Din literatura paralelă: ”Un trib glorios și muribund – eposul unei uitări” (1998)

Iscălitor Întâi visa să moară pentru limbi, ca să renască pentru pacea sufletului. Ajunsese să se vadă închis nu ca toată lumea în sine, în pârnaie, în butoaie, în coşciuge etc., ci în limbi. Cele mai triste clipe ale vieţii sale – terorizat de parfumul decăderii forţate – ajunseseră să fie clipele când era ridicat să tălmăcească pentru binele ţării, pentru binele unui sau altui Imperiu, pentru cutare armată sau oaste sau legiune imbatabilă… De aceea, apelase la o sinucidere mai puţin cunoscută: smulgerea limbii. Probabil aşa le fusese scris bărbaţilor din neamul său: să moară din limbă. Şi regretatului tată îi intrase moartea din gât, în chipul unui scorpion. Cu o zi în urmă, pe la miezul nopţii, pălmuindu-se cu pliscurile păsărilor nebuniei, se trezise ţipând singur: “Nu mai vorbi, nu mai vorbi, taci, taci, taci, taaaaaci, te tai, te tai, te taaaaa-aaci!” Îşi băgase mâna în gât, ca să-şi smulgă blestemul din rădăcini, dar scăpase cu viaţa, deoarece i se făcuse dintr-o dată rău şi nu s-a oprit din vărsat până când au venit să-l ridice. Profund tulburat, devenise conştient de dulceaţa fără seamăn a vorbirii, a puterii de a rosti, a harului de a înjura, şi fusese copleşit de o milă, de o compasiune fără seamăn faţă de fiinţele necuvântătoare: era cât pe aci să dea de zoofilie.

- … nul Marele-Singurul-Iluminatul-Trimisului-Lui-Allah pe pământ gândit nu v-a uitat a avut sfânta bunăvoinţă să întoarcă privirea spre voi să vă aleagă nu doar să apăraţi pământurile noastre din Marele Deşert ci şi să vă luptaţi pentru câştigul altor pământuri vă dau vestea bună că veţi face parte din faimoasa Legiune de Cucerire a Cerurilor, cunoscută sub denumirea LCC voi încă nu pricepeţi importanţa misiunii care vi se încrede voi încă nu ştiţi ce înseamnă să faceţi parte din LCC… 

Din fostul centru al fostului oraş, din gaura minaretului înjumătăţit, din gura muezinului, săgetă spre urechile fleşcăite ale cerului vocea piţiguiată a unei fiinţe scuipate pe pământ fără nici o vină. 

Se lăsă tăcerea. 

Printre ruine şi gropi, se iviră fantomele rudelor.

Anul în care s-a inventat lebăda (ediţie electronică)

Synopsis RO / EN

După u noapte de neuitat petrecută cu iubita sa, un licean este arestat în apele Lacului Ohrida și riscă pedeapsa maximă pentru ”înaltă trădare a patriei și tentativă de evadare”. Cu o noapte înainte, trei tineri au trecut granița spre Iugoslavia și oficialitățile albaneze comuniste, pentru a-și dovedi eficiența, îi arestează pe toți cei care fac baie în lac. Protagonistul experimentează o dimensiune mai puțin cunoscută a închisorii. Suferința de anonim se transformă într-o inițiere superioară, dăruindu-i tânărului un nume și o identitate la care nici nu visase. El află răspunsuri, dar mai ales pune întrebări esențiale privind existența, ființa umană, libertatea, credința, soarta unei lumi unde orice sistem care se rupe de transcendent poartă în sine propria distrugere. Critica specializată afirmă că, prin acest roman scris direct în limba română (1996), Kuciuk lansează ”proiectul unei noi mitologii balcanice”, completat în scurt timp cu „Dulcea taină a nebuniei” (33 proze) și ”Un trib glorios și muribund – eposul unei uitări”. Privit ca un martor lucid și nepărtinitor al suferințelor, conflictelor și revelațiilor vieții răsăritene, precum și al relațiilor complexe Est-Vest, considerat ”un Marquez balcanic” și ”Kafka în Balcani”, prin ”Anul în care s-a inventat lebăda”, Kuciuk deschide o nouă privire asupra existenței umane în context global. 

/ After an unforgettable night spent with his girlfriend, a schoolboy is arrested in the waters of Lake Ohrida and risks the maximum punishment for "high treason of the homeland and attempt to escape". One night before, three young people crossed the border into Yugoslavia and the communist Albanian officials, to prove their effectiveness, arrest all those who swim in the lake. The protagonist experiences a lesser known dimension of prison. The suffering of an anonymous turns into superior initiation, giving him a name and an identity he had never dreamed of. He finds answers, but especially he asks essential questions about the existence, the humankind, the freedom, the faith, the fate of a world where any system that breaks the transcendent carries within itself its own destruction. The specialized criticism states that, through this novel written directly in Romanian, Kuciuk launches "the project of a new Balkan mythology", completed with "The secret sweetness of madness" (33 prose) and "A glorious and dying tribe - the epos of an oblivion". Regarded as a lucid and impartial witness to the sufferings, conflicts and revelations of Eastern life, as well as to the complex East-West relations, considered "a Balkan Marquez", "Kafka in the Balkans" , through "The year in which the swan was invented", Kuciuk opens a new look at human existence in a global context.

Capitolul I

Ultima întâmplare zgomotoasă, ce străpunsese inima senilizată de prea mult stătut a oraşului, fusese o împuşcătură: un glonţ speriat, ieşind din prima puşcă - abia se inventase puşca - a şerpuit în aer ca un gând îngrozit şi i-a făcut pe neaşteptate un al treilea ochi unuia dintre beţivii noştri apolitici care ieşise să vadă cum pleacă, târându-se istoviţi, duşmanii. Veniseră învăluiţi într-o orgie de culori şi metale strălucitoare, cu nişte tunuri uriaşe care spulberaseră toate casele de pe marginea lacului; stătuseră aproape o jumătate de mileniu în oraş; aduseseră mâncărurile lor ameţitoare, cântecele lor, curvele lor, până când au sădit câte ceva din toate acestea şi în fiinţele noastre avide de comunicare cu străinătăţurile. Pe urmă, necazurile profund umane – şi pe care, în majoritatea cazurilor, se cade să le împarţi tocmai cu aceia cu care n-ai nimic în comun – au făcut posibil să nu se mai deosebească cine-i băştinaşul şi cine-i “străbunul nostru frate din afară”.

Aşa că plecarea lor n-a fost decât o stranie împărţire a oraşului: cei copleşiţi de plictis plecau ca duşmani; cei îndurători de toate (moştenitorii pământului şi nu numai) rămâneau pe post de patrioţi necompromişi. Această uriaşă despărţire, fără Vale a Plângerii şi fără mame, surori, soţii şi iubite îndurerate care zguduie dulapurile folclorului de pribegie, a fost mijlocită de moartea beţivului apolitic, iar glonţul - fiind şi primul glonţ al tuturor războaielor anterioare şi ulterioare - a străpuns peretele cârciumii din centru, a trecut prin perdelele pline de fluturi, trandafiri ameţiţi şi cadâne fumegânde, ca să intre - precum ne relatează registrul stării civile care a devenit scrum odată cu arderea clădirii municipiului, în anul de garanţie 1938 - în orbita oraşului, aidoma unui satelit minuscul şi de un augur încă netălmăcit.

Împuşcătura fusese una de salut, de rămas bun (poate duşmanii au intenţionat să-i arate oraşului cam de ce minunăţii ale progresului avea să se lipsească după plecarea lor); prin verdictul unui paradox însă, taina unei anumite inerţii interioare a echilibrului - care a încărunţit numeroase capete savante de mai târziu - făcuse din trupul inert al beţivului cu trei ochi (unul abia deschis întru lumea cealaltă - n. n.) un fel de statuie a indiferenţei care se trânti pe pământ imediat după ce ţipetele: “A murit, a murit, vai!” ale femeilor şi-au pierdut imediat ecoul. Mai demult moartea îşi pierduse pe aceste meleaguri cel puţin trei sferturi din ecoul ei firesc.

În acea clipă a dispărut şi cea din urmă trăsură de război a duşmanilor.

"În sfârşit, am scăpat şi de voi!" îi spusese uşurat un bătrân vizirului care-şi aduna garnizoana.

"În sfârşit, noi scăpăm de voi, replicase vizirul. Dar vai de capul vostru fără noi, căci vă veţi mânca unul pe altul precum şobolanii în butoi!"

Şi plecase.

Probabil, foamea şobolanilor închişi în butoi chinuia toate popoarele rămase temporar fără duşmani.

(...)

Suferințe din linia a doua

 

Interviu. Despre romanul ”Anul în care s-a inventat lebăda” apărut în limba italiană ("L'anno in cui fu inventato il cigno", Besa Muci Editore, martie 2021)

 

Anna Lattanzi: Vorbim despre romanul „Anul în care s-a inventat lebăda”. De ce ai decis să-l scrii?

  

Ardian-Christian Kuciuk: Este prima mea carte scrisă direct în limba română. Se fac 25 de ani de atunci. Am scris-o între 7 și 18 februarie 1996, la București. A avut o primire extraordinară și nu doar datorită faptului că era scrisă de un autor străin. Au urmat ”Dulcea taină a nebuniei” (33 proze) și ”Un trib glorios și muribund – eposul unei uitări”. Ele pot fi citite separat, dar și ca o trilogie considerată de critică ”o nouă mitologie balcanică”.

Vremea locțiitorilor

Editura Humanitas, 2003

- Despre spiritualitatea albaneză 
și nu numai

Ardian-Christian Kuciuk are două patrii literare, glorificate de el în ceea ce scrie.
Pentru Albania simte responsabilitatea pe care o ai genetic față de locul nașterii si al primelor cuvinte.

România este o opțiune spirituală pe care nu ar schimba-o cu nimic altceva.

Venit dintr-un tărâm oglindit în miticul Ohrid, și dintr-o mutilantă si sălbatică represiune ideologică, istoria prozei lui este, de fapt, triumful unui talent uriaș.

La treizeci și trei de ani abia împliniți, este conștient că Dumnezeu nu ține decât cu “cei care merg până la capăt”.

Bine ai venit în literatura română, Ardian-Christian Kuciuk!

Aceste pagini s-au născut în urma unor lungi dialoguri la Bistroul “Mofturi”.

De ce “spiritualitatea albaneză”? Din mai multe motive.

Pentru că am avut interlocutor un scriitor de excepție.

Pentru că Albania cea de numai 29.000 de Km2 a dat lumii valori incontestabile.

Pentru că cincizeci de ani nu s-a știut aproape nimic despre ea, deși era pe harta Europei și a Balcanilor.

Pentru că nu s-a lăsat îngenunchiată și a luptat să supraviețuiască spiritual.

Pentru că, oricum, istoria adevărată, chinuitor de adevărată, nu poate fi mistificată de spiritele alese.

Iolanda Malamen

Bistroul "Mofturi", de pe strada Popasului. Ora unsprezece dimineața. Ardian-Christian Kuciuk vine cu o punctualitate de ceasornic la întâlnireas fixată. Îi dau întrebările pentru interviul din "Ziua Literară", dar continuăm să vorbim despre Albania, despre literatură, despre condiția intelectualilor în comunism.

Îmi dau seama că am provocat nașterea unei cărți.

Ardian este de acord. Acest extraordinar prozator, a cărui memorie spirituală este un "jurământ de credință", vrea să pornim într-o (re)cunoaștere, forțând timpul.

Ce mai poate fi spus după treisprezece ani de bulversantă și chinuitoare tranziție? Mai interesează pe cineva monstruozitatea, absurdul, infernul unei lumi care se credea nemuritoare? Mai vrea cineva să afle lucruri de neconceput, într-o Europă a valorilor spirituale?

Răspunsul îl dăm prin chiar scrierea acestei cărți.

Octombrie 2002

*

Peste numai trei zile, în aceeași ambianță de (neostentativă) reflecție culturală, într-o calmă tăcere a meselor de bistro, înviorați de lumina dimineții care dă culoarea mierii ferestrelor, începem fără o ordine strict riguroasă lucrul la cartea despre spiritulaitatea albaneză. Accept instantaneu titlul lui Ardian-Christian Kuciuk: "Vremea locțiitorilor". Timp de patru ore, în bistro se aude numai zgomotul mașinii de scris întrerupt din când în când de vocile noastre. Un monolog "tăiat" din când în când de întrebările mele. Ardian este fără îndoială un uimitor om de dialog.

Clopoțelul de la ușă anunță intrarea primilor clienți, semn că... rămâne pe mâine dimineață.

Iolanda Malamen: Albania a fost, fără îndoială, cea mai izolată țară din Europa, timp de aproape o jumătate de veac... Foarte puțină lume putea ști ce se întâmpla între zidurile de fier ale acestei cetăți comuniste pe care regimul de la Tirana o considera invincibilă.

Ardian-Christian Kuciuk: Din nefericire, acea jumătate de veac pare a nu se fi încheiat, și poate doar aceast adevăr mă îndreptățește să spun ce cred despre perioada respectivă. Nu tind s-o mitizez sau s-o condamn. Este doar una din segmentele istoriei albaneze și, pentru încă mulți ani, va fi un fenomen prea recent. Dar zilele prea grele de atunci, cu mijlocirea timpului și a unei alchimii bizare ce amestecă doruri cu dureri, reușite cu eșecuri, ajung să funcționeze ca un șir de mine îngropate care explodează tocmai când te aștepți mai puțin. Trebuie să facem o deosebire clară între izolarea impusă de regimul comunist, între 1945-1990, și acea firească izolare, parțială, prin care orice popor își păzește imunitatea spirituală și nu se lasă asimilat de globalizare. Se poate spune că albanezii au trăit o izolare la pătrat. În cazul Albaniei, foarte rar esența celor două izolări a coinscis, iar aceste coincidențe au fost abil folosite de comuniști pentru a-i altoi regimului, în mod întru totul artificial, o longevitate imposibilă. De altfel, în acea jumătate de veac, fiecare albanez - deși condamnat la viață colectivă, adversă oricărei încercări de a contura o identitate bine definită, originală - a perceput altfel decât ceilalți izolarea, și fiecare are dreptul, uneori chiar datoria, să mărturisească. Istoria seamănă cu o imensă oglindă spartă. Ai impresia că toate bucățelele te-ar înfățișa la fel, dar nu te gândești că fondul din spatele tău se schimbă de câte ori schimbi ciobul la care te privești. După 12 ani de la deschiderea granițelor impuse, lucrurile par doar puțin mai limpezi. Și consider că acest dialog se datorează în exclusivitate izolării țării mele de baștină, curiozității celor ce nu o cunosc destul de bine, a celor ce nu vor s-o cunoască așa cum este, și, mai ales ținerii lumii albaneze într-o altă izolare, cu mult mai nefastă, aceea a prejudecăților.

Despre cărţi şi ani în Balcani

- La multi ani şi la ... mai multe cărţi! Domnule Ardian-Christian Kuciuk, cu voia dv., pentru început, să facem o întoarcere în timp... Vă mai amintiţi primele lecturi decisive pentru formarea dv. intelectuală, dar  şi primele rânduri scrise?

A.-Ch. Kuciuk: Vă mulţumesc pentru urare, sper să nu-mi depăşesc curând numărul anilor cu cel al cărţilor. Desigur că îmi aduc aminte de primele lecturi. Într-una din camerele în care am copilărit, bunicul zidise una dintre ferestre şi o transformase în bibliotecă. Cărţile citite parcă deveneau transparente, probabil ca să încep să văd lumea din şi prin cărţi. Mai târziu, a trebuit să parcurg drumul invers. Primii mei autori au fost bunicii, mari povestitori. Am trecut de la magia oralităţii la cea scrisă prin Shakespeare (ediţii bibliofile, realizate de albanezii din America, trimise în anii '50 de străbunicul meu, Aleksandër Kyçyku), apoi prin marele liric Lasgush Poradeci, prozatorul Mitrush Kuteli, Hemingway, Gogol, Erich Maria Remarque şi alţii. Poradeci şi Kuteli trăiseră ani de zile în România interbelică şi admirau spiritualitatea de aici. Ei nu doar scriseseră câteva capodopere ale literaturii albeneze moderne în România, ci şi publicaseră aici, la Constanţa şi Bucureşti. Ţin minte şi prima mea ”povestire”, scrisă sub semnul mimesis-ului. Ca un soi de culegător de folclor, relatam o întâmplare deja obişnuită pentru oraşul meu natal, Pogradec – sau Enkelana, cum îl denumiseră romanii – în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A năvălit aşa-zisa dreaptă, i-a adunat pe toţi bărbaţii în subsolul închisorii – care mai târziu a devenit grădiniţă(!) – şi i-a torturat ca să spună unde şi-au ascuns galbenii. Unii au murit în bătaie, pentru că n-au vorbit, sau pentru că nu aveau galbeni. Apoi a venit aşa-zisa stângă, i-a adunat în acelaşi subsol şi i-a zdrobit în bătaie, ca să spună unde şi-au ascuns galbenii rămaşi. Chiar nu conta dacă eşti sărac lipit sau bogat, bătaia rămânea la fel de temeinică. Alţi unii au murit în bătaie, fie ca să-şi păstreze secretul, fie pentru că nu aveau ce secret să mărturisească. Toţi cei veniţi, indiferent de culoare politică sau etnie, se proclamau eliberatori. Apoi s-au sfâşiat între ei pentru bani şi putere, prefăcându-se că duc nişte lupte doctrinare. Ca să le salvez viaţa post vitam, cum s-ar zice, bunicilor mei, am scris că ei izbutiseră să ascundă nişte galbeni în gura unor peşti din Lacul Ohrida. E clar că n-au mai prins peştii respectivi până s-au mutat în lumea cealaltă şi în cărţile mele. 

- Fără îndoială, se citea mult mai mult... Dintre literaturile străine, era la mare preţ literatura rusă, sau doar ceva mai accesibilă, în raport cu autorii occidentali?

Pare paradoxal, dar se citea mai mult şi se trăia cu mult mai autentic, deşi timpul lecturii pare a absorbi din timpul trăirii. Unii insistă greşit că pe atunci citeai fiindcă nu prea mai aveai ce face. Eu cred că lumea aceea era mai echilibrată, mai binecuvântată, sau noi eram mai oameni. Literatura rusă nu era iubită în Albania datorită politicii comuniste, ci pentru că era o mare literatură. Graţie acelui mister al supravieţuirii, pe care literatura şi-l păstrează şi în zilele noastre, autorii mărunţi şi vânduţi politicii, circulau în aşa fel, încât nimeni nu-i putea interzice pe toţi autorii geniali. Erau interzişi tacit Dostoievski şi Bunin, de pildă, dar îi puteai citi în linişte pe Tolstoi, Cehov, Gogol, Turgheniev, Esenin, Maiakovski. Ceva mai greu era cu autorii occidentali care, în mare măsură, erau damnaţi ca fiind reacţionari, slabi, imorali, produse ale marketingului etc. Dar găseai literatură adevărată, oricum. De obicei, când e prea multă mizerie, demagogie şi haos concertat în societate, marea literatură îi cheamă tainic pe cei care se vor hrăni cu ea. 

- Îmi vine în minte un titlul - ,,Dostoievski şi Tolstoi, Poveste cu doi necunoscuţi” de Ion Ianoşi, despre aceşti doi mari scriitori care nu s-au întâlnit niciodată, deşi erau contemporani... Dv. cum i-aţi receptat pe fiecare? Mai sunt Dostoievski şi Tolstoi nişte lecturi ,,obligatorii” pentru un adolescent cu o (minimă) cultură?

Nu înţeleg de ce trebuia să se cunoască cei doi. Nu mi se pare o chestiune fundamentală ca doi mari autori să se întâlnească în această lume. Scrisul haric este precum arderea unei lumânări; are timp şi motiv o lumânare mistuindu-se să stea de vorbă cu o altă lumânare?! Cu cât mai originală este lumea plămădită de un autor, cu atât mai reduse mi se par posibilităţile şi chiar rostul ca să se întâlnească cu un alt autor de aceeaşi talie. Tolstoi şi Dostoievski îmi sunt foarte dragi: primul îmi creează convingerea că ceea ce trăieşte el, o scrii instantaneu tu, într-un amestec luminos de timpuri şi metafore, iar al doilea: că unele lucruri pe care le trăieşti tu în profunzimile intraductibile, le descrie el aproape desăvârşit.

- Dar ce mai înseamnă astăzi literatura şi lectura în general?! Câteva dintre puţinele lucruri care ne mai pot face fericiţi sau invers...?

Astăzi graniţa ce desparte fericirea de confort s-a subţiat înfricoşător. Mulţi iau drept fericire sufletească o multiplă desfătare a cărnii şi, vegetând în ea, se golesc sufleteşte şi poate nu-şi dau seama pentru ce / cine au trăit nici când mor. Unii mor fără s-o simtă – şi asta devine o dimensiune de infern pentru cei care nu mor. Mie literatura care te face fericit nu mi se pare literatură, fiindcă e văduvită de ceea ce are Viaţa mai pregnant.

- În România aţi venit, după 1990, cu o bursă de doctorat, îndrumat de regretatul profesor şi academician Dan Grigorescu, nu?

Despre ”Tunurile cu tăcere”

Iolanda Malamen în dialog 
cu Ardian-Christian Kuciuk
Bucureşti, septembrie 2008

Iolanda Malamen: Ardian-Christian Kuciuk, Dumnezeu ţi-a dat o a doua patrie literară: România. Duci, cum s-ar spune, ,,dulcea povară,, a două limbi în care scrii lucruri diferite. Mi se pare fascinant.

Ardian-Christian Kuciuk: Trebuie să spun că aceste două patrii, cu timpul, au devenit mai mult textuale, decât literare. Pentru mine, fascinant rămâne darul de a putea menţine un echilibru real între dulceaţa poverii şi povara dulceţei.

Iolanda Malamen: Te-ai reinventat într-o nouă cultură. A fost totuşi o traumă?

Ardian-Christian Kuciuk: Mai mult decât o reinventare, a fost ca un soi de urcare a unui munte mergând cu spatele. Înainte de a scrie direct în româneşte „Anul în care s-a inventat lebăda”, de pildă, în anul de mare graţie 1996, nu credeam că voi mai scrie într-o altă limbă, decât albaneza. Poate a fost o traumă pentru ceilalţi, deşi comportamentul meu n-a avut nicio pată de anormalitate. A fost ridicarea firească a unei opere literare la acel nivel unde poţi face literatură globală cu cât mai locale devin limbile în care scrii. 

Îmblânzirea ceștilor de cafea

"Dar mai întâi a răpit-o printr-o altă invenţie uluitoare; o cu totul nouă meserie, o meserie nemaiauzită.

Efigenia rămăsese înmărmurită ascultând vitejiile neamului Toacă, de la Marele Descântec al lui tata socru, până la ibricele sculătoare, povestite cu umorul de neîntrecut al Mamei Mamelor, dar noua născocire a Sfârşitului, cea de după lucrarea oraşului, aproape că a dus-o la un orgasm spontan.

Deja se vedea soţie a lui, mireasă de vis, admirată de toţi orăşenii, admirată chiar de soldaţii străini, chiar de marele Sultan, care profitase şi dânsul câte ceva din duhul ibricelor sculătoare.

Se vedea mireasa unui băiat-minune care dăruise deja oraşelor – judecând după mişcările graniţei – o întreagă oaste de copii zămisliţi sub zodia ibricelor. Mireasa unui mare înţelept, a unui mare profet, a primului îmblânzitor de ceşti de cafea, din lume.

Un trib glorios și muribund – eposul unei uitări

Editura Paralela 45, 2005

„Este o onoare pentru literatura noastră că acest roman total, de o anvergură marqueziană, există în limba română. Dacă în romanul „Un veac de singurătate” este descrisă viaţa unei familii latino-americane în decursul unui secol, în epopeea care se lansează astăzi, fără a fi vorba de o replică, este descrisă multiplu viaţa Balkaniei de-a lungul unui mileniu. Putem afirma că Ardian-Christian Kuciuk - nu doar cu această epopee, ci şi cu Anul în care s-a inventat lebăda, Dulcea taină a nebuniei, Dragoste la ultima vedere şi Asediu - împreună cu Constantin Virgil Negoiţă şi cu Mircea Cărtărescu, este unul dintre cei trei mari prozatori români de azi”. Vasile Andru (Bookfest, București, iunie 2005)

***

“Dormi cu mine, somnule?

Eu dorm singur, domnule

Eu mor singur, somnule

Moarte bună, domnule

Noapte bună, somnule…”

Ion Caraion,

Am pe nimeni

Sufletului şi chinurilor

lui Aleksandër KYÇYKU,

străbunicul meu,

 decedat la Worchester, USA,

 29 Mai 1958. 

PARTEA SOMNULUI CE VA SĂ VINĂ

Eposul nu înşală, pentru că nu poate fi de partea nimănui.
Eposul doar spune şi nu dispare, nu se vinde timpului.

Calendarul stabilit după Răstignire, aici a ajuns cu întârziere, amestecat cu frânturi din alte calendare, mereu străine şi exclusiviste, de aceea mai greu se poate ghici aici cât e anul, cât e ceasul, ce zi este.

Nimeni nu s-a încrezut vreodată în calendarele solare zgâriate pe piatră, deoarece Soarele, în fiecare zi, se apropia de clipa în care avea ‘să-şi dea lumina’ - ceea ce scufunda credibilitatea calendarelor solare într-un soi de ceaţă mai periculoasă decât absenţa timpului. Eposul spune că timpul, înainte să dispară defi­nitiv, precum o fiară mulsă de hemoragia morţii, a izbutit să su­pună viaţa acestui oraş uneia dintre cele mai ingenioase şi tragice ironii. În acest răstimp s-a scurs mult sânge nevinovat. Din această cauză, de altfel, foarte mulţi orăşeni au călătorit în timp fără să ştie, au participat la întâmplări de mult apuse sau încă nenăscute, s-au prăpădit în locul străbunicilor, bunicilor, părinţilor - şi invers - au murit când trebuiau să se nască, s-au născut când trebuiau să dispară…

Iniţial, Cosmosul, după părerea vechilor orăşeni, avea următoarea structură: în centrul lui se afla oraşul, Centrul Vechi; oraşul era înconjurat de şase spaţii: Nesfârşitul (care începea tocmai unde se sfârşea vederea), Europa (care începea după apusul soarelui şi mai ales după moarte), lacul, Cerul (sau ţara Domnului), Marele Deşert şi întoarcerea din Marele Deşert.

Iniţial, viitorul oraş a avut doar şapte mii de suflete, iar mai târziu, chiar şi în vremurile de glorie demografică, n-a avut decât paisprezece mii de suflete, excepţie făcând doar verile acelei jumătăţi comuniste de secol, în care populaţia se tripla datorită cuplurilor tinere care veneau în oraş pentru luna de miere - şi mulţi bătrâni de azi se pot lăuda că sunt din Enkelana.

Se credeau urmaşii celei dintâi ploi a lumii.

Hrana acestor suflete, a fost minunatul peşte - pe cale de dispariţie - numit koran*; frumuseţii acestui peşte i-a fost atribuită de-a lungul veacurilor longevitatea uneori nepermis de exagerată a acestor suflete: “atâta trăiesc oamenii care se hrănesc cu astfel de culori, cu o astfel de frumuseţe, spuneau ei”.

Dar longevitatea lor se afla mereu în război cu războaiele, cu ideile şi cu alte boli provocatoare de moarte masivă.

Rămăşiţele oraşului de altădată, aidoma rănilor unei copilării fericite, există şi astăzi, dar dacă cineva va fi rugat să vi le arate cu degetul sau cu peniţa pe hartă, cu siguranţă nu le veţi putea zări.

Oraşul n-a fost decât un punctuleţ de cerneală uscată.

Lacul se chema Lyhnida.

S-a reţinut în schimb, doar unul dintre acele multe nume cu care a fost botezat acest oraş de cei foarte mulţi cotropitori trecători: Enkelana. Acest nume a fost temporar înghiţit de zgomotul ghiulelelor trase în timpul unuia dintre multele războaie care au trecut pe aici.

Deoarece toate registrele şi amănuntele biografice ale personajelor, s-au făcut cenuşă, în anul 1938, când a ars clădirea primăriei - fără a pune la socoteală cele 7.000 de pagini ale registrelor Imperiului Otoman şi nenumăratele pagini ale dosarelor Se­curităţii - mulţi dintre ei par a fi anonimi, născociţi sau chiar furaţi din cărţi străine. Sufletele lor însă, nu sunt de acord, căci ţin la propria lor pace mai mult decât la umbrele lor deformate, înşelătoare.

Multe poate spulbera zbuciumul unor cazane.

Un trib glorios și muribund – eposul unei uitări

Eposul unei uitări, 1998

PARTEA BOTEZULUI CU CREIER

Harul nu este monopolul nimănui, este orb ca iubirea.

Una dintre Sfintele Scripturi apocrife ne înştiinţează că în vremurile Sfârşitului, copile abia măritate vor naşte bărbaţilor copii care vorbesc perfect şi vestesc vremurile cele din urmă şi vor cere să fie omorâţi, iar alte femei vor naşte doar spirite. Înfăţişarea vorbitorilor desăvârşiţi va fi ca şi înfăţişarea celor deja îmbătrâniţi în ani: ei vor fi cărunţi*.

Deoarece o bună parte din ei au apărut şi s-au stins deja, o mare parte a înţelepţilor sunt ispitiţi să spună că Sfârşitul deja a trecut şi că noi ne-am (fi) născut după Sfârşit.

Un uliu prins, îmblânzit, şi descoperirea unui alt gen de ac.

Drumul dintre sfânt şi rahat e veşnic pavat cu mărunţişuri.

Sevdá a Doua nu era femeia oricui, nu era o destrăbălată, nu era nici femeia nimănui. Era cea mai frumoasă femeie a oraşului şi a primului sfert de secol, ocolind câteva iubiri platonice - din acelea care zdruncină creieri - două căsnicii păgâne şi discrete cu trei ursari, nereuşind însă, să uşureze moartea cruntă a urşilor acestora din urmă. Îndată ce o vedeau, luminoasă, tăcută şi cu acel zâmbet înfiorător de dulce, de năpârcă sublimă, urşii se îndrăgosteau la prima vedere, care era în acelaşi timp şi ultima vedere trasă ca un scuipat dezamăgit acestei lumi triste cu urşi care nu pot beneficia de graţiile fiicelor pământului. Moartea urşilor o lăsase fără bărbaţi, fiindcă ceilalţi cerşetori de mână, dar lipsiţi de urşi, îi păreau blegi, reci, plicticoşi, iar, încetul cu încetul şi ea s-a obişnuit fără bărbaţi, s-a îmbolnăvit de sfinţenie precoce, cum zicea, văzând în urşii morţi nişte semne clare ale chemării divine.

Un trib glorios și muribund – eposul unei uitări [onLine]

 

Este o onoare pentru literatura noastră că acest roman total, de o anvergură marqueziană, există în limba română. Dacă în romanul „Un veac de singurătate” este descrisă viaţa unei familii latino-americane în decursul unui secol, în epopeea care se lansează astăzi, fără a fi vorba de o replică, este descrisă multiplu viaţa Balkaniei de-a lungul unui mileniu. Vasile Andru, Bookfest 2005

Citește...

Un trib glorios și muribund – eposul unei uitări(1998)

București 1998, 2002, 2005, 2013 , 2024

”Un trib glorios și muribund”, la 15 ani de la prima apariție

Ideea Europeană, Colecția Opere Fundamentale
Ediție digitală: Telegrapgh UK / Kobo / Elefant RO

Books & synopsis - Catalogue

Content 

The Deathers, novel, Pogradec 1988 / Bucharest 2020 [Mortët, roman, SQ]     

A Glorious and Dying Tribe – The Saga of an Oblivion, Bucharest 1998 / 2024 [Un trib glorios și muribund – eposul unei uitări, RO]      

The Rivers of the Sahara, novel, Tirana 1986 / Bucharest 1994 [Lumenjtë e Saharasë, roman, SQ]       

Home, novel [Bucharest, 2005, SQ]         

Incógnito, novel, Bucharest 2015 [Incógnito, roman, SQ]        

The Prompter’s Exodus – streodrama, Bucharest 2022 [Exodul sufleurilor – sterodramă, RO]   

You and other stories, Prose (1997-2020)      

Eye/s / Ojo, novel, ES – Bucharest 2003 [Sy, roman, SQ]         

Father / El padre, ES – Bucharest 2003 [Ati, roman, SQ]        

The year in which the swan was invented, novel, Bucharest 1996 [Anul în care s-a inventat lebăda, RO]           

Ex – novel with love & conspiracy, novel, Bucharest 2008 [Ex – roman de dragoste & conspiraţie, RO]

Empatycon or The Book of Premature Life, novel, Bucharest 2007 [Empatycon sau Cartea Vieții Premature, RO]

Zo-om, prose in Albanian, „Naimi”, Tirana 2023 / „Librarium Haemus”, Bucharest 2024

*

Ardian Kyçyku – Pen names: Ardian-Christian Kyçyku / Kuciuk, writer of Albanian and Romanian born on the 23rd of August 1969, Pogradec, Albania, author of many original books (novels, short prose, plays, scenarios, scientific studies, essays, anthologies, translations) and short films (called 'semiotic' by the author). Doctor in Comparative and Universal Literature. University Professor (Semiotics and Communication / The Research Methodology). Certificate of Qualification (Habil.) in the field of doctoral studies in Theatre and Performing Arts. Between 2008 and 2020 he was dean and rector in Bucharest. Since 1998 he is co-founder and co-director of European Review “Haemus”. 

webside: https://akycyku.com/    

Curriculum Vitae in extenso 

References 

inTranslation 

Contact [Publishers only]