Ars canina

Un câine vagabond – din tagma celor pe care lozincile tranziției și lumea începuseră să-i numească ”comunitari” – înnebunit de foame, sau sălbăticit de plictis, sări ieri seara din neant și din spate, în amurg, și încercă să mă sfâșie. Am crezut că e gheara Morții, dar am ieșit repede din metafore, când unul dintre dinții săi m-a zgâriat undeva pe umăr și a alunecat cu viteza unui bisturiu. Noroc că în buzunarul unde s-a oprit dintele aveam pumnul de chei: ale intrării în bloc, ale ușii, ale biroului, ale căsuței poștale etc. Îmi lipseau doar cheile unor inimi, ale unor creiere, ale unor metafore care poate nu aveau broaște de mult.

Năvăliseră vremuri grele pentru câini: unii mușcau doar ca să se simtă vii, sau să se simtă cât mai puțin oameni; alții lătrau pentru că doar așa puteau respira. Pe de altă parte, oamenii înotau înfiorați prin valurile unei campanii globale ce avea drept scop longevitatea și confortul câinilor. Mai bine castrarea, decât moartea. Sprijină castrarea lor! Alege castrarea! – insista campania, cu și fără voce, în scris și fără cerneală, prin fluturași, reviste, filme și cântece (cam toate devenite șlagăre), din toate direcțiile, înspre toate mințile. Cei care nu puteau susține campania direct, alungau relele sau nenorocul câinilor cu mantra ”Mâncate-ar chinezu’, cât de frumușel ești!”

Oare, pe mine a vrut să mă muște, mă întrebam, sau cheile, sau doar mi-a dat un semn, zgâriindu-mă în treacăt, ca să mă trezesc din vreun somn pe care-l cred înălțare sau despătimire, și să încep, într-un sfârșit, să descui niște spații, sau să încui altele?! Căci, până în acele clipe, niciun inamic, niciun invidios, cu sau fără simbrie (care nu era nici atât de viu încât să deranjeze și nici atât de mort încât să-l ştergi din memorie) nu mă atacase astfel, deși cu toții împreună, în vremuri, limbi și țări diferite, izbuteau ca uneori manuscrisele mele să fie mai celebre decât cărțile publicate. Sau nu mă atacaseră bănuind cam câte chei am?!

Ia-ți un toiag, un băţ, un baston, m-au sfătuit trecătorii, privitorii, amantele părăsite, nebunii, bătrânii și babele singuratice care-și scot din propria gură singura bucățică de pâine sau de cărniță doar ca să hrănească vreun cățel. Ia-ți un băț și prefă-te că le rupi piciorușele, că de-i vei lovi cu pietre sau îi vei scuipa, de-i vei blestema sau îi vei înjura de mamă și rasă, sau dacă cumva îi vei mușca, îi poți răni mortal, îi poți îmbolnăvi de inimă – și riști să te dea în judecată vreo asociație sau fundație din alea care protejează drepturile animalelor, sau chiar vreunul din noi, fiindcă pentru un obraz trăiește omul de azi, am și eu parte în câinele acela, dar poți primi și vreo amendă usturătoare, că poate i-ai rupt sărăcuțului vreun dințișor, când, în loc să muște din carnea matale, a dat de cheile tale nemiloase; că mneata văd că înoți împotriva curentului, ești câinist (variațiune pe rasist), și poate sare după și peste tine toată comunitatea canină a cartierului și să alergi până-ți iese toată suflarea și mațele în vreun colț pierdut, chiar unde se cacă câinii (teritoriu marcat şi el), sau să te tatueze cu dinții cum nici coșmarurile n-au mai văzut. Uite așa, domnule… Că... la cât pricep eu, nu prea cunoști limba câinilor și nici vreo compasiune specială față de ei nu prea ai. Doar să-i sperii – și ei vor afla cine ești și nu te vor mai deranja.

Cine știe: câinii aceeia poate trăiau doar ca cineva să-i sperie. Iar dacă nu-i speriai, deveneai automat ucigașul lor.

N-am dormit toată noaptea, încremenit în fața unei lumânări ce se stingea din când în când, așteptând să încep să turbez, să fac spume, să iau câmpiile străinătățurilor, căci munții mi se cam terminaseră în copilărie, sau să răbufnesc în vreun bocet canin, ca să nu mă dea nimeni în judecată cu acuzații de genul ”lasă câinii să latre singuri”, ”nu dă nicio contribuție la îmbogățirea, fie și numerică, a lătratului”, ”refuză să latre când n-are altă soluție”, „poartă prea multe chei la el” etc.

N-am dormit, rugându-mă să n-o iau razna, câinește, fiindcă nici injecțiile împotriva turbării nu le puteam face, dacă nu mă duceam la spital împreună cu câinele care mă zgâriase, și ar fi fost un iad, deoarece câinii erau atât de asemănători, încât puteam jura că deja orbisem. Ştiam despre câinele meu că mă atacase atât de sălbatic şi inexplicabil, încât nu părea să fie fără stăpân.

Începând cu zoriii zilei următoare m-am așteptat să iasă în cartier vorba cum că apăruse un scriitor care lătra și duşmănea câinii, încercând să-i muște – și un câine ce scria în două limbi, dar nu mai știa limba câinilor.

Așteptând, mi-am ales un băț, rupt din atâția pomi cu din ce în ce mai puține nume, culori și miresme, dar care încă se puteau numi pomi, și mi-am continuat plimbările în parc, liniștit, de parcă eram înconjurat numai de câini care-mi știau limba și mă acceptau așa cum sunt (sau nu sunt), precum și de oameni ce nu mușcă.

Fă-i bățului vreo liniuță, vreun cerculeț, vreo steluță, vreun semn de punctuație, cu un cuțitaș, sau cu caninii dumitale – fie adevărați, fie imitaţie – mă sfătuiau bătrânii de acum, în timp ce zgârietura se vindeca, fă-i, ca să nu uiți când te-a sfâșiat câinele ăla, când ai greșit, nu adormi pe lauri, că cine știe ce capodoperă iese din bățul ăla, așa le-a ieșit unor barbari ce-şi numărau zilele pușcăriei, ale armatei, ale puterii, anii spaimelor și ai angoaselor, clipele rare de miracole reale sau închipuite, anii de câine, nopțile căsniciei, trăsăturile muritorilor, ceasurile sau veacurile despărțirilor, bețiile burlăciei, găurile din buzunare, buzunarele din găuri și așa mai departe... iar acum un asemenea băț costă cât un spital, cât o vilă, cât o lună de tinerețe... Sau lasă-l așa, necioplit, mă sfătuiau, că ți s-a făcut deja baston, îl ai în loc de fiu, de discipol, de armă, de limbă a ceasului solar, de câine fidel, de literatură, de glorie, de moarte, de bățul cu care speriai câinii în tinerețe...

2010