Capitolul II
Colegii lui erau gropari, nu tălmăcitori de
vise. După aşa numitul stagiu al coşmarurilor, cei care nu evadau
înspre alte meserii sau nu-şi mutau statul major în vreo clinică de
dezalcoolizare – de care deveneau dependenţi – nu mai visau. Ce să facă cu
visele?! Ei se considerau trimişi ai vieţii, de vreme ce nu îngropau oameni
vii, ci morţi, şi nu ai morţii. Iar visele, deşi păreau a fi ale vieţii, mai
degrabă erau capcane ale morţii. Pe de altă parte, se vedea clar că, în
vremurile astea ale democraţiei, doar cei care visau cumpătat, cu măsura, puţin
spre deloc, erau cumva mai feriţi de taina sinuciderii.
Ciolan n-a vorbit cu nimeni despre tovarăşul general înconjurat de coliva lumii. Şi probabil ar fi dat totul uitării, dacă unul dintre colegi, un tinerel mereu nebărbierit şi care de obicei dormea beat în gropile încă libere, n-ar fi povestit că avusese un vis ciudat. Cică o voce plăcută, de bunică de la ţară sau de mamă decedată în floarea vârstei, îl sfătuia în somn sau în stare de veghe: „ieşi, drăguţule, din groapa aia, că vine proprietarul gropii, şi barosanul este aşa de bogat, încât şi câinele său are proteză de aur…”.
Ceata groparilor îşi luase o pauză. Mâncau
colivă şi beau cafea neagră fără zahăr. Era tocmai ziua în care Ciolan urma să
devină Gropar de Onoare. Mărturiile colegilor s-au dezlănţuit. Oarecum ameţit,
spicuind din visele celorlalţi, Ciolan a crezut că poate grâul din visul său
fusese neatins şi creştea în linişte şi siguranţă fiindcă vrăbiile înfometate
ale democraţiei le speriase unul dintre colegi. Acesta însă, nu credea că visul
cu alungarea vrăbiilor venea din nevăzut. Colega fusese doar stupefiat să afle
de la ştiri, odată, acum zece sau treizeci de ani, că vrăbiile din China mâncau
ilegal într-un an o cantitate de bobi de grâu suficientă pentru a-i pomeni prin
colivă pe toţi cei care muriseră în cel de-al Doilea Război Mondial. Atunci
înţelepţii chinezi, ştiind cât o poate duce în aer o vrabie, inventaseră o nouă
meserie: sperietorul de vrăbii sau ocrotitorul bobilor
de grâu. Acesta trebuia doar să dea din braţe, să ţipe sau să producă orice
fel de zgomote care ţinea vrăbiile în aer până ce cădeau moarte. Ale naibii
vrăbii, spunea colegul gropar: în loc să se lase pe câmp, să vadă ce pericol le
pândea, dădeau din aripi până la moarte. Aţi mai văzut voi asemenea teamă sau
idealism? Cică era plăcut să fii chinez în vis.
Ciolan intenţionă să-l corecteze pe celălalt,
spunându-i că idealismul nu avea prea multe în comun cu teama de pericol
necunoscut, dar i s-a părut că va spune lucruri cu mult mai deştepte decât s-ar
fi aşteptat colegii, lucruri care nici nu ştia cum în veniseră în gând. Şi a
tăcut. Cu toată explozia aceea de sinceritate, problema mărturisirilor rămânea
încă spinoasă printre gropari. Nu-i puteai destăinui vreunui coleg vreun vis
sau coşmar fără să rişti a fi batjocorit, ironizat, izolat de restul
comunităţii, chiar dacă fiecare membru al comunităţii ar fi avut exact acelaşi
coşmar sau vis.
Odată cu venirea amurgului, după ce groparii
s-au descărcat de vise nemărturisite, adică de moarte stratificată, veni şi
acel titlu surprinzător. Ciolan era poate cel mai vârstnic gropar din spaţiul
Schengen şi nu numai. Faptul că domnul director al cimitirului se gândise la
aşa ceva dovedea că domnul director avea cel puţin scântei de genialitate şi de
respect autentic faţă de munca cinstită. Şi era limpede că nea Ciolan îşi merita
titlul de câteva ori mai mult decât îşi meritau decoraţiile, medaliile, gradele
şi altele acei mii sau zeci de mii de indivizi care, primind câte o medalie, o
diplomă, o scrisoare de mulţumire ş.a.m.d., se grăbeau să creadă fie şi
temporar, copilăreşte, că nu-i va îngropa nimeni.
Noul Gropar de Onoare, poate şi primul din
întreg continentul, şi-a sărbătorit titlul simplu, înconjurat de colegi şi
morminte, cu o cinzeacă de palincă. Gânduri stranii îl atacau din toate
părţile, în acelaşi timp cu glumele şi zgomotele spirituale ale colegilor,
încercând parcă să-l atenţioneze că ceva i se pregăteşte. Ceva i se pregăteşte
dincolo de atmosfera prea plăcută, în spatele acestui balon luminos al
sărbătoririi. Simţea pentru întâia oară în viaţă ce înseamnă nelinişte, ce
tremur poate produce această nelinişte, şi parcă ar fi devenit de mult un alt
om, un străin, altfel de ce s-ar nelinişti el, cel care nu-şi pierduse liniştea
nici măcar în faţa plutonului de execuţie. Şi nu se oprise o singură dată, ci
de două ori, în faţa acelui pluton. Fusese de două ori la un pas de moarte, de
moartea aceea complet lipsită de metafore, de moartea reală, cruntă, ca o
gheară de fier, ca o muşcătură de câine turbat şi cu dinţi otrăviţi, de moartea
ca o absorbire de dinăuntru a tot aerului cu care te jucai inconştient de-a
lungul visului numit viaţa şi care te convinge că mereu va fi aşa, mereu vei
respira ce respiri sau invers. Dar era prima dată când îl chinuia îndoiala, o
îndoială sau neîncredere în general.
- Hai, noroc, bădie! - strigau groparii. Să
porţi titlul cu plăcere şi să ajungi să îngropi chiar mareşali şi mari oameni
de stat, c-o meriţi cu prisosinţă! Să ne trăieşti şi la mai mare!
Groparul de Onoare le mulţumea uşor, cu un
zâmbet copilăros pe buze şi abia se stăpânea să nu spună: „Hm, nu-i aşa de
simplu…”. Nu era aşa de simplu. Nici să taci, nici să fii sărbătorit cu atâta
bucurie pură, de necunoscuţi care, imediat după ce primeai un titlu onorific,
îţi deveneau prieteni devotaţi. Cu siguranţă, ei ţi-ar fi devenit duşmani
fioroşi sau necunoscuţi dacă, înainte de titlu, ţi-ar fi fost prieteni
devotaţi. Era mai bine ca unii oameni să nu-ţi fie prieteni, să nu-ţi fie
nimic, înainte ca tu să primeşti un titlu.
Ciolan nu avusese niciodată un prieten
adevărat. Poate din această cauză regreta în muţenie absenţa, ne-apariţia la
timp, a unui moştenitor direct, făcut şi crescut de el, sau doar făcut sau doar
crescut de el. Cel puţin în primii ani ai copilăriei sale, acel moştenitor,
până la învăţarea primelor cuvinte, i-ar fi fost prieten şi ar fi ţinut la
Ciolan.
Pe la miezul nopţii, biroul sărăcăcios al
groparilor a fost binecuvântat de apariţia directorului adjunct al cimitirului
în persoană. Domnia Sa venise doar să-l felicite pe scumpul nostru Ciolan,
să-i înmâneze un buchet de flori proaspete (vorba Domniei Sale: că
muieri nu suntem, dar curve bătrâne desigur suntem!), dar şi să discute cu
băieţii, între patru ochi, adică între mai multe perechi de ochi, dar de
încredere, o chestiune esenţială, de viitor şi de supravieţuire.
Ciolan nutrea o admiraţie fără margini faţă
de asemenea cuvinte şi cuvântări. Rumegând după fiecare şedinţă cuvintele
rostite de domnul director adjunct, îşi dorea să poată spune, măcar în faţa
oglinzii sau când stătea pe veceu, un complicat, esenţial, fulminant,
fabulos, în vederea, existenţei, mult mediatizate, ş.a.m.d., d.p.v.d., întru
conceperea, unei integrări, satisfăcătoare, privind, viitorul continental sau
planetar, exhaustiv, al societăţii umane post-moderne, pe absolut, toate
planurile, gândirii şi simţirii, retroactive, indiferent de, generaţie, rasă,
genetică, cibernetică, manipulare, etnie, orientare politico-economică, etc.,
dincolo de, teoriile, şi conspiraţiile, actuale. Etc. Tocmai acest
fundamental etc., în timp ce directorul adjunct spunea ceva legat de corupţia
subtilă în sânul clericilor, parcă i-a destupat lui Ciolan nasul inteligenţei
şi al intuiţiei, şi brusc a început să-i miroasă a conspiraţie. O conspiraţie
împotriva groparilor de pretutindeni, dar în special împotriva groparilor aflaţi
în acea încăpere.
(...)
* Coperta primei ediții - după o lucrare semnată de autor