort?

- Dar numai Di-ni se numeşte?

- Da, dar i-ul acela se pronunţă.

- Bine, dar chiar aşa de cruntă e criza, de suntem înconjuraţi numai de nume cu maxim două silabe? Să mă simt uşor confuz?

- Nu e cazul, dacă noi facem față cu două silabe amândoi. Dar televizorul l-am dat, nu? Că altfel de ce să ne ducem noi la cinema?!

- Dar ce am dat, ca să ne ducem atât de des la cimitir?

- Am fost prea des la cimitir?

- De câte ori ai făcut colivă.

- De câte ori am făcut colivă?

- Numai de câte ori am visat eu că faci colivă! Să nu mai socotim colivele reale.

- Dar mă bucur că nu te-a întristat dispariţia uneltelor.

- Nu e cazul. Parcă presimţisem eu ceva, că altfel nu mă antrenasem să operez în gând. Asta făceam când mă tot pisai să las internetul în pace. Credeai că am vreo idilă virtuală, nu?

- Uneori.

- Nu, dragă. Învăţam creierul şi craniul pe dinafară. În paralel, învăţam cum să folosesc uneltele. Oricum am o inegalabilă precizie când lucrez în gând. Şi asta nu doar acum când nu prea-mi simt picioarele.

- Lucrezi cu picioarele?

- Uneori nu-mi simt nici mâinile. Dar nu astea contează. Ţi-am spus că pe vremuri jurasem să mă sinucid în clipa în care nu-mi voi mai simţi aia?

- Da, dar nu mi-era clar. Pe aia a voastră, sau pe aia a noastră?

- Şi care ar fi diferenţa în clipa aia?

- Glumeam.

- Şi uite că am trăit anotimpuri la rând fără să-mi pese. Poate altceva chiar este mai esenţial pentru om, nu?

- Mă întrebi, sau chiar nu poţi accepta?

- Glumeam. Dă-ne câte o felie de tort de la Dini. Dulce să-i fie decăderea.

- Şi bătrâneţile. Dar nu e zis, să ştii, că trebuie musai să ai o viaţă erotică săracă, plafonată, ca să explodezi când dai de iubirea vieţii.

- E o temă perfectă pentru tortul acesta. Dar nici varianta cealaltă nu mi se pare convingătoare.

- Care variantă?

- Să ai o viaţă erotică zbuciumată şi să crezi că te antrenezi pentru marea iubire.

- Ei, noi ne situăm pe undeva la mijloc.

- Auris mediocritas, se zicea pe vremuri. Iar acum o ducem perfect, pentru că ne apropiem de pubertate.

- De excepţie tortul. Ce carte e aceea?

- Un Shakespeare.

- Care Shakespeare?

- Sceptrul se află în centrul tuturor cărţilor, dar niciodată nu este pomenit. Apropos: i-am zis lui Dini că sceptrul este singurul lucru vizibil al regatului meu?

- Răspicat.

- M-ai liniştit.

- I-ai spus-o fiecăruia dintre prieteni şi cunoştinţe.

- Pentru că este adevărat.

- Exact.

- Nu cred că s-a plictisit vreunul.

- Nu, dar unii ar fi vrut să vadă şi restul.

- Restul cui?

- Restul regatului.

- Să se uite la tine. Şi să mă audă.

- Mulţumesc.

- Dar că sunt audibil mai mult decât vizibil a aflat gaşca noastră?

- Da, de mult.

- Mă bucur. Chiar mă bucur.

- Tot Shakespeare este şi cartea cealaltă?

- Nu, cealaltă e Io.

- Ai publicat o carte fără să ştiu?

- Nu, dar uneori sunt ispitit s-o fac.

- Cum se intitulează, dacă nu sunt prea indiscretă…

- Nu eşti. Dacă mă hotărăsc, te voi ruga s-o redactezi. Şi s-o corectezi.

- Se intitulează cumva „Lista”?

- „Lista” să-şi intituleze memoriile Sile şi alţii. Manuscrisul meu poartă titlul „Şapte ani fără o zi”.

- Vai, e superb titlul. E despre noi?

- Nu numai titlul. Toată cartea e despre noi.

- Pot să mă uit?

- Cu toată dragostea. A mea, dar mai ales a ta. Dar nu aveam noi și o carte mai aparte, înecată?! Sau a dispărut și ea? Poate au răpit-o, s-o vândă ca pe un vechi manuscris.

- Nu, iat-o aici.

- Aproape mi-era dor de ea... Dar nu prea miroase a original.

- Originalul a dispărut.

- Și ce a reapărut atunci?!

- Știi că detest femeile ce-și îngrijesc iubiții până-i devorează de tot.

- Știu. Așa cum detest eu mămicile care le vorbesc copilașilor cu voce prea tare, ca să-i audă lumea.

- Din această cauză, am găsit o carte la subsol și am înecat-o.

- Cum?

- Ca și cum s-ar fi inundat biblioteca.

- Dar nu mai avem bibliotecă decât în gând. Cu excepția acestor volume.

- Tocmai de aia.

- Și unde ai înecat-o, că noi n-avem oale...

- În cadă.

- Și cum de n-am observat eu, doar fac duș de două ori pe zi. Uneori – de mai multe ori.

- O scoteam înainte să intri la duș.

- Dar de ce?! Dacă-și continua înecul când eu făceam duș poate absorbea câte ceva din mine. Mai exact: din ce am eu mai păcătos la nivel vizibil.

- Asta e acum. Nu m-mam gândit.

Bătu miezul nopţii şi Io se ridică să aprindă lumânările. Yo răsfoi volumele, în afara Cărții Înecate.

- Dar parcă tu ai altă semnătură. Semnătura ta e asta?

- Dar sunt fericit că nu mi-a dispărut briciul. L-am purtat mereu cu mine, în buzunar. În buzunarul de sus, lângă inimă. Că de era să-mi taie ceva sus, era în regulă, oricum sunt deschis înfrăţirilor. Iar dacă-mi tăia, Doamne fereşte, ceva de jos…

- Semnătura ta este aceasta?

- Nu, dragă, nu-mi ştii semnătura?

- Nu e un soi de sceptru cu un zero, un o, sau un ochi deasupra?

- Normal. E chiar sceptrul meu şi ochiul Domnului.

- Dar aici văd alta.

- Aia e a unui mare scriitor. Şi Shakespeare e semnat la fel.

- Nu înţeleg.

- Dar nu poţi înţelege chiar totul, nu? Nici nu trebuie. De aceea mai murim pe lumea asta.

- E aceeaşi semnătură şi pe Shakespeare! Ţi-ai luat vreun pseudonim, cumva?

- Şi pentru mine, şi pentru Shakespeare?! Fii serioasă....

- Atunci?

- Atunci am fost la o librărie, unde-şi lansau capodoperele câţiva dintre cei mai mari scriitori în viaţă ai vremii.

- Da, ţin minte. Sau era altă lansare?

- Alta, dar tot aia. Şi am vrut să fac o mică probă.

- Te ascult.

- M-am dus cu Shakespeare şi cu manuscrisul meu la cel mai mare în viaţă…

- Doamne!

- Şi el, uriaş, smerit, vizionar… mi le-a dat cu dedicaţie. Ai citit dedicaţia?

- La amândouă e la fel?

- Păi, dacă e acelaşi autor inconfundabil.

- Eşti de groază, Io, Doamne, Doamne…

- Să mergem într-o zi să ne dea cu dedicație și Cartea Înecată.

- Tot la el?

- Sau la oricare alt uriaș al literaturii. Fiindcă scriu niște cărți, ei sunt convinși că nimeni în afara lor nu e în cărți.

- Chiar: crezi că noi doi suntem în cărți?

- În cele semnate de alții – nu prea.

- Dar în ”Șapte ani fără o zi”?

- Presupun că e ceva din urmbrele noastre de odinioară. De ieri, de ceva vreme în urmă. Sau: de ceva vreme în umbră.

- Frumos spus.

Io râse:

- Ne-am umplut cu genii, dragă. De aia e lumea asta plină de mediocrități.

- Unele ucigătoare.

- Dar altele inspiratoare. De aceea și eu n-am subliniat totul, ci aproape totul. Din aproape în aproape / iei nimic și scapi de toate... Ce popor or fi cântat chestia asta?! L-o fi cântat vreun popor, sau...

- Poate. Sau tu acum, în locul vreunui popor.

 

Epocalipsa, XIII, Librarium Haemus, București 2014