Într-o noapte de noiembrie, am
aflat că o fiinţă foarte dragă mie – în hârtii o voi boteza A. – fără să mă
anunţe, îşi schimbase viaţă. Era poate – dar mai mult este
– cea mai frumoasă femeie pe care a născut-o ţara mea natală la începutul anilor ’60 şi nu numai. Suficient de frumoasă ca să sfinţească prin chip şi comportament, nu prin moarte
prematură, inspiraţia şi fiorul acestor rânduri; unică în felul în care nu trezeşti şi nu atingi cu microbul competiţiei; conştientă de acea frumuseţe, dar mai vizibil de viteza
trecerii pe această lume... Era mai frumoasă decât oraşul meu natal, poate un
pic mai frumoasă decât întreaga
copilărie şi mai frumoasă decât o potenţială noapte petrecută cu ea. Mi-a deviat calea gândurilor şi a gusturilor
în epoca neprihănirii şi frumuseţea ei – nu avea sex-appeal,
ci soul-appeal – m-a eliberat, fără
să-mi dau seama, lăsând o parte din mine încuiată pe viaţă în neprihănire. Era deja studentă la Tirana, venea ca şi mine, să-şi petrecea
toate vacanţele la Pogradec, citea doar cărţi alese cu grijă, cele mai multe
oficial interzise (Turgheniev, Remarque, Zweig, Dostoievski etc.) şi mi-a
povestit (trăindu-şi subiectele în prezenţa mea, într-o mistuire blândă, de
soartă), tot ceea ce nu puteam citi până atunci. Povestea cu acea blândeţe care
împleteşte lipsurile unei cărţi cu frumuseţe din prima tinereţe a cititorului
sau a ascultătorului, transformându-le în nişte capodopere ce nu te vor mai
dezamăgi. Nu ştiu câte suflete de scriitori decedaţi sau încă în viaţă a
împăcat cu modul ei de a le trăi cărţile. Vorbeam despre literatură şi când
înotam, şi când jucam volei, şi când mă străduiam s-o învăţ să joace şah.
Nenumărate seri superbe s-au lăsat peste discuţiile noastre, ca nişte corturi
mătăsoase de întuneric străluminos, peste atâtea cuvinte, pe care, fără a
presimţi, de la un moment de graţie numit exil, n-aveam să le folosim decât în
monologuri fără voce, în scrieri, scrisori şi vise. Uneori ne uitam în apele
din care se retrăgea lumina, discutând despre cărţi, şi ieşeam pe malul cu
pietriş când bărcile cu lămpi aprinse ale pescarilor înaintau înspre adâncimi,
orbecăind parcă în căutarea perlelor trăite de noi în apele marii literaturi.
Înfrăţirea noastră la prima vedere oglindea şi reflecta atâta linişte şi poate
chiar lumină, încât n-a circulat niciodată în oraş vreo bârfă legată de noi. Ba
chiar se poate spune că întreg oraşul, în tăcere, se ruga să nu cădem în
clişeele altor cupluri, ci să rămânem aşa,
neschimbaţi, aidoma îndrăgostiţilor ce mor tineri, cu puţin înainte de a deveni
şaşii de mierea amărăciunilor trupeşti. Ne-au lăsat mereu în colţul nostru –
asemănător colţului meu din cinematograf – şi n-am simţit nici mult după aceea
că liniştea era un antrenament pentru exilul viitor: deja înstrăinarea se dubla,
faţă de oraş, de spaţiul numit cotidian, de memoria imediată. Eram din ce în ce
mai fraţi, din ce în ce mai înstrăinaţi, din ce în ce mai exilaţi, doar cu
convingerea că totul se întâmplă acum şi nu va avea sfârşit. Deseori mai târziu
am regretat că alţii n-au putut fi eu cel de atunci, iar acum regret şi că alţii nu pot fi eu cel de acum, şi că eu nu pot fi decât în treacăt eu cel de atunci. Nu spun despre A. că
lumea n-o merita, ci că o merita pe deplin, dar nu mai mult de atât.
Îşi schimbase viaţă „anul trecut”, dar fără să mă anunţe. N-am aflat data şi nici împrejurările, dar
m-am întors involuntar cu gândul în oraşul nostru, din colţul prin care
lipsisem acolo, vara, când revenisem după zece ani, ca u personaj ce iese
dintr-o carte în viaţă sau ca un om ce se mută
într-o carte de a mea. Mă primise lumea cu atâta dragoste nesimulată şi cu
atâta delicateţe, grijă, bunătate, inclusiv câţiva camarazi de la grădiniţă şi din primul trimestru al clasei I, de parcă nu
lipsisem niciodată. Ştiam că A.
trebuia să ajungă şi ea în oraş cu familia, ca în fiecare an, sau tocmai plecase din oraş, dar nu
m-am interesat, ca să nu forţez nota. Reîntâlniri plăcute şi scurte călătorii cu
familia, revederea zidului însângerat – acum spaţiu publicitar – şi regăsirea
zilnică a trupului neprihănit în apele lacului m-au răpit din planurile de
odinioară. I-am povestit copilului meu pe unde înotam altădată, unde şi cum
arăta fermecătorul cinematograf, cum arătau străduţele, bulevardul, pietrele
sau stâncile mutate de la munţi la apele lacului, însoţind aproape toate
frazele cu „aici a fost”, „a fost”, „fost”, „a”, „aha”. Iar când ea se interesa de cutare
amănunt sau om, despre care ştia de la poveştile cu care o adormeam, îi
replicam zâmbitor: „Îţi voi da titlul şi
pagina...”. Apoi ea şi-a adus aminte de A. şi m-a întrebat: Dar de la A. avem vreo veste? Parcă de prea mult nu avem vreo veste de la
ea...” Ce titlu şi ce pagină să-i indic?! Casa, curtea, pomii şi florile
vacanţelor lui A. fuseseră înghiţite de un părculeţ de copilaşi, unde leagănele
parcă legănau o trufaşă izbândă a uitării.
- Dar te-ai gândit vreodată, - a continuat ea, - că poate este în oraş
acum, ne vede, ne urmăreşte cu privirea şi...
- Şi?!
- ... Poate vrea să ne facă vreo surpriză...
- Tot ce se poate.
Şi fata mea o iubea pe A., o vedea ca pe o zână bună, făcuseră schimb de
imagini, desene, păsări, peşti sau bărcuţe de hârtie, iar eu încă speram ca A.
să reapară pe neaşteptate, sub un pseudonim cunoscut numai pentru noi, la una
dintre reţelele globale de socializare – inspirate, ca şi criogenia şi altele,
de literatură – ce se străduiau să trateze rănile săpate în noi de istorie,
săpând simultan în istorie răni făcute de singurătăţile şi out-ismul nostru. Apoi atenţia noastră a alunecat spre alte fiinţe
şi culori, dar la un moment dat, datorită dragostei şi atenţiei ce mă
înconjurau, m-am întrebat ”Nu cumva
mi-a murit cineva foarte drag, de mă tratează toată lumea ca şi cum aş fi din
cristal? Cine mi-o fi murit şi ei ştiu, dar nimeni nu îndrăzneşte să-mi spună?!” Că niciun scriitor nu
ştiam să fi fost înconjurat cu atâta devotament pe acele meleaguri, deşi
legendele vii în ale literaturii nu lipsiseră. În afară de asta, nici siguranţa
cu care eu nu ameninţam să mă extind în detrimentul spaţiului altcuiva nu putea
produce atâta dragoste. Pe tata chiar l-am întrebat indirect despre misterul ce
începuse să mă neliniştească, dar mi-a zis clar:
- Poate în vreuna din cărţile tale ţi-o fi murit, ... ori acolo, mai
bine decât tine, nu cred că ştie
altcineva...
Bănuiala mea a înviat în acel noiembrie zguduitor şi nu voi căuta date
exacte despre plecarea lui A., dar cred că ea şi-a schimbat viaţă exact în acea
lună a întoarcerii mele, iar oraşul, cu capacitatea sa imensă de a iubi enorm pe cineva după moarte, se
frământase în felul lui: primindu-mă pe mine cu o duioşie indescriptibilă.
Nu m-am lăsat (sau A., din suprema dimensiune, nu m-a lăsat) târât de
fantasme, iluzii lacrimogene sau scenarii scriitoriceşti. Nu răspunsese la niciunul dintre e-mail-urile, pe care i
le trimisesem după ce mă anunţase simplu că suferă de o boală gravă (alta decât
exilul sau întoarcerea), împletind în ritmul blank-urilor de dintre litere o
mireasmă nobilă şi chiar smerită, ca şi cum mi-ar fi reamintit că suferă de
frumuseţe gravă, chiar incurabilă. După vreo trei sau patru ani de
nerăspunsuri, l-am rugat pe tata să întrebe rudele ei din oraş şi el mi-a
transmis mesajul. În versuri. Era pe post de
tată care trebuie să anunţe moartea fiicei. După prima strofă, am crezut că este vorba de vreo
traducere a lui din Shakespeare. Am fost cutremurat in crescendo de melodia lăuntrică a unui eroism straniu, ofelic şi
hamletian, într-o albaneză pe care lui Shakespeare nu i-o gonise pare-se nimeni
din cap cu penița, ”într-un
colț al Iliriei de Jos”. Nu-i puteam replica tatei cu ”Poate ţie ţi-a murit, nu mie!„ fiindcă el, aflat într-una din întoarcerile sale
temporare – era mai în exil decât mine. De aceea, în stilul fratelui din poveste, i-am vorbit lui A. în gând: ”N-are rost să nu moară omul niciodată, dar tu
eşti o fiinţă atât de
frumoasă, încât n-ai
nevoie de un alt rost. Şi nu vei muri pur şi simplu pentru că nu m-ai anunţat. Iar dacă mă anunţai, oricum nu
veneam. Clar?„
Am redeschis corespondenţa cu A., dar şi cutiile cu cadouri pe care mi
le trimisese de-a lungul exilului. Am călătorit din nou în acea parte a vieţii
în care plănuisem să ne vedem, să se cunoască oamenii cu care ne legasem
vieţile, copiii, şi mereu ea se afla în patrie sau în Grecia, de pildă, cu
câteva zile înainte de a ajunge noi, sau fiecare muncea pe brânci – în
principiu pentru a-şi plăti ratele – nereuşind să ne vedem decât în acea patrie
mică, textuală, ascunsă în umbra anonimatului, dar demnă de marea literatură.
Am aflat din nou cum fusesem dezrădăcinaţi amândoi în acelaşi an: Ea – gravidă
cu singurul ei copil, eu – gravid la cap (nu citi: nebun), cu unele dintre cărţile viitoare. Se născuse într-un superb
oraş maritim, se măritase într-un alt oraş de pe malul mării, şi plecase în
lume tot dintr-un oraş-port, iar eu ştiam cât de crunt e când se strică viaţa
într-un asemenea oraş, care de obicei – şi mai cu seamă pe vremea dictaturii –
era magic şi înălţător, graţie tinerilor îndrăgostiţi, călătorilor, navelor,
chiar şi a steagurilor proaspete ce colorează cerul. A. nu era deloc cunoscută,
nu făcuse nimic uluitor în afara faptului de a fi frumoasă, dar plecarea ei îmi
amintise de plecările unor scriitori. Îmi amintise de Eftimiu care plecase
din Albania suit pe un marfar fără
acoperiş, plin cu pietre; de Lasgush Poradeci care trecuse cu barca prin Lacul
Ohrida, după ce plânsese peste castronul cu supă şi-şi mâncase lacrimile. Îmi amintise şi de prima mea
exilare, smulgerea din Pogradec, cum stăteam ghemuit – un soi de fetus în
aşteptarea sentinţei ieşi-rămâi /
naştere-avort – într-un camion umplut cu toate lucrurile casei, cu cărţile, mobila, hainele şi suvenirurile agonisite într-o viaţă de doi părinţi născuţi în sudul estului, cum tremuram strângând în braţe o piatră milenară, pe
care tata o primise cadou în 1972, din partea colectivului minei unde fusese să
moară pe când salva un miner rătăcit prin galerii exact când începuseră
exploziile de extindere a tunelurilor. Acea piatră stă mândră acum
în curtea unei case din Buşteni, căci tata i-a făcut-o cadou unui prieteni român. Iar de celelalte mărunţişuri, exceptând manuscrisele mele – pe care
tata a izbutit să mi le aducă la timp – s-au ocupat cleptomanii noştri
chiriaşi, dar şi confraţi precum V., dar mai ales cărţile mele în amândouă limbile. În acea călătorie,
din cauza setei cumplite, în căldura ce usca şi bea din volumul lucrurilor şi
chiar al nostru – aproape puteai jura că tot universul este doar de hârtie – în
lipsa apei mă gândisem să-mi tai venele şi să-mi potolesc setea cu propriul
sânge, şi dacă tot se urla din toate gurile şi zidurile lozinca „Să rezistăm cu sânge rece în faţa asediului
imperialisto-revizionist” eram convins că deja aveam sângele suficient de
rece, ca să scap cu viaţa.
Mă regăsisem cu A. după cincisprezece ani, prin, pe şi în hârtie, ca
un frate şi o soră care nu-şi mai puteau muri unul altuia, pentru că amândoi
trăiau în exil. Preda limbi străine (inclusiv franceza, poate şi pe cea
pierdută de V.) într-un colegiu de fete din familii nobile. În taină, cu
siguranţă preda chiar limba ce devenea din ce în ce mai străină pe această
lume: a Frumuseţii de sine stătătoare, fără plată. I-am trimis cărţi, mi-a
trimis nenumărate imagini, păsări de hârtie, vederi, miniaturi haioase, un
complet de ceai şi de cafea, şi alte suveniruri care ne ajutau să fim alături
de ea şi de familia ei stabilită într-o cochetă insulă asiatică, unde-şi aveau
în loc de patrie doar amintirile, limba maternă, limbile străine predate de A.,
schimbul cadourilor prin poştă şi scrisorile. Dar nu uita niciodată ca, în
primul rând să-mi trimită pachete cu diferite feluri de hârtie de scris (ca să
scriu despre ce, despre cine?!) Sau ştia că mai mâncam hârtie din când în când
şi... Nu-mi trimitea niciodată lucruri scumpe, ca să nu mă jignească (era
printre foarte puţinii prieteni care cunoşteau adevărata mea situaţie
financiară), dar lucruri pe care nu le puteai găsi decât acolo. Pe atunci o credeam întru totul nemuritoare şi nu prinsesem
toate frazele-cheie ale scrisorilor ei. Acum, printre altele, găsisem şi
următoarea: ”Pot trăi aici în linişte,
dar de murit NU, doar aici nu. Cred că acesta este pactul meu cu această ţară„.
Cu viteza indescriptibilă cu care orice trecut, prezent, viitor se transformă
în viitor, trecut şi prezent în exil, am rămas mut în amândouă limbile în care
scriam, dar nu şi speriat. Pactul ei se dovedise a fi nul, dar o ajutase să
învingă ceasurile acelea întunecate şi zdrobitoare ale exilului, când nu-ţi mai
simţi trupul, iar sufletul ţi-e în acelaşi timp prea greoi (de parcă toate
oasele străbunilor s-a fi adunat şi reintegrat aievea în oasele tale) şi
incredibil de uşor, străveziu, de zici că încă nu te-ai născut, n-ai fost
botezat, n-ai primit un nume care să te distingă măcar de acea beznă. Nu
fusesem niciodată pe insula în care ea predase limbi străine şi în care, până
la urmă, în chinuri groaznice, multiplicate de devalidarea pactului acela, se
predase (poate în limba maternă). Insula mi se părea prea îndepărtată, vecină
cu invenţia literară, un soi de rai în care i-am întruni pe toţi oamenii noştri
dragi, ca să-i ferim – definitiv – de boli, chinuri, invidii, prea multe limbi
străine, morţi şi moarte. A. parcursese deja drumul ce separa şi unea prezentul
meu cu insula literară bilingvă.
Dar în esenţă durerea mea era atât de fină şi
înălţătoare, încât moartea Ei
devenise deja imposibilă. Sunt oameni pe care îi
pierdem într-un mod cu totul aparte şi pe care îi absorbim în noi, precum o
sete cumplită volumul lucrurilor şi al oamenilor, prin absenţa lor în traiul
nostru zilnic, cu mijlocirea acelui mod de a-i pierde, încât ei trăiesc cumva
şi după moartea noastră, în sau în afara literaturii. Moartea ei administrativă – că altfel n-o pot
defini, dacă nu e – m-a ajutat să insist încă o dată asupra adevărului că noi,
oricare şi oriunde am fi, trebuie să credem că într-o zi chiar murim. Murim
exact aşa cum plecăm în exil, deşi rareori după aceea ne vine să credem că am
plecat și/sau că am mai fost vreodată şi în altă parte. Şi moartea mi-a devenit mai agreabilă – căci dacă ea lua asemenea frumuseţi ca A., cu atât mai
înţelegător avea să ne trateze pe noi
ceilalţi. Şi Moartea mi s-a părut un loc plăcut şi bine luminat, mutarea lui A.
acolo întărindu-mă: aveam deja un om de încredere
acolo, un sol, un fel de ambasador de încredere, o fiinţă ce putea exorciza spaţiul prin simpla-i frumuseţe,
într-o epocă în care goana dementă după traiul mai bun calcă în
picioare sau demonizează orice vis ancestral de a trăi un pic mai
frumos.
La prima vedere – nu prea diferită de cea a morţii la prima vedere –
nimic nu s-a schimbat de atunci în comportamentul meu, căci, până la urmă, încă
un om scump şi-a schimbat viaţa (limba, ţara, vârsta – întâmplări deseori
invizibile, insesizabile şi chiar zilnice). Dar timp de vreo două luni n-am
putut vorbi în limba maternă despre acea schimbare, apoi n-am putut vorbi nici
în limba de adopţie. Mutarea lui A. în lumea celor multe şi imperfecte (cărţi)
avusese intensitatea unei naşteri – la fel cum, la nivel micro, exilul se naşte
din lume pentru a naşte cel puţin o lume, dar NU în schimbul primei lumi – nu
cu cezariana, cum pare sau este plecarea în exil, şi eu am adunat ca un
scriitor-mamă, în acelaşi timp însărcinat(ă) şi văduvit(ă) de pierderea copilului, toate suvenirurile venite pe căi poştale din
frumoasa insulă asiatică – şi le ţin deja împachetate, sub tastatură, gata să i
le trimit duiosului confrate V. Astfel, fără a-l cunoaşte, voi colabora cu
intermediarul lui V. din patrie şi nimeni nu va afla că, în afara lucrurilor
personale, am adus în sfântul loc al primei întâlniri cu Dumnezeu şi câteva
elemente din lumea asiatică. Poate este o lege şi aici: se duc vieţile dintr-o
ţară, se întorc suvenirurile. Aveam deja pregătit şi răspunsul pentru copilul
meu, dacă mă întreba despre A. şi anume: „Da,
avem veşti până la urmă, vezi O gramatică a exilului – în două limbi ‚străine’,
pagina...”. Aveam tot timpul în gând o ştire din epicentrul unei catastrofe
naturale recente: „Deseori echipele de
salvare au fost nevoite să taie membrele unor oameni prinşi de sub dărâmături,
ca să le salveze viaţa”. Aşa făceau şi unii scriitori din exil pentru a
salva în cărţi frumuseţea unor oameni dragi. Şi exact invers acţionau unii
contemporani faţă de scriitori: ca să le şteargă numele şi prezenţa din memoria
patriei de origine.
Doar din când în când, pe neaşteptate, în atâta trup cât mi-a lăsat
exilul şi atâta trup cât nu mi-a luat patria (şi invers), un plânset mut, mai
exact: un plânset fără limbă, cu limba tăiată, explodează în centrul inimii
mele, ca o bombă într-un cuib subacvatic, un plânset al sângelui sau al
cernelii încă nefolosite, şi tot plânsetul se preschimbă în linişte. Şi o
întrebare străină mie mă săgetează uneori, fiind în acelaşi timp culme şi
desfiinţare a oricărei retorici: Cum
poate fi vie o fiinţă pe care din ce în ce mai puţini muritori o ţin minte şi
despre care se scrie pentru prima oară acum, într-o limbă străină?! Şi
exilul contra-răspunde: Dar moartă cum
poate fi?!
Totuşi, cred că n-aş fi scris aceste rânduri dacă A. m-ar fi anunţat că
moare atât de departe, căci atât de departe nimeni nu moare – trupul într-o
insulă, frumuseţea în cel puţin o literatură – chiar dacă te-ar anunţa. S-a mai
adăugat doar, o frântură nouă în patria mea textuală, unde niciodată nu poţi
şti în ce limbă va veni să se scrie o anumită realitate. Timpul se scurge ca în
exil, noi deja am plecat şi lumea
este din ce în ce mai mare, deformată şi relativizată de informaţii
nefolositoare, nu contează cine se extinde în spaţiul alocat nouă în copilărie, lumea e cu mult mai mare şi cu mult mai puţin
a noastră. Dar Cartea este din ce în ce mai a noastră şi a nimănui altcuiva. Şi în această carte-patrie lumea n-are margini care
desfiinţează nume sau iniţiale, căci Îl
are pe Dumnezeu.
Fragment din:
București, februarie 2011