 |
| Photo & Copyright: A.-Ch. Kyçyku, Paris 2011 |
În principiu, exilul, indiferent de motive, este părăsirea unui spațiu și mutarea în altul, unde nu întotdeauna este loc și nici timp, mai ales în lipsa unei culturi cât de cât acceptabile. Altfel, exilantul nu va putea ieși din starea cărnii vorbitoare și nu se va regăsi în noua sa existență, pierzându-și treptat și esențele spațiului originar.
Cuvinte-cheie
Exil, emigrație comparată, cultură, exod, originalitate, ospitalitate, pragmatism, religie.
Carte și cetățenie
O
întâmplare la prima vedere doar ridicolă și absurdă, greu de crezut chiar și în
stare de ebrietate sau în exces de poezie, m-a ajutat să lansez sintagma ”Emigrație comparată”. Ramură a
imagologiei și a semioticii, în condițiile actuale, ea poate avea un viitor mai
aparte, adică să-i folosească mai mult trecutului, decât prezentului. După ce a
cumpărat una din cărțile mele virtuale în limba albaneză, o tânără care –
conform datelor afișate – nu știe decât engleza, probabil formată să creadă că
pe planeta asta există doar o singură limbă, s-a străduit să-mi citească cartea
și a ajuns la concluzia că autorul scrie
într-o engleză îngrozitor de săracă, iar cartea este cea mai proastă posibilă, un ”catastrophic disaster”.
E
adevărat că cititorii acestor decenii au o ignoranță care nu este digerată nici
măcar de literatură sau de anecdotic, încât nu lipsesc cazurile în care autorul
se întreabă cu toată gravitatea: Care
dintre noi s-a născut în zadar și / sau Care
dintre noi într-adevăr s-a născut?! Cititorii care confundă dreptul
înnăscut de a fi cetățean cu suferința de a fi cult, mereu îmi amintesc de acea
gașcă de tineri – tot dintr-o carte scrisă în albaneză și citită în nu știu ce
limbă – care se întrebau mirați: ”Dar noi
șurubelnițe avem – de ce nu putem desface niște metafore?!” Tragismul
situației cred că spulberă orice plăcerea orgolioasă chiar și la autorii
începători. Evidența ne transmite fără nicio metaforă faptul că mase imense de
cititori-cetățeni, convinși că se află undeva-cândva, nu realizează că au fost
absorbiți de un spațiu care poate fi denumit ”Surghiun în virtual”.
Exemple din trecutul apropiat
Cred că
puţini homo sapiens – culți și a
căror prezență în spațiul public se reduce în progresie geometrică – pot nega
faptul că un exil, indiferent de motive, seamănă cu o blândă închisoare. Şi
chiar dacă ar fi visat să ajungă la o închisoare, fiinţa umană, probabil
genetic, din prima clipă acţionează şi meditează cum să evadeze. Ea regretă
graba cu care și-a pierdut matca existențială și disperă față de matca altora,
în care a visat sau a fost aruncată s-o ia de la capăt. Poetic vorbind, e ca și
cum cineva ar intra în pântecele mamei altuia pentru a se naște mai norocos.
Imprevizibilul
din noi reprezintă şi cea dintâi evadare lăuntrică nu din închisoarea noii
realităţi (exilul), ci din închisoarea deja părăsită, a structurii originare.
Lucrurile sunt cât se poate de simple: cu vechea fiinţă, cu limba maternă, nu
poţi face faţă realităţii străine. Eşti pus în faţa unei dileme în egală măsură
spirituală și pragmatică: îţi păstrezi limba maternă şi rămâi un fel de fantomă
exotică în sânul societăţii de adopţie, sau începi să devii un fel de fantomă
pentru spațiul din care ai plecat, şi accepţi să te integrezi în viaţa străină. Sună demonetizat, dar numai
cultura te poate ajuta în asemenea situații să nu te înstrăinezi total și
definitiv de ceea ce clasicii numeau ființă
umană.
Personal,
am plecat din Albania nu din motive economice şi nici strict literare. Exilul
meu a rămas unul cultural, iar relația cu țara de origine, scriitoricește
vorbind, s-a desfășurat mereu între două uimiri / umiliri: Nu m-ai trimis, ci m-ai gonit / Nu m-ai gonit, ci m-ai trimis. Întruchipând
elemente substanțiale și simbolice ale lumii balcanice, răsăritene și
vechi-europene, cu revelațiile, îndurările și ciudățeniile deseori impuse din
exterior, Albania a avut parte până acum de câteva traume de natură socială, culturală
și spirituală de mari proporţii, mai ales dacă avem în vedere populaţia ei
destul de mică în interiorul granițelor oficiale, nu culturale. Ca o tradițională
ţară europeană care trebuie să se regăsească în mereu noile configurații
geopolitice, trecută sub un lung şir de cotropiri, războaie care se defășurau
în ea și în jurul ei, Albania esențială, pentru a refuza dizolvarea ca naţiune
– atât de temeinic lucrată de modernitate – s-a folosit de două mari exoduri
(unul în secolul XV, când aproape 500 de mii de albanezi, aproape jumătatea
populației de atunci, s-au exilat în Italia, după moartea lui Scanderbeg, în
principiu pentru a refuza islamizarea, iar celălalt: la începutul anilor ’90 ai
secolului trecut, după o jumătate de veac de dictatură și după căderea Zidului
Berlinului, când câteva zeci de mii de albanezi, de toate vârstele și
profesiile, inclusiv pensionari, cu puțin înainte de a se trezi izolați și
genetic, au dărâmat zidurile ambasadelor străine de la Tirana, precum şi
zidurile invizibile ridicate dimprejurul graniţelor fostului stat comunist şi
ateu, devenind, precum bine a spus un anonim intelectual italian: “primii europeni uniţi ai continentului
nostru”). Acest al doilea exod, în mod paradoxal, s-a desfăcurat sub semnul
reîntâlnirii cu restul continentului, dar și ca un pas spre globalizare. Tot în
spiritul păstrării identităţii naţionale, albanezii au trecut şi prin două mari
convertiri religioase: de la păgânism la creştinism, şi parțial de la
creştinism la islamism, rămânând în esenţă doar un popor a cărui genă se
situează în afara unei anumite structuri religioase de câte ori se pune
problema desfiinţării ca neam.
Dar cum
se pune problema pentru exilații acestui deceniu, care nu sunt artiști, nu lasă
să se înțeleagă dacă sunt goniți sau trimiși, nu par a fi împinși de nevoia de
a supraviețui intelectual, cultural și nici artistic, și care au fost educați
să aibă în toate religia și în religie totul?
Câteva
lucruri sunt certe, însă:
- Ei nu vor, sau nu mai pot risca să lupte
pentru a-și elibera țările și a duce o viață normală acolo unde s-au născut;
- Cu excepția copiilor, femeilor și
bătrânilor, nevinovații care mizează pe drepturile declarate ale omului, pe
devitalizarea europenilor și pe ospitalitatea acestora, părăsesc un război
multiplu și produc altul în spațiul unde se grăbesc să se stabilească;
- Pe unii dintre ei, nivelul precar de
cultură al semenilor, asemănător deja la nivel global, îi mână să adopte un
idealism iluzoriu întru civilizarea restului planetei, văzând în globalizare un
pas triumfal al concepției lor etno-religioase; întotdeauna decăderea culturală
scoate la prim plan moralitatea justițiară deseori extremă, care, la rândul ei,
nici nu produce și nici nu poate revigora cultura;
- Mânia unora față de Occident este, în
dimensiunea ei nevăzută, o tulburătoare admirație amestecată cu voyerism, cu
plictis al genei, să zicem, cu nevoia de a ieși din propriul sistem de semne și
de a îmbrățișa un mod de viață, de îmbătrânire și de moarte, pe care
tradițional au blamat-o;
- Datorită prelungirii mediului de viață,
în marea lor majoritate ei nu deosebesc misionarismul civilizatoriu de jocurile
pragmatismului care, prin depopularea unor spații și suprapopularea altora,
încearcă să reducă anumite cheltuieli și să atingă paroxismul prin maximum de
muncă și minimum de (răs)plată;
- Orientarea gândirii de astăzi înspre
crearea unei lumi a serviciilor, prin masivizarea, alias profanarea actului
numit cultural, găsește în acești
exilați / pribegi / refugiați întruchiparea deplină a cetățeanului care se
reprofilează fără a cere nimic în schimb pentru profesia anterioară, într-un
mediu pe care nu îl cunoaște, decât prin prejudecăți și antipatii slab
argumentate, căruia nu-i știe limba și pe a cărui civilizație vine s-o schimbe,
fie voit, fie doar prin mutarea în ea.
Legi scrise și nescrise,
dar mai ales realități
Deşi în
spiritualitatea popoarelor care cunosc de mult pribegia există un adevărat
pachet de legi nescrise care se străduiesc să reglementeze viaţa unui străin printre străini, indiferent de
zona geografică şi de specificul religios şi cultural al ţării de adopţie,
multe din aceste legi nu au puterea dorită, mai ales în clipe strict personale,
unice, atât de dese în primii ani ai unui exil și atât de extenuante pe parcurs.
După o perioadă suficient de lungă de integrare în noua viață, Exilul real, nu cel
virtual, mi se pare o stare mai intimă chiar şi decât moartea, poate pentru că
mentalitatea pragmatistă a redus treptat impactul morții odată cu secularizarea
societății și pune la același nivel de importanță spirituală și inutilitatea
individului, și uniformizarea lui, și înstrăinarea, și scopul existenței.
Astfel decăderea culturală încearcă să inoculeze convingerea că instinctul supraviețuirii biologice este de
natură transcedentală, vine în locul fericirii pe care n-o putem procura
altfel, devalorizând implicit actul păstrării identității.
La una
dintre nuvelele volumului “Dulcea taină a
nebuniei” (Editura Eminescu, București 1998), un personaj ajunge la
concluzia că “Exilatul a pierdut tot, în
afara lui Dumnezeu”. Nu vreau să cresc artificial procentul religios al
discuţiei, dar orice pierdere în lumea reală poate fi un câștig în Metaforic și
/ sau Transcedental. Refuzul unora dintre exilanți de a se asimila definitiv
realităţilor străine, închiderea lor tacită
faţă de numeroasele ispite ale epocii numită postmodernă sau globală,
dedublarea lor rafinată, putinţa de a trăi două vieţi în spaţiul unei singure
vieţi – deși uneori nu pot trăi niciuna în mijlocul a două vieți, fiind ca ”doi șeptari într-un treisprezece”
(proverb albanez) – bilingvismul ca un soi de ochelari cu trei lentile
paralele, şi mai ales vitalitatea celui proaspăt reprofilat, în aproape toate
domeniile, i-a ținut constant pe exilați, în primul rând pe cei din Balcani, într-un
soi de malaxor mediatic din care nu trebuie să iasă decât într-o formă și
valoare acceptabile de sistemul occidental de semne. Toate popoarele estice care au trecut sub
calvarul dictaturii, continuă să treacă acum sub un soi de dictatură mediatică,
susținută de interese economice, de prejudecăţi şi de nepăsarea provenită din
suficiență, saturație materială, confort și orgolii ale restului Europei. Nefiind
nici pe departe îngeri, dar fiind uneori, prin calitatea și cantitatea
suferințelor îndurate, mai mult decât cetățeni, esticii au fost văzuţi
intenţionat ca neciopliți, necivilizați, inflexibili etc. Am ajuns, printre
altele, datorită unor asociaţiuni deloc hazardate, la o concluzie oarecum
surprinzătoare: Cu cât mai aproape de
arhetipal și de propria structură ancestrală să fie o grupă de oameni, cu atât
mai luptată / umilită va fi de epoca actuală.
Vrajba
faţă de cei-aproape-arhetipali nu este, din păcate, doar o stare socială,
politică şi culturală trecătoare, ci o adevărată structură psihică, ce revine
ciclic şi poate fi transmisă poate genetic. Solidaritatea
celor-aproape-arhetipali, capacitate de a îndura, de a suferi fără a cere
răsplată, ambiția de a reuși, păstrate uneori cu preţul vieţii civice şi cu o
sfinţenie nedeclarativă, aproape exact cum ni le-a lăsat Dumnezeu, constituie
un chin real pentru restul decadent al indivizilor planetei, pentru cei
părăsiţi de har, de idealuri neinterpretabile, sau pur şi simplu de o energie fizică
pe măsura celei intelectuale. Astfel vitalitatea rezultă a fi argumentul tacit,
individual și colectiv, al tuturor minţilor închise, ispita şi imboldul pentru
a acţiona destructiv împotriva celor puţini şi vitali. Dar trebuie făcută clar
diferența dintre o vitalitate spirituală, culturală, conștientă, și una strict
fizică, demografică, mediatică. Pentru că în momentul de față principiile și
realitățile Europei oficiale sunt puse la încercare și între ele (realitățile
de către principii și viceversa), dar și de o întreagă structură
etnico-religioasă venită din alte spații, într-un moment în care, înainte de a
se încheia o integrare internă, se cere insistent o integrare a celor externi.
Teoretic, starea de acum poate fi considerată un episod din ciclica ciocnire a
civilizațiilor, dar în realitate ea este o ciocnire a zonelor de influență, sau
a câtorva modalități de a globaliza.
Ospitalitatea și natura
Acum ceva
ani în urmă, când exilul avea un alt chip, alte cauze și alte scopuri, celebrul
muzician Alexandru Bălănescu a făcut o aserțiune interesantă: “Mai bine minoritate, decât niciodată”. Pragmatismul
lumii actuale, din nefericire, vine cu o replică nu chiar liniștitoare: ”Mai bine niciodată, decât minoritate /
majoritate”. A fi în minoritate, în esență înseamnă a suferi și a te bucura
împreună cu majoritarii, ceea ce reduce dreptul minoritarilor de a se plânge de
o cantitate nedrept mai mare de suferință comarativ cu majoritarii (o
binevenită lecție de smerenie). Dar a fi
în minoritate înseamnă și a fi în
originalitate[1], a fi văzut altfel, primit altfel,
perceput altfel, ceea ce îi îndeamnă pe minoritari să accepte cu mai multă
generozitate “taxele” cerute de originalitate. Această
originalitate, precum talantul încredințat în pilda creştină, poate fi însutită
sau îngropată. Altfel se va mai observa încă o dată cum
ospitalitatea abuzată poate fi mai dură în răzbunare decât însăși natura.
În
prezentul care trezește atâtea dezbateri sterile și reconfigurează destine ale
unor mari mase de cetățeni și de mici nuclee de oameni (cititori), când
populații majoritare undeva devin minoritare altundeva și invers, nu problema
unității în diversitate este esențială, ci asigurarea unei imunități reale și
în cadrul unității, și în cadrul diversității. Mai rar în istorie condițiile au
impus nevoia unei imunități egale și pentru minoritari, și pentru majoritari,
indiferent de civilizația pe care se văd îndreptățiți s-o afirme.
[1] Fragmente ale acestui eseu au fost prezentate la
întrunirea „La mine acasă” de la
Neptun, 2003, organizată de Uniunea Scriitorilor din România.