Metafora şi poeticul în societatea „Sport” (Eseu)

În esenţă, Metafora este un mod de a citi o lume printr-o altă lume, sau doar prin câteva elemente-cheie. Graţie Metaforei, poţi găsi cheia virtuală care deschide o uşă reală, poţi găsi uşa virtuală care te introduce într-un spaţiu visat, poţi accesa medii şi chiar fiinţe fără a te mişca din loc. Un cuvânt-cheie valorează aici incomparabil mai mult decât o cheie – și aceleiași scări de valori se supun ușile, casele, cărțile, oamenii. Metafora poate fi considerată timpul magic pentru un spaţiu şi spaţiul magic pentru un timp.
La prima vedere, Metafora pare doar amuzantă, hobby-ică, sau nocivă şi chiar destructivă, deoarece descompune neîntrerupt lumea care, spre a evita sfârșitul, trebuie să ajungă în starea ei primordială, unitară. Iar Metafora pare a fi un şir de comentarii, din ce în ce mai subiective, oscilând între naivitate, paranoia, grotesc și autism, care adaugă ceaţă şi acolo unde nu este, şi unde este, mărind haosul. În realitate, tocmai prin descompunerea – s-o numim poetică – Metafora îl integrează treptat pe om şi îl re-armonizează cu lumea primordială. Altfel lumea ar fi folosit Metafora, ca să ne descompună – și nu noi, ca s-o înţelegem.

Fiind o dimensiune a poeziei, aşa cum Poezia este o dimensiune a Metaforei, ambele tind să unifice în gândirea omului chipul lumii de odinioară, pe care, precum se spune, „mult a iubit-o Dumnezeu, pentru că puţin s-a schimbat”. A nu se confunda însă, simplificarea şi nici unificarea lumii în gând cu uniformizarea. Acestea se exclud şi sunt într-un conflict permanent, în care uniformizarea, pentru a se extinde, ia deseori chipul unificării şi / sau a simplificării. Uniformizarea există prin imitare sterilă, iar simplificarea – prin Credință.

Singura problemă – şi nu una mică, nici uşoară – este credibilitatea Metaforei și a Poeziei în contextul lumii actuale, o lume în care industrialul a devastat ruralul, şi pragmatismul distruge poeticul. Dacă omul se sprijină astăzi prea mult pe viziunea poetico-metaforică, riscă să nu se mai regăsească şi să devină un autist mai aparte, conștient, să zicem. De menţionat că neputinţa de a se regăsi a reprezentanţilor mulţimilor nu vine de la devotamentul lor faţă de poezie şi metafore, ci de la orgoliul rănit al insului convins că orice lux, orice linişte, orice fericire i se cuvine.

Societatea actuală se proclamă deschisă și pluridimensională, dar ea rămâne doar o societate sport, care trâmbițează şi ridică mișcarea fizică la gradul de treptată mântuire. Ea ”slăvește atletul și omoară poetul”, precum se exprimă un călugăr ortodox. Și pentru că aproape toate energiile acestui gen de societate merg spre găsirea soluțiilor științifice – or soluții se caută doar pentru creșterea confortului – structura ei insistă să înlocuiască rugăciunea, gândirea, intoarcerea omului în interior (memorie colectivă și / sau individuală etc.) Lucrurile merg ca în sport: sunt din ce în ce mai efemere, melodramatice, violente, extrem de scumpe (doar calitatea vieții scade); limbajul se strică, nivelul spectacolului decade, iar rezultatul duce mereu la dezechilibru.

Istoria Reală, nu neapărat cea scrisă, aduce argumente potrivit cărora necazurile rămân în esenţă aceleaşi, doar că omul s-a superficializat, s-a mutat mai în centrul universului – într-o mișcare post-iluministă care ia eufemismul drept garanție divină – şi este convins că suferinţele sunt nişte nedreptăţi imense, fără cauză şi fără rost. Cu timpul, el procedează în aşa fel încât, pentru orice rău cauzat semenilor, aceştia să-L învinovăţească pe Dumnezeu.

În numele sportului salvator, omul de astăzi aleargă, și aleargă nu ca să arate bine, să întinerească, să gândească mai limpede și să se regăsească, ci ca să uite. El, de fapt, fuge. Și fuge mai ales fiindcă nu-i convine ceea ce are. Întrebarea este una simplă: Oare, chiar din cauza aceasta lui îi lipsește ceea ce crede că i se cuvine? El aleargă, slăbește, renunță la carne, la tutun, la alcool, la alți oameni, la tot ce poate, ca să-și găsească fericirea, dar tot moare. Moare pe bune, nu în metaforă sau în poezie. Doar că, până în ultima clipă, nu crede că va muri și că moartea, înainte de a fi un concept, este un act individual, încă destul de intim, cu dedicație.

A duce o viaţă îndestulată şi fără griji – chiar dacă ea va fi încheiată printr-o moarte urâtă – este aproape un ideal astăzi. Urmările catastrofale ale unor ideologii și utopii au schimbat și prețul idealurilor. Idealistul sus menționat contează pe durata actului morţii care, în mod greşit, este măsurată cu ceasul material, nu cu intensitatea fiecărui act în sine, în funcţie de fiecare muribund. Pe de altă parte, cea mai sigură nemurire pe care o poate oferi ştiinţa este eutanasierea, cea pe care, de mult o poate oferi orice crimă. Desigur, nu sună moral să duci o viaţă urâtă doar pentru a-ţi face rost de o moarte frumoasă, în pofida faptului că, şi în acest caz, viaţa şi actul morţii (schimbarea de lume, cum e numită ea în folclorul balcanic) sunt măsurate tot după ceasul de perete, nu după cel transcedental. Deloc hazardat, două expresii cutremurătoare despre dualitatea timpului pomenesc iadul, și anume: ”Nu valorează nimic un veac la putere în comparație cu un ceas în iad” (Verset Ortodox) și ”Voi ziceți că este doar un iad mic. Dar dacă iadul ăsta mic durează toată viața?!” (Sf. Paisie Aghioritul).

Revista 9 Mai - Ziua Europei, Nr. 5 / V / 2015