Martorul a purtat de-a lungul vieții două porecle: Gutenberg și Plumbuitul. Este îmbrăcat într-o haină plumburie și are mereu în buzunar o cutie de chibrituri pe jumătate plină sau goală.
Plumbuitul stă în mijlocul unei camere rotunde. În spatele lui se vede o imensă carte deschisă, scrisă cu litere ilizibile. Unele dintre fraze par a fi socoteli sau fragmente de liste pentru cumpărături. Pe pagina dreaptă a cărții este desenat un copilaș cu brațele în poziție de îmbrățișare (poate un copac, o statuie, o frumoasă femeie invizibilă).
Numeroase cărți, de mărimi, grosimi și vârste diferite stau în jurul Plumbuitului, stivuite până la brâul său, formând un fel de turnuleț care nu te lămurește dacă este pe cale să se construiască pentru a-l închide pe Plumbuit înăuntru, într-un soi de coșciug, sau a început să se dărâme.
PLUMBUITUL
Cartea a ars greu. Foarte greu. Asta am repetat întruna și la judecată. Nu spun că o piatră sau un lemn umed ar fi ars mai repede. Dar cartea a ars greu. Inuman de greu. Sigur că am suspectat eficacitatea flăcărilor. De câteva ori m-am întrebat dacă nu cumva sunt într-o carte. Din cutia de chibrituri mi-a rămas un singur băț nefolosit. Respiram ca un leu prins sub dărâmături, din neputința de a ghici în care dintre bețe se ascundea flacăra bună. La un moment dat, am crezut că-mi va trebui câte un băț pentru fiecare pagină, or cartea era groasă, cât o cutie de pantofi… Nu aveam atâtea bețe de chibrit și poate trebuia s-o mănânc, s-o înghit, că de iertat n-o iertam… Nu găseai ușor benzină pe atunci. Zăcea într-un colț al mahalalei un camion ZIS (Zavod imeni Stalina), dar mi se părea rușinos să-l găuresc și să-i fur benzină. Cu doar o săptămână în urmă îi scosesem un cauciuc pentru a face praștii. Apoi stricasem praștiile fiindcă poliția pornise o anchetă. Nu bănuiau că niște copilași ar fi furat cauciucul pentru a face praștii, ci că vreun trădător ascuns îl luase pentru a trece granița, folosind cauciucul pe post de bărcuță. Iar gazul era rar și scump; părinții stăteau câte trei zile la coadă doar pentru cinci litri…
Plumbuitul ridică brațele ca un orb care vrea să îmbrățișeze pe cineva și se uită spre cer.
PLUMBUITUL
Stătusem fix cinci luni și trei zile la coadă pentru acea carte. Ea tocmai își terminase Literele și fusese angajată la librărie. Era mai frumoasă decât toate cărțile pe care le citisem. O frumusețe ca a capodoperelor, față de care nu simți diferența de vârstă. Ele te răpesc din tine, cum s-ar zice, te răpesc din vârsta pe care o ai sau o porți în trup și te ridică într-un spațiu fără vârstă, fără îmbătrânire și, într-un fel, fără moarte. Și eu nu citisem puține cărți, nici doar de duzină. Chiar dacă nu înțelegeam de ce o anumită carte este capodoperă, iar altele – demne de orice praf, simțeam cum o femeie are sau nu o fire de capodoperă. Și începusem s-O citesc la coada pentru cărți. Viața, mai ales seara, era atât de duioasă, mută, cu goluri imense de vid și plină de dor, încât dacă nu citeai ceva, puteai crăpa pe loc de mirare… Era ceva de genul Cine sunt eu, ce sunt, ce-i aici, ce caut eu aici, cine-s ăștia cu care văd că trăiesc, vorbesc… De ce sunt atât de singur și disperat în timp ce nu știu nici ce sunt, nici cine sunt, nici că sunt sau nu… Uneori aveam impresia… sau îmi dădeam curaj… că stau la coadă ca s-O pot vedea pe Ea din apropiere, la distanță de o îmbrățișare de orb care pornește spre tine, te ghicește în spațiu, dar încă nu te poate cuprinde în brațe. Alteori, tot la coadă, chinuit de nerăbdare și de neputința de a-i înțelege cozii rostul, mi se părea că stau acolo doar ca să ajung să i-O trag. Că uneori cititul nu diferă chiar mult de actul dragostei trupești, mai ales când nu citești ceva, ci pe cineva… Ca să nu pomenesc de disperarea care te cuprinde când vezi câți neciopliți ai în față – iar ei sunt fie și cu un pas mai aproape de Ea… Într-o stare amestecată, amară ca mierea și dulce ca pelinul, am început s-O citesc… Spre mirarea multora, pe atunci cărțile erau obligatorii. Nu îți ordona nimeni pe șleau să te duci să cumperi cutare carte, dar, dacă nu cumpărai cărțile alese de stat, puteau apărea necazuri. Că ce anume nu îți plăcea la operele și capodoperele epocii noastre glorioase?! Detestai cumva lupta poporului împotriva dușmanilor externi și interni?! Nu-ți plăceau sacrificiile făcute de clasa muncitoare, de țărani, intelectuali, artiști, tineri, copii?! Apăruse, din fericire, și cartea unuia dintre cei mai lăudați scriitori ai vremii, tradus în străinătate, laureat al tuturor premiilor posibile, și despre care Ea îmi povestise pe scurt când cumpăram capodopera lunii anterioare. El e altfel, îmi șoptise, ai să vezi… Și am văzut. N-am dormit trei nopți când îi citeam capodopera și nu pentru că-mi plăcea în mod deosebit. Ci pentru că nu puteam s-o dezlipesc din mână. Era ceva foarte straniu, înfricoșător, nici azi nu mi-o pot explica în întregime. Se crease brusc și fără voia mea o legătură dintre mine și cartea aceea… de nu pot să-i zic nici blestem, nici boală, nici dependență, dar probabil ceva dintre toate trei, însă într-un fel mai puțin cunoscut sau cercetat de știință… Semăna cumva cu acele clipe în care vezi și simți că ți se scurge viața în zadar și nu poți face nimic altceva. Îmi amintea și de perioadele când eram răcit sau deochiat și trebuia să nu ies din casă. Mă zvârcoleam ca și cum aș fi fost boala din mine, împinsă spre afară de leacuri contemporane sau băbești, iar eu nu puteam separa clar care sunt eu în boală și boala în mine… Cert este că, după ce am întors ultima pagină a cărții care… a propos: prin slăbiciunea ei, a schimbat măcar viața unui singur cititor, a mea… am ieșit glonț în curte, m-am întors să iau cutia de chibrituri, am îngenuncheat în colțul de sub nuc unde pe vremuri fusese coliba sărmanului Lordy, călcat de ZIS-ul sus amintit, și am început să-i dau foc. Pot mărturisi că ea îmi dăduse foc prima, pe dinăuntru și dinafară, nu știu cum, și hotărârea mea de a-i da foc a fost mai degrabă nevoia cruntă de a scoate focul acelei cărți din mine. Era un foc negru, ca o smoală nevăzută, dar de o temperatură cumplit de liniară, zeflemitoare, care cred că te topea în neant… Asta n-am putut s-o spun la judecată…