PLUMBUITUL: Căderea Zidului m-a găsit cu altă poreclă. Plumbuitul. Fusesem angajat de ceva vreme la Tipografia noastră veche. Îi fusese luată cu forța unui burghez care le bea sângele muncitorilor, plătindu-i puțin și otrăvindu-i mult cu plumbul literelor. Dușmanul poporului fusese închis și deportat cu toată familia nu pentru că tipărise invitații de nuntă, albume turistice și reviste de inimă albastră, ci pentru că nu avea tehnologia cerută de capodoperele noii literaturi. Bătrânii tipografi îi fuseseră muncitori, dar nu scuipau mai mult mercur decât noi tinerii. Nu-ți dădeai seama dacă plumbul zilelor noastre (de aur) era mai otrăvitor, sau scuipam mercur aproape la fel, acum fiind egali și nu sclavi ai capitalismului… Mercur, îi spuneam noi, fiindcă mercurul era foarte scump, iar viețile ne erau prea dragi pentru a produce un element chimic mai ieftin. Dar bănuiesc, și nu doar eu, că ceea ce produceau organismele noastre în urma tipăririi capodoperelor, era un nou element, sau un element vechi, dar nenumit. Făcea parte și el din așa numitul blestem al cărților, cum îl numeau oamenii de rând. N-avea niciun rost să mă lungesc asupra temei respective, de vreme ce eu, cu trecutul meu în viața cărților, pe lângă faptul că nu citeam deloc, nu puteam lucra nicăieri în altă parte. Ci numai și numai la Tipografie.
Atât de precisă era hotărârea aceasta a sorții – a cărui stăpân era poporul – încât nu aveam dreptul nici să mă sinucid. Nu era o pedeapsă, ci o mare posibilitate. Căci noi, tipografii țării unde se crea Omul Nou, ajutam puternic la dezarmarea planetei. După unele socoteli tacite, plumbul folosit la tipărirea unei cărți medii ca grosime, salva cel puțin două vieți, două destine: al unui ucigaș și al unui ucis. Fără să realizăm pe deplin, noi, în tăcere, anonimat și scuipat elemente neclasificate, mențineam pacea lumii. Această pace a fost prezentă și la nunta noastră, și în scurta lună de miere, și după nașterea primului nostru copil care a murit înainte să ne vadă. Probabil e adevărat că orbii au un sistem desăvârșit de a privi lumea, și băiatului nostru ceva nu i-a plăcut de n-a stat pe aici nici măcar până să vadă cum arătam. Că eram și eu, și Ea foarte chipeși. Ea era mai frumoasă decât toate cărțile necitite. Și, până când a plecat să-și revadă băiatul, a fost mai frumoasă și decât toate cărțile tipărite de mine.
Plumbuitul
se așază pe podea, în fața turnulețului de cărți.
PLUMBUITUL: M-a lămurit despre cartea arsă și despre autorul ei înainte de nuntă. Altfel chiar că n-O mai luam de nevastă. Eram în stare să-mi calc peste inimă, peste mădular, peste orice și să nu mă căsătoresc cu Ea, dacă nu era cum credeam că este. Firește, nu i-am spus nimic, iar ceasurile petrecute în ghips mă făcuseră un maestru neîntrecut în ale răbdării, deci n-a bănuit că risca să nu-mi devină soție și să rămână sufletul-pereche al cuiva care s-a însurat cu alta. Dar coșmarul meu, amorțeala aceea… spaima ca nu cumva Ea este altfel, adică complet altfel, erau mai mari decât în clasa de judecată, când mă rugam ca preaiubiții mei părinți să nu pățească nimic doar fiindcă un nenorocit de scriitor faimos nu scrie frumos… M-a lămurit în stilul ei și anume: ”Mereu lăudăm lucruri proaste, când nu iubim pe cine trebuie. Sau când nu iubim în general…” Vă dați seama pe cine era să pierd… Dar și pe cine era să piardă…