Filocalia
1.
Acum aproape patru decenii, când tocmai învăţasem să citesc, într-unul dintre cele mai frumoase şi necunoscute orăşele ale Europei, am întâlnit pentru prima oară un vers, neştiind că se numeşte lozincă: „Economisire, economisire, economisire, în orice şi-n continuare”. Bucuria că deja pot citi fluid, mă înfiora în aşa fel, încât citeam cu aceeaşi bucurie şi binecuvântările, şi blestemele. Absorbită neatent printre alte convulsii ale absurdităţii umane, lozinca părea chiar blândă, deoarece lumea suferea enorm, în tăcere – altfel îi tăiau limba şi uneori chiar capul – de parcă ar îndemna la o economisire a suferinţei, nu a puţinului din care trăiam. Citeam lozinca aproape zilnic, de obicei după masă, când mă duceam să contemplu chipurile de o sobrietate aproape budistă ale frizerilor. Numărul urâţilor era mic în oraş, dar numărul neciopliţilor de voie şi nevoie creştea zilnic. Orăşenii, în frunte cu frizerii, îi tratau cu profundă compătimire pe urâţi, considerând probabil că şi pe ei se făcuse economi(sir)e (de frumuseţe), dar şi pe neciopliţi, până când nu i-au mai putut deosebi.
Întinsă pe vreo treizeci de metri linear, într-un roşu ce nu putea fi decât al zgârceniei (la sânge), cu literele cât un omuleţ (poate economisit şi el) exact deasupra frizeriei, coafurii şi magazinului de pantofi pentru copii, pe un alb cenuşiu (de porumbel încă nespălat, al păcii mondiale), lozinca mi s-a tradus într-o metaforă amuzantă doar în anii liceului. Partidul spunea, poporul executa, economisind păr bărbătesc şi femeiesc, dar şi tălpi de pantofi. Căci părul, cum zicea poporul, nu cere mult de mâncare şi continuă să crească şi-n groapă, chiar gratis, oferindu-le poeţilor realismului socialist o frumoasă dovadă a veşniciei omului nou. Anii au trecut şi frânturi ale lozincii au fost acoperite, în rate, de cuvinte gen „Farmacie”, „Alimentară”, „Second Hand”, ”Banca…”, „Plăcintă şi iaurt”, „Cafe bar…”, dar şi în strigăte relaxante, precum: „Jos..., sus..., trăiască..., mu…, fu…, …vă-n c…, N” iniţiale în majuscule, de obicei fără puncte, ş.a.m.d. Frizerii au îmbătrânit, cu aceleaşi gesturi de mânuire a măturii ce aduna păr, scârbiţi de insistenţa cu care stau pe scaunul lor oamenii urâţi din naştere; femeile frumoase s-au mutat aleatoriu în cărţi, şi neschimbată a rămas doar frumuseţea oraşului, cea care pe vremea economisirii în orice şi neîntrerupt putea produce un şoc al fanteziei. Că ce puteai economisi în atâta frumuseţe, ce rost avea să economiseşti, orice, oricând, pe oricine, înconjurat de atâta frumuseţe, umilit de neputinţa de a o cuprinde, poseda, gusta?! În deplină, dacă nu chiar arogantă explozie de frumuseţe şi cruntă sărăcire, oraşul găzduia în fiecare vară şi iarnă cupluri tinere ce-şi petreceau acolo luna de miere, împingând totul dincolo de literatură, în hăurile indescriptibilului. Nimeni n-a aflat ce s-a economisit, până a năvălit Tranziţia. Atunci ne-am dat seama că, economisind pentru a deveni din ce în ce mai egali, cum ne convingeau alte lozinci şi versuri – de parcă egalitatea ar fi raiul pe pământ – ne-am trezit cât se poate de inegali, într-un iad ce părea a fi libertate mult visată.
2.
Bunicii şi bătrânii cu chipuri aristocratice care fuseseră smeriţi până la sânge şi până la ultima gaură a curelei de tot soiul de naţionalizări şi internaţionalizări, s-au retras în coliviile lor de lumină nevăzută înainte să explodeze Ciorapul. Multe suflete s-au dus ori din această lume, ori în această lume, dar esenţa lozincii nu doar că nu s-a dizolvat în apele stătute ale noii demagogii şi n-a pierit, ci dimpotrivă: a înviat mai puternic ca niciodată. Folosind un plural al infernului, de indivizi care mimau puterea – sau o deţineau doar pe plan vizibil şi nemilos de vremelnic – înspre creiere spălate de prea multă neputinţă şi sete ascunsă de îmbogăţire rapidă, am fost anunţaţi că, în următorii ani va trebui să economisim în orice şi fără oprire. Căci nu aveam (...) ca altădată, adică nu mai aveam ca altădată, şi altfel riscam să… - fără a fi clar ce nu aveam, ce nu mai aveam şi ce anume riscam.
Semnele de întrebare nu erau multe, dar erau imense, deoarece Suflet şi literatură autentică aveam din ce în ce mai mult, iar restul chiar nu ne putea atinge. Pe de altă parte, cu toată avalanşa cercetărilor şi medicamentelor (din farmacii şi mass-media), viaţa omului se prelungise, dar exact în direcţia ei lipsită de miez, şi se pare că revenise în lume starea ante-Noe (Duhul meu nu va sta mult în ei, căci sunt totul numai trup). De fapt, pentru noi, oropsiţii de profesie ai istoriei, lucrurile nu păreau foarte grave, deoarece una este sărăcia şi cu totul altceva este sărăcirea. Poate genetic devenisem imuni faţă de sărăcirea, pe care restul continentului nu prea o cunoştea. Unii se întrebau dacă nu cumva trebuia să economisim şi din acea neoprire, făcând uneori şi câte o scurtă oprire, mai mult pentru ei (vesticii), decât pentru noi (esticii). Dar multe convingeri ni s-au spulberat, căci poezia are idealism şi eternitate, dar te poate extirpa din punct de vedere civic. Iar în faţa îmbogăţirii se pare că nimeni nu este suficient de pregătit.
3.
De-a lungul acestei postmoderne economisiri, s-a întâmplat ceea ce se poate denumi Explozia Ciorapului. Unii care se săturaseră şi de sărăcie prefăcută – atinşi direct de sărăcire – şi-au scos de sub pământ galbenii lor sau ai altora, cu viteza întunericului; alţii, disperaţi mai mult de îmbogăţirea rapidă a altora, decât de propria sărăcie, s-au îmbogăţit tot peste noapte, dar prin alte mijloace, iar unii au continuat să-i îmbogăţească pe alţii, până când şi aceştia şi ceilalţi şi toţi au fost obligaţi să-şi strângă cureaua. Cei foarte bogaţi au continuat să le dea celorlalţi (un soi de angajaţi indirecţi) din ce în ce mai puţini bani, furând astfel din propria agoniseală. Foarte rar a urmat cineva viziunea Sf. Ap. Pavel, în care „Celui ce are nu i-a prisosit şi celui ce nu are nu i-a lipsit”. Nu. Cel ce avea, n-a mai putut trăi fără a avea şi mai mult, indiferent cum, iar cel ce nu avea n-a murit de foame şi nici de sărăcire. Culmea e că niciuna dintre părţi n-a dus-o mai bine decât pe vremurile când urau în ascuns egalitatea şi munceau pe brânci întru instaurarea ei.
Înainte de a pleca din această lume, bunicul îmi transmisese o parabolă demnă de ciorapul literaturii. Era vorba de revigorarea vieţii cinematografice din oraş. Fusese chemat, nu invitat, să vizioneze primul film de după redeschiderea cinematografului restaurat, împreună cu marile personUlităţi ale urbei. Aceştia îşi ocupaseră cu vârf şi îndesat fotoliile din faţă (aşa rotunzi şi fără vârfuri cum îi ştie toată literatura şi sarcasmul laconic al folclorului). Suferind cu toţii de bulimie de personalitate, stăteau neclintiţi din acea atât de suprapopulată categorie a indivizilor formaţi din 10% celebritate vremelnică şi 90% gaze de naturi diferite, reale sau metaforice. Rula un film chinezesc inspirat de revoluţia culturală. Şi era vară, cine să se ducă la un film chinezesc dedicat revoluţiei culturale?! Chiar şi grădiniţele erau pustii. Atunci, ştabul oraşului dăduse ordin să fie aduşi la cinema toţi trecătorii, turiştii pârjoliţi de soare, cei care-şi pierduseră trenul sau autocarele de plecare din oraş, pensionarii de la domino şi table, oricine stătea degeaba sau îşi făcea treburi ce mai puteau aştepta. Astfel, la parterul sălii ajunseseră şi membrii şcolii de debili (azi se numesc ”cetăţeni cu dezvoltare încetinită” sau ceva de genul). Habar n-avea lumea că şcoleam atâţia nefericiţi, sau poate economiseam şi creier. Directorul le dădea instrucţiuni, cum să fie cuminţi, că vor primi bombonele, smochine uscate, îngheţate, mere în ciocolată, suc din petale de trandafir, o minge colorată, o insignă cu ”Micuţul Prieten al Cărţii” etc. ”Şi au stat cuminţi, sărmanii, dar pe la mijlocul filmului, vreo cinci sau şase din ei s-au suit pe scenă şi au început să se bată. Exact sub privirile uluite ale personUlităţilor. Mi-am dat seama că doi dintre ei găsiseră sub scaune ceva de valoare, pesemne vreo monedă pierdută de vreun spectator, dar poate şi un nasture de palton, şi se zbăteau disperaţi să-i convingă pe toţi ceilalţi că n-au găsit nimic, nu ascund nimic”. Colegii ”care nu ştiau unde-i comoara, aplaudau cuprinşi de admiraţie, hipnotizaţi, exact cum aplaudam noi când am fost anunţaţi că Partidul în frunte cu Legendarul vor înlocui lumânările cu becuri”.
4.
Cam aşa se duseseră vremurile în care nu ne suportam, dar nici nu ne uram de moarte, şi se derulau ca un film vremurile când ne uram în ascuns doar cât să ne suportăm cu zâmbetul acela necesar pentru administrarea intereselor supravieţuirii. Instantaneu, din toate direcţiile şi prin toate mijloacele ni se promitea o viaţă mai bună, şi aproape nimeni nu se gândea că, în cel mai bun caz, o viaţă mai bună subînţelege o moarte mai proastă. O fi auzit cineva cutremurătoarea expresie a maestrului Eckhart[1] cu ”În iad merge acea parte a noastră ce nu vrea să moară”?!
În cealaltă parte a parabolei, prin cafenelele balcanice, unde fumul e parte a literaturii, dar şi invers, circula o povestire atribuită lui Tolstoi, dar pe care n-o găsisem nicăieri. Se dădeau pământurile înapoi, sau pentru prima oară, într-un sătuc plin de mujici. Cât primim, întrebase unul. Trimisul proaspătului guvern, poate îndesat de acel cinism superior al marii poezii, îl lămurise: ”Păi, vei avea pâmânt de aci până la punctul în care te vei opri. Fugi, aleargă să-ţi iei pământul visat!” Şi porneşte la fugă bătrânul potenţial latifundiar, regretând poate că nu e în stare să alerge în toate direcţiile deodată, şi moare un pic mai avut decât fusese, lăsând moştenire o bucată de pământ, căci nu se antrenase să alerge cât trebuie. Dar cine putea hotărâ cât trebuie?!
5.
Economisirea nu s-a oprit aici şi nici în altă parte, poate pentru că ura s-a făcut invidie, apoi nepăsare prefăcută. Se numărau pe degete însă, cei ce-şi învingeau nimfomania şi refuzau Grija Altuia. Nu rar, goana asta după siguranţă, satisfacţie socială, confort individual şi longevitate era denumită ”chibzuială indispensabilă”, ”austeritate vizionară”, ”colac de salvare” (probabil de o altă criză, greu de imaginat), „soluţie vizionară”, ”mijloc de a ne uni, a ne solidariza, a ne cunoaşte mai bine, a privi mai corect valorile acestei lumi, ale acestei existenţe” etc. Ochii din buzunare s-au înmulţit, şi nu puţini ochi s-au deschis, deşi multă lume închidea un ochi, îi închidea pe amândoi sau îi ţinea deschişi doar ca să arate că vede. Printre altele, chiar şi ateii înrăiţi au observat că Viaţa nu vine de la bani, nici de la deţinătorii lor, nici de la ne-deţinătorii lor, nici din natură, nici din maimuţă, nici din străinătate, nici din economisire, şi – sic! – nu poate fi curmată cu metode experimentale şi, mai ales, nu poate fi prelungită cu ajutorul banului (citeşte: izbânzile ştiinţei). Dar o încercare moarte n-are, cel puţin pe termen scurt. De aceea, fiindcă cei bogaţi aveau foarte mult timp la dispoziţie (Money is Time), puteau scrie cărţi, puteau face donaţii, puteau sponsoriza acte de cultură, sport etc., dar şi să caute o soluţie de a nu muri cel puţin trupeşte. Ori când devii sau deja eşti numai trup, de ce să cauţi nemurirea sufletului?! Poate Maestrul Eckhart spusese ”acea parte care nu vrea să trăiască”, nu ”să moară” şi vreo mână întunecată schimbase sensul... Că-n domeniul tiparului – şi se pare că nu doar acolo – o literă, o majusculă, o minusculă pusă unde (nu) trebuie, poate răsturna totul. De aceea, foarte multe roade ale nenumăratelor economisiri, se zice, au fost mutate în viitor, întru descoperirea şi producerea unor medicamente miraculoase care încă n-au apărut, sau sunt doar inaccesibile. Ca pe vremea Comunismului, în această epocă a Eufemismului, noii bunici şi părinţi, bogaţi şi săraci, cu ştiinţă şi fără ştire, au investit la înveşnicirea lor, a copiilor, a nepoţilor şi a strănepoţilor ce nu existau încă nici măcar în stare lichidă, şi au săpat o groapă imensă, se spune, în bogăţia planetară strânsă cu atâtea chinuri preţ de câteva generaţii. Populaţia s-a polarizat, dar poporul nu s-a sinucis şi nici n-a căzut în vreo criză mistică. Multe chestiuni erau tot deja cunoscute. Dacă vrei să afli ce părere are Dumnezeu despre bani, declarase cineva, uită-te la cine îi dă, dar suna a rasism estetic, dacă nu chiar financiar. Visează să nu ai cu aceeaşi râvnă cu care te zbaţi să ai, sfătuise altcineva din nevăzutul chiliilor călugăreşti. Dar deja soarta era străbătută de o mare criză şi principiile nu captivau ca odinioară. Nici umorul nu mai era ce fusese, poate pentru că nici trecutul nu mai era ce fusese.
6.
La un moment dat, tot cu versul copilăriei în gând, am aruncat o privire asupra cuvântului Criză. Conform dicţionarelor, ”CRÍZĂ (‹ fr.) s. f., însemna: 1. Fază în evoluţia unei societăţi marcate de mari dificultăţi (economice, politice, sociale, militare etc.). ◊ C.economică = fază a ciclului economic caracterizată în economia contemporană prin scăderea rentabilităţii întreprinderilor, creşterea inflaţiei, accelerarea concentrării financiare şi a multinaţionalismului economic, începutul unor revoluţii tehnologice, modificarea structurii cererii mondiale de produse industriale, creşterea şomajului; evoluţia c.e. este influenţată de factori conjuncturali (revendicări salariale, creşterea preţului materiilor prime şi al energiei) şi factori structurali (scăderea productivităţii muncii şi a rentabilităţii întreprinderilor). ◊ C. ciclică = c. care cuprinde toate sferele procesului reproducţiei; constituie faza principală şi punctul de demarcaţie ale ciclului economic. ◊ C. intermediară = c. care apare între c. ciclice, nefiind componentă obligatorie a ciclului; se manifestă prin creşterea stocurilor şi reducerea producţiei fără a lua proporţii prea mari. ◊ C. parţială = c. care cuprinde numai o ramură a producţiei; este determinată de dezvoltarea inegală a diferitelor ramuri ale economiei. ◊ C. agrară = c. caracterizată prin formarea unor mari surplusuri sau penuriei de produse agricole în raport cu cererea solvabilă. ◊ C. energetică = fenomen economico-social complex reflectat prin insuficienţa resurselor energetice clasice, în raport cu nivelul tehnicii şi tehnologiei, cu repartizarea inegală a acestora pe glob şi cu caracterul exploatării lor. ◊ C. industrială = c. ce se manifestă prin reducerea bruscă a producţiei industriale, creşterea capacităţilor de producţie neutilizate şi creşterea şomajului; este însoţită în mod inevitabil de c. comerţului,bănească, de credit şi financiară etc. ◊ C. ministerială = perioadă intermediară între demisia şi formarea unui guvern. ♦ Lipsă acută (ex. criză de forţă de muncă; criză de timp). 2. Moment culminant în evoluţia unei boli care precede vindecarea sau agravarea bolii; declanşarea bruscă a unei boli sau apariţia unui acces brusc în cursul unei maladii cronice (ex. c. de apendicită). ♦ (PSIH.) Apariţiei bruscă a unei rupturi de echilibru, manifestată prin tensiune, zbucium, depresiune sufletească. Existenţa umană este jalonată de crize: naşterea, înţărcarea, întrarea în şcoală, adolescenţa, menopauza. ◊ C. de originalitate juvenilă = comportament nonconformist la adolescenţilor care caută, fără îndemînare, afirmarea personalităţii”.
Şi trebuie să intuim că doar în ”Etc.” Crisis (Κρισεις în greaca veche) înseamnă şi în ziua de azi ordonanţă şi pedeapsă. Dar care pedeapsă poate înlocui economisirea în orice şi-n continuare, întreabă omul postmodern.
7.
Răspunsurile nu doar există, ci există mai demult. „Scriptura zice că „iadul şi pierzarea sunt arătate înaintea Domnului”, afirmă Marcu Ascetul. Acestea le zic despre neştiinţa şi uitarea inimii. Căci iad este neştiinţa, fiindcă amândouă sunt întunecate. Şi pierzare este uitarea, pentru că prin ea am pierdut din cele ce le aveam”. La doar câteva secole distanţă, Părintele Arsenie Boca adaugă: ”Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţe şi numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă mulţime de suferinţe putem răzbi cu bucurie. Numai atât bine putem face, câtă suferinţă putem ridica de pe el. Numai atâta mângâiere putem aduce printre oameni, câtă amărăciune putem să bem în locul celor ce vrem să-i mângâiem”. Dar lumea s-a săturat de suferinţe şi pedepse, mai ales că trăieşte în epoca tehnologiei avansate, nu mai ştie şi deseori nu mai vrea să pună majusculele unde îşi au locul; lumea are mult timp să alerge spre îmbogăţire, dar nu-i prisoseşte timpul nici să respire o vorbă bună sau măcar corectă gramatical. Ea ştie că ”Banul e ochiul dracului”, dar nu vrea să-şi schimbe ochii. Iar cuvântul ”Dar”, ca Dar şi dar (ci), cu pluralul ”Daruri”, are un alt sens pentru fiecare muritor şi nemuritor, deşi „Nu sărăcia te mântuieşte, nici bogăţia nu te osândeşte; precum nici bogăţia nu te mântuieşte, nici sărăcia nu te osândeşte, ci cum ai sufletul tău şi faţă de bogăţie şi faţă de sărăcie. Eşti sărac şi zorit cu gândul după avere, iată că nu te mântuieşte sărăcia ta. Eşti bogat, dar desfăcut cu inima de bogăţia ta, iată că nu te primejduieşte bogăţia ta. Cum stai cu sufletul şi faţă de una şi faţă de alta, de la asta atârnă mântuirea sau osânda ta” (tot Pr. Arsenie Boca).
8.
Înainte să ajungi la ruinele unui palat celebru din Balcani, trebuie să ocoleşti bustul unui mare poet tot din Balcani. Nu cred că vreun localnic i-a citit acestuia vreun vers, dar toată lumea îl ţine acolo ca pe un talisman de broz şi noroc în formă de găinaţi. Nu cred însă, că cineva nu e mândru de Palatul construit acum aproape un veac de un nabab care, potrivit unor ochi lucizi, ”strălucea doar în vanitate şi proverbială zgârcenie”. Cândva replică impresionantă către civilizaţia vestică, palatul este acum cucerit de Cer. Sub orice unghi l-ai privi, frânturile de marmură şi oţel par să fie topite insesizabil, curăţite şi apoi înghiţite de Lumină. Mi-a venit în minte traducerea poeziilor. Cu timpul a dispărut vibraţia întunecată a defectelor, a patimilor şi a păcatelor celor ce-l populau, iar ceea ce au vrut să lase ei în urmă s-a spulberat. Pe vremea de tristă amintire, a fost transformat în şcoală de antrenament pentru câini, căci graniţele evau o valoare mai mare decât orice civilizaţie. Uluitorul palat de odinioară şi/sau şcoala absolvită de atâţia eroi tăcuţi ai economisirii noastre, este acum un ansamblu de rămăşiţe bântuit de câini neşcoliţi, fără stăpâni, şi de tusele locuitorilor unui sanatoriu de tuberculoză. Ai impresia că şi tusele acelea slăbesc treptat zidurile, odată cu urina câinilor, aşa cum trecerea zilnică a trenului înmoaie pereţii caselor de lângă şine, până le dărâmă. Anonimii l-au “tradus” în altceva, furându-i “măruntaiele”, fierul, marmura, unele bucăţi conţinând ochi, buze, sâni, inimi de statui, arme, steaguri, grade etc. Chipurile rămase au fost roase de nemilosul simţ parodic al vremurilor şi seamănă cu nişte ursuleţi de pluş împietrit sau de vată murdărită.
Mi s-a întâmplat să vizitez castele şi palate faimoase, în care e prevăzut să amesteci umanismul cu turismul şi din care trebuie să ieşi cuprins de idolatrie, de uimire ignorantă şi de acea tristeţe ce doboară suflete. Dar nu e greu să înţelegi cât de Puţin îi trebuie omului pentru a fi de-a dreptul fericit. Un praf subţiat şi luminos (ce se zbate să imite aurul), precum şi cantităţi imense de aur real, căruia admiraţia grăbită şi uneori descreierată a vizitatorilor i-au absorbit valoarea, preschimbându-l într-un material mai ieftin decât praful (care este totuşi cel mai bun cititor de literatură) domneşte acum peste toată opulenţa sterilă a celor ce s-au smintit de au pornit să-L concureze pe Dumnezeu. Nici să numeri statuile, frescele, portretele, tacâmurile, bijuteriile şi inscripţiile nu ai timp. Blitz-urile aparatelor de fotografiat şi mârâitul camerelor de filmat sunt singurele bătăi (respiraţii) artificiale de inimi (tot artificiale) ce se mişcă împrejur. Iar eufemiştii epocii noastre năvălesc prin deşertul strălucitor al luxului pentru a vedea şi gusta virtual ceea ce visează şi se zbat să aibă...
9.
Decăderea s-a repetat şi în trecut, dar omul, în străduinţa de a ocoli orice fel de Suferinţă, îşi decimează amintirile şi poate visează să adopte memoria peştilor. Căci selectarea greşită a amintirilor poate însemna oricând distrugere a Memoriei. În ultimul deceniu al veacului trecut, Ion D. Sârbu a descris în jurnalul său treptele unei decăderi de toată actualitatea. Mai “întâi piere încrederea în propriile valori; apoi se instalează un vag sentiment de culpă; apare frica, aceasta se extinde, urmată îndeaproape de o ticăloşie multilateral dezvoltată; după care urmează scepticismul, cinismul, aquiobonismul, defetismul general… Pentru istorie catastrofa se iveşte atunci când în conştiinţa cetăţenilor, în psihismul lor, se produce falia după care nimeni nu mai crede în propria cauză”. Urmează un şir tulburător de dileme: suntem agresivi din cauza sărăciei, sau săraci din cauza agresivităţii; doar nu credem în nicio cauză, sau nu avem una; dacă voi prinde ziua de mâine, oare îi voi supravieţui zilei de azi...
Atunci în străfundurile conştiinţei prezentului – ce nu va fi uitată şi nici înlocuită fără vreo revelaţie sau chiar Apocalips – dânţuiesc frazele: Trupul tău vrea să te ucidă, îmbogăţeşte-l. Sufletul tău vrea să te mântuiască, sărăceşte-l (sau chiar: ucide-l). Cotidianul multicolor şi devastat de sunete vandabile în aşa măsură încât chiar şi cel ce tace se aude cu greu, are mereu un răspuns imbatabil de gen: ”Păcat că nu tu mai ai viaţă, că noi medicamente mai avem”.
10.
În perioadele de sărăcie materială – care, cu trecerea vârstei, mi se păreau din ce în ce mai sălbatice şi nemeritate – am învăţat că Sărăcia dă Viaţă, deşi pare a Lua. Jocul materiei este astfel întunecat: intenţionează să te convingă că doar ea este viaţă. Dar numai Viaţă nu este materia. Austeritatea de acum şi de altădată nu încearcă decât să impună micşorarea inimii, ”împuţinarea sufletului”, să închidă mintea în matematica primară, joasă, a zilei de azi (pe mâine), şi să ducă treptat la bilogizarea fiinţei umane, spre apostazie. Pe parcurs, se întâmplă identificarea idealului cu supravieţuirea biologică şi cel mai sărac e cel ce produce cât mai puţine fecale. Căci Idealul este şi are drept scop transformare(a) individului în idee, pildă, energie consolatoare, dacă nu chiar de inspiraţie, pe când supravieţuirea biologică intenţionează preschimbarea ideilor în vieţuitoare uni- sau diforme. În puţine alte cazuri uniformizarea este egală cu diformizarea. Astfel, după ce lăcomia primară şi demenţa nedeclarată sau eufemizată a unora au fost plătite cu viaţa (inclusiv prin devenirea numai trup a multora), rămâne să economisim în orice şi-n continuare tot viaţă, ca să avem cu ce achita, în rate şi în avans, reuşitele viitoare.
În momentul de faţă, proiect de căpătăi rămâne tot longevitatea neîntreruptă, ca să nu zic înveşnicirea trupească. După logica strict umană, chiar merge: dacă nu sunt decât trup, ce alt gen de înveşnicire m-ar interesa?! Şi orice om lucid, cu o oarecare memorie mai lungă decât a peştilor şi care mai are o scânteie de Altceva în trup, în afara cărnii, ar întreba: ”Dar de ce vor să trăiască veşnic de vreme ce toate proiectele lor temporare eşuează crunt, ridicol, sângeros, dement, ruşinos sau neruşinos?! Care sunt şansele ca un proiect temporar eşuat să devină proiect veşnic reuşit?! Ei chiar seamănă cu nişte oameni ce se zbat să însuşească modalitatea peştilor de a respira. Şi invers”.
11.
Circulă deseori o expresie ce se vrea în armonie şi cu Legile lui Murfy, şi cu înţelepciunea Ecleziastului, şi cu codul bunelor planuri economice, sub semnul lui politically correct, şi anume: ”Regula de aur: cel ce deţine aurul face regulile”. E cert că majoritatea regulilor trăiesc mai mult decât omul de rând, dar şi de cel de elită. Sub longevitatea acestor reguli se consumă două modus vivendi şi moriendi. Este o taină care îi invită pe cei mai mulţi dintre locuitorii acestei lumi, cea materială, să încerce spiritualitatea, deşi îşi dedică viaţa unei ”supravieţuiri” opulente, afirmând că e şi ăsta un ideal; economisesc şi adună, ca să poată cumpăra (cât mai) multe, poate pentru că au (din ce în ce mai) puţine (trăiri). Apoi într-adevăr îşi pot cumpăra aproape orice şi cumpără, fiindcă aproape nu au nimic altceva. Lucrurile cumpărate trebuie apoi înmagazinate, păzite, menţinute, ca să nu se uzeze nici măcar moral. Materia necesită spaţiu non-stop, deoarece non-stop are volum. Ea oricând va trebui mutată, păzită, ascunsă sau expusă undeva, de unde va scoate obligatoriu altceva sau pe altcineva, schimbând echilibrul. Foarte rar materia schimbă dezechilibrul. Şi fiindcă trăim într-o lume a serviciilor, nimic nu este gratuit, sau dăruit. Clar este doar că nimeni nu ocupă cu el (de) aici decât un anumit volum de pământ (materie secundă pentru pământ) sau de aer (materie primă pentru crematoriu) unde se transformă în volum de aer sau de pământ pentru altul, asemănător sau diferit de el. În curând s-au făcut chiar cercetări foarte fructuoase şi planuri pentru a folosi crematoriile drept surse de încălzire a locuinţelor. Totul trebuie economisit, adică nimic să nu piară. Căci nu va năvăli peste noi încălzirea globală, ci o mini-eră glacială (ştire de ultimă oră). Potrivit specialiştilor, căldura economisită preţ de o viaţă în trupul unui muritor – prieten, adversar (aşa se numesc vechii duşmani în Epoca Eufemismului), vecin sau (ne)cunoscut etc. – poate menţine timp de 40 de zile climatul cald al unei garsoniere. Metafora e cruntă: căldura sufletească pe care mi-ai sau ţi-am refuzat-o în timpul vieţii, ţi-o voi / mi-o vei lua în formă de căldură măsurabilă după moarte. Contra plată, bineînţeles.
Dar deocamdată, terorismul, fanatismul, conspiraţiile, manipularea, încălzirea globală, mini-era glacială, războiul aproape sfânt împotriva crizei, străduinţa de a comunica mai eficient, egalitatea de şanse, drepturile omului şi ale opiniei, ale votului, ale eutanasierii etc., toate în formă de ameninţare permanentă, consumă timp preţios şi nu prea ajută la finalizarea proiectelor actuale de anvergură. Poate din această cauză vrem (cu orice preţ) să nu murim niciodată?! „Dumnezeule, iartă-mă dacă păcătuiesc prin egoism şi îngâmfare, striga fără voce Ion D. Sârbu, dar de fiecare dată când simţeam totul clătinându-se, moartea aproape de tot, încercam paralel şi un chiot de răzbunare şi victorie: există, iată, există puteri uriaşe care reduc la zero întregul nostru Babel materialist şi ştiinţific; încă o zvâcnitură şi pierim sub dărâmături (…) La început a fost El, autorul acestei perfecte literaturi, în care doar Omul şi Istoria sunt imperfecte”.
Printre rândurile acestei Literaturi, deseori totul depinde de locul unde pune fiecare dintre noi Majuscula. Şi se pare că foarte puţine personaje – principale, auxialiare sau doar pomenite în grup – au vrut să moară Săraci şi Uitaţi de lume, iar din ce în ce mai mulţi dispar din Memorie exact cum n-au visat.
[1] Johannes Eckhart (1260-1327), numit și Maestrul Eckhart, considerat întemeietor al misticismului german.