Năvăliseră vremuri grele pentru câini: unii mușcau doar ca să se simtă vii, sau să se simtă cât mai puțin oameni; alții lătrau pentru că doar așa puteau respira. Pe de altă parte, oamenii înotau înfiorați prin valurile unei campanii globale ce avea drept scop longevitatea și confortul câinilor. Mai bine castrarea, decât moartea. Sprijină castrarea lor! Alege castrarea! – insista campania, cu și fără voce, în scris și fără cerneală, prin fluturași, reviste, filme și cântece (cam toate devenite șlagăre), din toate direcțiile, înspre toate mințile. Cei care nu puteau susține campania direct, alungau relele sau nenorocul câinilor cu mantra ”Mâncate-ar chinezu’, cât de frumușel ești!”
Oare, pe mine a vrut
să mă muște, mă întrebam, sau cheile, sau doar mi-a dat un semn, zgâriindu-mă
în treacăt, ca să mă trezesc din vreun somn pe care-l cred înălțare sau
despătimire, și să încep, într-un sfârșit, să descui niște spații, sau să încui
altele?! Căci, până în acele clipe, niciun inamic, niciun invidios, cu sau fără
simbrie (care nu era nici atât de viu încât să deranjeze și nici atât de mort
încât să-l ştergi din memorie) nu mă atacase astfel, deși cu toții împreună, în
vremuri, limbi și țări diferite, izbuteau ca uneori manuscrisele mele să fie
mai celebre decât cărțile publicate. Sau nu mă atacaseră bănuind cam câte chei
am?!
Ia-ți un toiag, un
băţ, un baston, m-au sfătuit trecătorii, privitorii, amantele părăsite,
nebunii, bătrânii și babele singuratice care-și scot din propria gură singura
bucățică de pâine sau de cărniță doar ca să hrănească vreun cățel. Ia-ți un băț
și prefă-te că le rupi piciorușele, că de-i vei lovi cu pietre sau îi vei
scuipa, de-i vei blestema sau îi vei înjura de mamă și rasă, sau dacă cumva îi
vei mușca, îi poți răni mortal, îi poți îmbolnăvi de inimă – și riști să te dea
în judecată vreo asociație sau fundație din alea care protejează drepturile
animalelor, sau chiar vreunul din noi, fiindcă pentru un obraz trăiește omul de
azi, am și eu parte în câinele acela,
dar poți primi și vreo amendă usturătoare, că poate i-ai rupt sărăcuțului vreun
dințișor, când, în loc să muște din carnea matale, a dat de cheile tale
nemiloase; că mneata văd că înoți
împotriva curentului, ești câinist (variațiune
pe rasist), și poate sare după și
peste tine toată comunitatea canină a cartierului și să alergi până-ți iese
toată suflarea și mațele în vreun colț pierdut, chiar unde se cacă câinii
(teritoriu marcat şi el), sau să te tatueze cu dinții cum nici coșmarurile n-au
mai văzut. Uite așa, domnule… Că... la cât pricep eu, nu prea cunoști limba
câinilor și nici vreo compasiune specială față de ei nu prea ai. Doar să-i
sperii – și ei vor afla cine ești și nu te vor mai deranja.
Cine știe: câinii aceeia
poate trăiau doar ca cineva să-i sperie. Iar dacă nu-i speriai, deveneai
automat ucigașul lor.
N-am dormit toată
noaptea, încremenit în fața unei lumânări ce se stingea din când în când,
așteptând să încep să turbez, să fac spume, să iau câmpiile străinătățurilor,
căci munții mi se cam terminaseră în copilărie, sau să răbufnesc în vreun bocet
canin, ca să nu mă dea nimeni în judecată cu acuzații de genul ”lasă câinii să latre singuri”, ”nu dă nicio contribuție la îmbogățirea, fie
și numerică, a lătratului”, ”refuză
să latre când n-are altă soluție”, „poartă
prea multe chei la el” etc.
N-am dormit,
rugându-mă să n-o iau razna, câinește, fiindcă nici injecțiile împotriva
turbării nu le puteam face, dacă nu mă duceam la spital împreună cu câinele
care mă zgâriase, și ar fi fost un iad, deoarece câinii erau atât de
asemănători, încât puteam jura că deja orbisem. Ştiam despre câinele meu că mă atacase atât de
sălbatic şi inexplicabil, încât nu părea să fie fără stăpân.
Începând cu zoriii
zilei următoare m-am așteptat să iasă în cartier vorba cum că apăruse un
scriitor care lătra și duşmănea câinii, încercând să-i muște – și un câine ce
scria în două limbi, dar nu mai știa limba câinilor.
Așteptând, mi-am ales
un băț, rupt din atâția pomi cu din ce în ce mai puține nume, culori și
miresme, dar care încă se puteau numi pomi,
și mi-am continuat plimbările în parc, liniștit, de parcă eram înconjurat numai
de câini care-mi știau limba și mă acceptau așa cum sunt (sau nu sunt), precum
și de oameni ce nu mușcă.
Fă-i bățului vreo
liniuță, vreun cerculeț, vreo steluță, vreun semn de punctuație, cu un cuțitaș,
sau cu caninii dumitale – fie adevărați, fie imitaţie – mă sfătuiau bătrânii de acum, în timp ce zgârietura se
vindeca, fă-i, ca să nu uiți când te-a sfâșiat câinele ăla, când ai greșit, nu
adormi pe lauri, că cine știe ce capodoperă iese din bățul ăla, așa le-a ieșit
unor barbari ce-şi numărau zilele pușcăriei, ale armatei, ale puterii, anii
spaimelor și ai angoaselor, clipele rare de miracole reale sau închipuite, anii
de câine, nopțile căsniciei, trăsăturile muritorilor, ceasurile sau veacurile
despărțirilor, bețiile burlăciei, găurile din buzunare, buzunarele din găuri și
așa mai departe... iar acum un asemenea băț costă cât un spital, cât o vilă,
cât o lună de tinerețe... Sau lasă-l așa, necioplit, mă sfătuiau, că ți s-a
făcut deja baston, îl ai în loc de fiu, de discipol, de armă, de limbă a
ceasului solar, de câine fidel, de literatură, de glorie, de moarte, de bățul
cu care speriai câinii în tinerețe...