.jpg) |
| Photo & Copyright Iulia Enkelana |
Acum un deceniu, exilul clasic, în toate
ipostazele sale, încă era o şansă de a nu-şi pierde memoria şi sufletul.
Plecarea din mediul natal, trecerea prin furcile haosului şi încercările lumii
mari, dominată de urbanism, de neprevăzut, de autism colectiv, de sunete şi
mirosuri mai mult necunoscute, decât noi, şi dorul ca expresie a pocăinţei – ca
să nu spun a putinţei de a-ţi rescrie viaţa trecută – nu
ieşeau din tiparul surghiunului antic. Exilul încă era Dispariţia lentă
a exilului şi, implicit, a conceptelor de casă şi dor.
În momentul respectiv, când scriam o parabolă a vinului care nu aprecia
înnobilarea prin stătut în sticlă, ci se văita fără întrerupere că se sufocă,
moare, dispare, până ce s-a eliberat şi a devenit oţet, mi se părea mai demnă
de literatură, decât de viaţă. Era greu de presimţit atunci că oţetul nu
duce niciodată dorul de a redeveni vin.
Pentru a supravieţui în lunile şi / sau anii de început – când cei mai mulţi sunt lipsiţi de o identitate clară şi certă – exilantul este obligat să-şi reinventeze viaţa din care a plecat. Ar trebui realizată cândva, fie şi numai de dragul literaturii, o antologie a acestui gen de fabulaţii, care conţin un procent ameţitor de copilărie şi care, deşi sunt folosite în alte scopuri, ocrotesc metafora. Oameni de nimic, anonimi, dar şi celebrităţi, i-au convins treptat pe ceilalţi, mai ales pe străini, convingându-se până la urmă şi pe ei înşişi, că trăiseră ca nişte eroi, sau / şi victime care merită orice răsplată. În absenţa celor pribegiţi, şi cei rămaşi în patrie au început să fabuleze, în primul rând pentru că nu mai aveau martori care să dovedească adevărul întâmplărilor. Acelaşi fenomen s-a aplicat apoi, rapid, asupra mediatizării cărţilor scrise şi tipărite de ei. O suferinţă, o neputinţă, o cenzurare obişnuită, autentice sau născocite, cereau insistent ca valoarea artistică să fie luată drept merit biografic şi viceversa. Astfel, valoarea individuală a celor exilaţi şi a celor rămaşi, a celor care suferiseră şi a celor care-şi inventaseră suferinţele au început să se egaleze, devenind ambele născocite, deoarece societatea de consum nu agreează trecutul.
Am presimţit dizolvarea exilului când am ajuns pentru prima oară în străinătate – unde puteam jura că nu există mediocri, vicleni, vânzători de semeni şi vânduţi – şi când o mică ceată de conaţionali, născuţi şi îmbătrâniţi departe de pământul strămoşilor, m-a luat drept paranoic, nerecunoscător etc., doar pentru că, fără nicio intenţie, la insistenţele lor, le povestisem cam ce rămăsese în patria de origine după căderea dictaturii. Nu, au zis ei. Nu-i aşa! Aiurezi! Ce ştii tu despre adevăratele realităţi de acolo?! Dacă ar fi existat un tribunal specializat în fabulaţii, cu siguranţă m-ar fi dat în judecată. Timp de jumătate de veac fuseseră indivizi obscuri şi neschimbaţi, gen ”Capetele se schimbă, păduchii rămân”. Peste noapte îşi declaraseră originea minoritară, uneori fără s-o aibă, ci doar pentru a se deosebi de turmă, îşi schimbaseră profesiile şi se treziseră de la vânzători de fructe şi lactate, contabili, chimişti, cofetari, gardieni, paraliteraţi, cenaclieri, portari, şomeri de profesie în: preşedinţi, vicepreşedinţi, adjuncţi, cenzori, membri în diferite comisii, chiar aleşi ai poporului etc. – şi niciunul nu era interesat să reprezinte o ţară distrusă de comunism, ca a mea, ci una cu o oarecare greutate în pânzele geopoliticii. Ţara respectivă trebuie să fie victimă doar în măsura în care putea atrage ceva fonduri şi atenţie mediatică, nu o victimă care avea să devină din nou victimă. Ei au mărşăluit printre ruine de identităţi convinşi că trecerea de la o profesie anume la o funcţie oarecare produsese deja şi o reîntruchipare de natură duhovnicească. Fascinant era că şi confraţii lor necunoscuţi din patrie, înainte de căderea graniţelor, pretindeau că ştiu la perfecţie situaţia diasporei, adică eu aiuream în ambele cazuri, deşi trăisem, şi nu pe banii sau munca lor, în ambele spaţii. Ori două aiureli, una în trecut şi una în prezent, nu-mi puteau asigura decât un viitor aiurit. Nici unii, nici alţii n-au renunţat la viziunile lor, de parcă acestea ar fi fost nişte funcţii şi – aproape ca la un făcut – nu s-au oprit nici în faţa scrisului. Probabil aşa se întâmplă: când nechemaţii se văd teporar în diferite cărţi, se conving că abia sunt aşteptaţi şi în Cărţi. Sau scrisul devenise noul patriotism. Într-un timp record, ei şi-au scos din sertare volumele zise interzise şi şi-au umplut sertarele cu manuscrise nepublicate. Mai îţi venea să-i suspectezi de un soi de magie cenuşie, nu chiar neagră, căci atât de multe memorii şi fapte emoţionante din trecut, până mai ieri ascunse, nu puteau fi urmate decât de uitare. Scrisul nu le-a lăsat timp să înveţe cât de nemiloasă este Literatura şi cât de puţin seamănă ea cu istoria. Cert este că, în urma vâlvei şi a viziunilor care alungau cu violenţa proprie începătorilor orice umbră de scepticism, a câştigat doar bătrâneţea, nu şi literatura. Aceasta doar a mai fost împinsă sub mecanismele publicităţii şi, cu orice boom mediatic, s-a vrut deposedată şi de misterul ei primordial (ca act de creaţie, de lectură, de alfabetizare spirituală) şi de ipostaza Autorului (care a fost mutat la umbră de către autorul zilei, al lunii, al anului, al târgului x, al festivalului y etc.).
După ce la nivel global au fost declarate pe rând moartea poeziei, moartea istoriei, moartea romanului, moartea metropolei, moartea oraşului, moartea centrului, moartea provinciei, moartea teatrului, moartea viitorului, moartea cărţii, moartea prezentului, moartea cinematografului, şi alte nenumărate, dar numerotate morţi, s-a ajuns la concluzia că omul trebuie să-şi schimbe profesia cam o dată la zece ani, altfel el nu poate supravieţui într-un mediu care produce şomaj. Istoric vorbind, întotdeauna, când specialiştii vremurilor lansează câte o descoperire de talie globală, nu propun chiar nimic în schimb, nu emit nicio nouă utopie, nicio soluţie, probabil sperând ca disperarea omului să-i reducă acestuia toate cerinţele la nivel biologic. Starea îmi aminteşte invariabil de răspunsurile pe care le dădeam învăţătorilor şi în general adulţilor după ce ne întrebau ”Ce te vei face când vei fi mare?”. Trăindu-mi copilăria într-o ţară liberă, încercuită doar de duşmani, trâmbiţată ca fiind prima ţară atee din lume, felinar luminator al proletariatului mondial, dansând în gura lupului, întrebările nu conţineau frântura ”Ce vrei”. Te făceai ce răspundeai, nu ce voiai sau visai. Răspunsurile noastre variau în funcţie de chipurile şi domeniile profesorilor. Haiosului necioplit de educaţie fizică îi spuneam că ne vom face fotbalişti, gimnaşti, halterofili, tirişti (boxul era interzis) şi uneori, din lipsă de locuri, şahişti (tabla era şi ea tacit interzisă). Bătrânicii de geografie îi spuneam că vom deveni topografi, geologi, mineri, ingineri, tractorişti etc (deşi unii dintre aceştia, depăşind planul, munceau deja pentru anul 2015, iar, de vreme ce lucrau pentru acel an, însemna că sfârşitul lumii, cel așteptat în 2000, se amânase). În faţa superbei blonde de biologie însă, întreaga clasă era plină de actori, regizori, scenarişti, directori, eroi ai muncii socialiste, ofiţeri, lucrători ai siguranţei naţionale (denumită şi mâna îndrăgită a Partidului) cu excepția a trei colege care aveau să devină respectiv doctoriţă, crescătoare de flori şi merceolog. Unii dintre noi băieţii eram în stare să devenim şi microbi, doar ca să ne studieze profa la microscop, deşi visam să ne cerceteze în mărime naturală. Potrivit mărturisirilor de după, eu era cât pe aci să-i spun că voi deveni ”Mort” (într-atât îmi rănisem inima cu frumuseţe străină), iar un prieten, pur şi simplu ”Amant” (în primul rând al ei). Interesant este că, după atâţia ani, când frumuseţea iubitei noastre profesoare de biologie ne poate obliga pe toţi să-i răspundem că ne vom face doar nişte ”Nimeni”, ”Morţi”, ”Bătrânei”, sau ”animăluţe de companie”, doar ca să n-o întristăm, cei mai mulţi dintre noi – folosind la descifrare şi cheia dublă a metaforei – am devenit cam ce răspunsesem atunci în faţa Frumuseţii şi nu în faţa domeniilor de învăţătură: actori (în reinventare şi migrare continuă prin personaje), regizori (uneori păpuşari), scenarişti (ai utopiilor şi mitologiilor personale), amanţi (pentru a pedepsi suficienţa soţilor suficienţi, pe care norocul chior i-a orbit), morţi (pentru spaţiile în care ne-am născut şi din care am fost exilaţi, sau doar pentru vârstele mai pline de viaţă şi rost) etc.
Schimbarea profesiilor a părut foarte rapid ca un soi de soluţie, dacă nu chiar o poruncă divină, personalizată. Indivizi din domenii străine năvăleau cu soluţii în alte domenii străine lor, potrivit poveştii cu satul fără doctor, în care potcovarul s-a făcut doctor, ca oamenii să nu moară. Nici caii n-au rămas nepotcoviţi, pentru că cineva s-a făcut potcovar. (Astfel - cel puțin - deși părea o conspirație pusă la cale de câini, nici oamenii nu mureau când vroiau caii, nici invers). În marea dezvăluire a tranziţiei, cei mai vizibili au fost actorii, şi ei au fost mai vizibili deoarece ei au asaltat politica şi, împreună cu intelectuali din ce în ce mai elitişti, cu gânditori mereu interdisciplinari – un ibrid între guru, savant, poet, profet, jurnalist, avocat, editor, martir, formator de opinii şi de conştiinţe ş.a.m.d. – au oferit şi deseori au impus jumătăţi sau sferturi de soluţii, poate fără să ştie că oricine impune o jumătate sau un sfert de soluţie, indiferent de urgenţe, în realitate susţine distrugerea oricărei unităţi primordiale. În tulburata memorie scurtă a comunităţii importanţa lor o depăşeşte şi acum pe cea a autorilor şi a capodoperelor prin care s-au ridicat şi şi-au căpătat ceva glorie. Între timp, unii dintre politicieni au devenit consultanţi, sfetnici şi specialişti, al cărui profesionalism depăşeşte barierele ideologiilor adverse. În general, se poate observa că şi-au schimbat profesia cei care nu se aflau nici la baza şi nici la vârful piramidei, cei care, în deplină mentalitate balcanică, erau meşteri la orice, la toate, oricând, în funcţie de nevoi şi provocări, în imperiul lui ”Las’ că merge şi aşa” şi cărora doar nu li se oferise şansa să fie cineva. Şi aşa a mers aproape totul. Drumul lor pe făgaşul plin de bifurcaţii al profesiilor este cam acelaşi: începi prin a fi oralist, ţii cuvântări, afară şi la televizor, scrii nişte cărţi, le lansezi, ţi le lansează, iei nişte premii, nişte decoraţii, şi închei prin a fi analist. Sintezele nu contează. Sacrificiile uneori de necrezut ale câtorva generaţii, ca urmaşii să prindă vremuri mai umane, au fost alterate de diletantism în contrariul lor. Ele par astăzi drept etapele mascate ale unei munci insistente, desfăşurată în etape (sau rate), ca urmaşii s-o ducă de câteva ori mai prost decât înaintaşii. Şi poate pentru că, potrivit unei spuse a lui Millarepa – în vremurile sfârşitului, fiecare va scrie o carte; unei observaţii rostită de Confucius – la sfârşitul zilei, copacii mici au umbre mari; şi a faptului că oamenii controlează lucruri pe care nu le cunosc şi cunosc lucruri pe care nu le controlează, omul de acum se zbate să trăiască enorm, dar în acelaşi timp speră să nu prindă sfârşitul. Într-o lume în care bolile devin din ce în ce mai ieftine, deseori gratuite, medicamentele – din ce în ce mai scumpe, iar calitatea vieţii exterioare i-a impus acesteia un preţ perfect egal cu al bolilor, omul supraviețuiește, sau subzistă sub o gândire post mortem, deoarece toate sfârşiturile au venit şi au trecut, iar niciuna dintre utopiile posibile, nici măcar solidaritatea, voluntariatul, ateismul nu mai sunt valabile chiar dacă sunt temporar rentabile. Ele tind să devină profesii. Inclusiv relaţiile dintre ele sunt unele profesionale, având o structură de genul ”Dă-mi o minciună şi eu voi plăti toate taxele care cresc”... Sensibilitatea omului contemporan s-a coborât aproape matematic lângă zero, copiind parcă toleranţa oficială faţă de răul împotriva umanităţii, poate şi fiindcă cele mai cumplite crime, viclenii, mizerii, comploturi etc., au fost scrise, filmate, jucate, dejucate, rejucate, refilmate, rescrise, repovestite, şi până la proba contrarie tot ce-i rău li se întâmplă altora, într-o altă carte, într-un alt film, mai ales în alte documentare. E greu de ghicit câţi oameni se mai întreabă astăzi dacă cumva ocolirea cu orice preţ şi cu orice mijloace a suferinţelor autentice a transformat actorii în spectatori, răpindu-le profesia şi impunându-le în schimb pe cel mai distrugător dintre diletantisme.
Numărul lucrurilor mai deştepte decât
oamenii care le folosesc a depăşit orice ambiţie a snobismului, deşi în multe
cazuri, posesorul şi sclavul lor este incredibil de informat despre aproape
orice. Din orice însă, doar un procent foarte mic poate
conţine pe acea dublă valoare, capabilă să-l sprijine şi pe această lume, şi pe
cealaltă. Într-adevăr se poate ajunge ca pe mormântul etalon al viitorului
apropiat să scrie ”Aici zace un om extrem de informat”, dar trist este
că atâta informaţie, de-a lungul unei vieţi, nu l-a ajutat decât să fie
informat, să-şi schimbe profesia din zece în zece ani, să plătească taxele
şi să trăiască mult fără a avea un răspuns clar de ce,
mai ales pentru cine.
Lucrurile şi informaţiile se înmulţesc pe zi ce trece, deşi spaţiul pe care îl ocupă se micşorează. Întrebarea este: cărui element i se face loc astfel?! Aproape instinctiv îţi aduci aminte de locuinţele ante-globale din Balcani, de dulapurile, hainele, pantofii, ceasurile de mână şi de perete, de aparatele de radio, tv, de stilouri, caiete, cărţi etc. Volumul ocupat de gol era, sau devine egal. Doar că spaţiul vital de atunci conţinea cu mult mai multe cărţi, decât alte obiecte, ba chiar şi subiecte. Primele erau în majoritatea cazurilor subiective, iar celelalte – obiective. În pustiul de atunci omul se retrăgea şi medita, chiar fără să vrea, iar în cel de acum n-are linişte. Limbajul arhetipal ar fi spus ”nu-l ţine locul”, ”nu-şi găseşte locul”, deoarece nu-ţi poţi găsi locul într-un loc care nu te ţine şi nu te ţine niciun loc în care nu te regăseşti. Este o altă dimensiune a actualului exil. Şi în loc să se lase zdrobit de frământările în cerc vicios despre facturile pe care nu şi le poate plăti, omul fuge, iese, micşorează cu volumul său fizic şi verbal spaţiul numit public – ultima graniţă a sinelui şi prima a turismului global.
Pentru a menţine un echilibru care părea chinuitor şi chiar dezolant, inclusiv cărţile de odinioară erau duse la reparat, dar nu în interior, ca astăzi. Lucrurile care înconjurau viaţa de atunci erau deseori moştenite şi deţineau memorie, alias viaţă. Din punct de vedere al confortului şi al consumului, calitatea acelei memorii nu se discuta, ci exista. O seamă de profesii smerite au dispărut odată cu înlocuirea drastică a oricărui lucru câtuşi de puţin avariat. Cei rămaşi s-au reprofilat. Cu fiecare pereche de pantofi aruncaţi (a nu se uita cravatele, curelele, mănuşile, cărţile, albumele, fotografiile vechi, pline de necunoscuţi, sau cunoscuţi goniţi din atenţie, sau chiar anumite bibelouri, care, sub voalul kitsch-ului, păstrează unele vise sincere de perfecţionare individuală), omul s-a lepădat de o anumită calitate de memorie, deşi era convins că scapă exact de partea cantitativă şi toxică a ei. În doar două decenii, el s-a văzut constrâns să-şi cumpere lucrurile aruncate, dar acum de la alţii, la un preţ deseori devastator, imposibil, deoarece acum totul face parte din lumea anticariatului şi indirect a butaforiei. Crezând că, prin antichităţi este primit şi / sau chiar iniţiat în viaţa de odinioară – una mai nobilă, mai aleasă, mai rafinată, oarecum permanentă – el practic trăieşte în şi prin memoriile altora, a unor entităţi asemănătoare, dar diferite ca identităţi. Nu mai observă că aparţine deja voyerism-ului nedeclarat, confundând autenticul şi irepetabilul cu turismul total, acesta din urmă fiind perceput acum drept cea mai eficientă expresie a umanismului.
Deseori îmi aduc aminte de bătrânii copilăriei mele, de rude şi vecini care au murit fără a mai putea trece graniţa. În foarte puţine cazuri vreunul dintre ei trecuse şi graniţa profesiei alese în tinereţe. Uneori păreau ciudaţi, inflexibili, dacă nu chiar victime înnăscute, pentru că nu le era dor de străinătate, de locurile unde poţi fi altcineva, poţi face altceva, unde unii studiaseră, se îndrăgostiseră, şi unde poate fuseseră ispitiţi să nu se mai întoarcă. Ceilalţi, osândiţii cu traiul doar într-o singură ţară, păreau şi mai nefericiţi, deşi nu ştiau cum e afară, ca să poată suferi că se vor prăpădi înăuntru. Îmi aduc aminte şi de cadavrele celor ucişi de grăniceri în timp ce se zbăteau să evadeze, dar mai ales ale celor ce se înecaseră în lac pentru că porniseră să fugă din ţară fără a şti să înoate. Cu siguranţă nu le era dor de acel viitor care a fost de câteva ori la rând şi simultan prezentul nostru. Acum două veri am vâslit în lac şi m-am oprit exact în locul în care m-au arestat nu pentru că vroiam să fug, ci pentru că lor le trebuiau nişte duşmani. Cu o noapte mai înainte, trei tineri reuşiseră să evadeze, iar oficialităţile trebuiau să se ducă la şefi cu nişte duşmani prinşi, ca să-şi dovedească vigilenţa. A fost o mică revelaţie despre cum extinderea libertăţii unor necunoscuţi micşorează granițele vieţii tale, face din patrie străinătate, dintr-o simplă înotare adolescentină o tentativă de evadare – acuzaţia era înaltă trădare a patriei şi a puterii populare şi aducea sau lua până la 25 de ani de temniţă (cam acum m-aş fi eliberat) – o revelaţie care s-a îmbogăţit la doar câteva zile, după ce tinerii au declarat la un radio din lumea liberă că vor să-şi facă transfuzie de sânge, ca să poată uita tot ceea ce se întâmpla în fosta patrie. Era straniu, pentru că în fosta lor patrie eu eram îndrăgostit la sânge, cum s-ar zice, şi n-aveam de gând să-mi vărs sângele, cu excepţia celui din copilărie, decât dacă iubirea mea ar fi avut nevoie, ca să nu moară.
În câţiva ani, graniţele vizibile au fost dărâmate, iar tinerii care era să-mi distrugă viaţa au pierit în anonimat. Poate s-au întors mai încolo în fosta patrie, ca să culeagă nişte decoraţii şi mai ales să dea directive despre cum se poate face ”ţara asta, care nu se va face niciodată”. Deja cursese mult sânge în fosta patrie şi cred că se putea găsi şi pentru ei câte o punguţă, la un preţ rezonabil, în caz că-şi vroiau sângele înapoi. Dar puteau face rost de sânge şi în urma donatorilor care n-aveau cu ce să-şi hrănească copiii. Aceştia sunt aşteptaţi de un prezent din ce în ce mai straniu, care nu agreează memoria lungă şi profesiile care corespund cu cei şapte ani de acasă. Lumea din jurul prezentului este considerată atât de nebună, încât nu merită s-o populezi decât dacă ştii să te distrezi şi să arăţi bine. Ameninţările vin din toate părţile, din real şi virtual, nu se pot număra, iar asta îi va convinge treptat că nu e nevoie să crezi în nimeni şi în nimic. Implicit nu mai este necesar niciun miracol. Chiar adevărul că, în esenţă, singura noastră profesie reală este copilăria (ca stare de suflet şi Credinţă) va părea decupat din cărţi sau filme. Din fericire, o viaţă de om al sfârşitului are timp oricând de răzvrătirea Copilăriei, căci lui Dumnezeu deseori nu-I trebuie mai mult de câteva secunde, chiar dacă pentru cei mai mulţi aceste secunde sunt ultimele din viaţa aceasta. Dar poate sunt primele secunde ale copilăriei refuzate, într-o lume prea mare pentru ambiţiile unui adult şi prea mică pentru sufletul oricărui copil.