.jpg)
XXIII.
De fapt, călătoream înspre o invidie pe
care o puteau nega doar paranoicii și cei care trăiesc abuzând de așa-zisele
tabuuri, gen bun simț, rațiuni de stat, reguli ale jocului etc. Mergeam ca ei să vadă că acest fel de a face
literatură, dintr-un colț sau con, rupt de așa-numita viață literară, nu este
rupt din vreun film sau jurnal sau exegeză. Când ești plin de daruri, mereu îi
lași pe alții în față, să ocupe spațiul, atenția, să absoarbă toate fondurile,
bursele, premiile, se gândi Shorti. Iar chestiile pentru care ei se luptă nemilos să le prindă, să le sechestreze, să le profaneze sau să le distrugă doar ca să nu ajungă la alții, tu ori le-ai avut cumva cândva, ori ți se par prea sub nivelul artistului.
Nici acum nu ceream parte, dar simțisem că le făcea bine să nu uite. Să afle pe viu ceea ce mă sfătuise acum doi ani omul de la pangarul bisericii din cartier.
OMUL DE LA PANGAR (În șoaptă): Nu aprindeți lumânări mari lângă cele mici sau deja arse, domnule profesor, vă rog eu din suflet. Că imediat le culcă și... gata.
Visam să filmez cândva învățătura
aceasta.
Dar mergeam și ca ei să vadă că nu sunt
un om bun. Nu era nevoie să cred în ghinion, fiindcă simțeam chiar fizic, de
peste trei decenii, uneori zilnic, de când eram un necunoscut, acea invidie
viscerală, degradantă pentru purtătorii ei și absurdă. Aveai impresia că se
luptă împotriva unui mort sau absent care le uzurpa misterios spațiul vital,
parte din respirație și inspirație, din vigoarea sexuală, din renume, din
faimă, din lene, din digestie și indigestie, fără să se întrebe dacă nu cumva
tocmai ei se zbăteau să ocupe locul mortului / absentului respectiv. Nu
renunțau niciodată și se foloseau de toate posibilitățile, cuvintele,
conceptele pentru a-și denumi invidia altfel. Ciclic, lăudau bunătatea țintei,
alias eu, ca să-l adoarmă, să-i absoarbe compasiunea sau chiar respectul, în
primul rând cel de sine, dar mai ales să-l turbeze treptat, punându-i non-stop
în fața ochilor și în jurul minților un sine inexistent.
Vă veți convinge că nu sunt om bun nici
când nu fac sau nu zic ceva rău, își spuse Shorti când se apropiau de Verona.
Nu sunt bun, fiindcă nu se poate. Nu poți fi și scriitor, și om bun. Bunătatea
e mereu în agonie. Empatia a rănit-o. Sper că nu mortal. Poate va învia când mă
vor părăsi inspirația și puterile.
Au intrat iar în autostradă sau n-au
ieșit din ea.
Nu putem tăcea de câte ori voi mă
socotiți mort, adăugă, și mă săpați de parcă aș fi nemuritor. Altfel mă veți
socoti prea des viu după moarte – și va fi o continuare firească a acestei
stări întru totul nefirești.
Spre fericirea celor socotiți morți în
viață și vii după moarte, invidia aceea făcea parte din rădăcinile literaturii
și, dacă era bine condusă, putea trezi capodopere. Care mențineau vii și
invidia, și Literatura.
SHORTI (Unui confrate): Invidiază-mă, ca să exist...
CONFRATELE (Ușurat, fără voce): Bine că ești viu, omule;
altfel ne-am fi consumat energiile împotriva unei fantome... or astea nu prea
pot fi distruse.
Nota bene:
1. Literatura
ca o formă de invidie; (uneori la granița blasfemiei)
2. Tăcuta mea soție dixit: Nu ești ca ei, nu ești cu ei;
3. Văzut
orașe unde mașinile de gunoi merg cu o mai mare viteză decât ambulanțele;
4. Care din voi sunteți ei / ăia – și invers;
XXIV.
Dă, Doamne, ca tot ce nu pot controla să fie din lumină.
XXV.
Când ne apropiam de Torino sau de ceva
asemănător, oasele, mușchii și măduva care mi se părea un soi de reptilă
muribundă, dar încă nepredată, m-au convins că prin acel coșmar al scaunului de
autocar și prin neputința de a ști când vom ajunge, unde anume și dacă vom
ajunge undeva vreodată, îmi plăteam
toate fotoliile pe care le deținusem până de curând. De fapt, cred că treceam
printr-o criză cruntă de narcisism involuntar, fiindcă nu fuseseră decât 19
ceasuri (măsurate de patru limbi). De unde atâta furie și neputință de a
accepta că nimeni nu mă obligase să călătoresc. Poate mă invitaseră sperând sau
convinși că refuz. Ceva esențialmente literar se întâmplase, însă. Ceva
incontrolabil. De mai multe ori simultan, în autocar, mă simțisem ca o păpușă.
Nu-mi puteam permite decât un număr fix de mișcări. Nu le-am numărat, deși,
potrivit unei superstiții din Pogradec, când numeri peștii prinși, nu mai
prinzi alții. Spațiul îmi era strict limitat de oameni. Eram om pentru ei doar
în postura de păpușă. De sex masculin, dar păpușă. Dar o păpușă se chinuia mai
puțin în nemișcare, credeam, poate fiindcă nu-și așteaptă (urmărește în direct)
degradarea și moartea. Ca un bonus sarcastic, în toate stațiile s-u urcat doar
femei cenușii, fără niciun zvâc – poate își înfățișau tot ce aveau mai comun
pentru a fi în siguranță – și cred că am fi leșinat cu toții la prima botoxată ivită în cale. N-a fost să fie
și am pierdut șansa să ne odihnim cât de cât prin leșin. Atunci mi-am dat seama
că în astfel de călătorii, oamenii nu-și ascund fețele
când dorm. Se dăruiesc în totalitate vederii necunoscuților, iar eu eram de
departe cel mai necunoscut. Văzând că nu prea aveai ce gusta din acea dăruire,
în afara unei minuscule bucurii că somnul te face mai puțin păpușă sau o păpușă
fericită de condiția ei, trăirile și mânia și cucuta resemnării deveniseră
aproape nucleare – și am înțeles de ce mă speriau păpușile în perioada antelingvistică a copilăriei. Nu dormeau niciodată. Nu erau vii, dar
nu dormeau. Erau moarte, dar treze. Nu dormeau nici când erau oarbe sau cu
ochii închiși sau scoși sau când, în loc de ochi, aveau doar niște puncte,
virgule, găurele, liniuțe, pete, figuri geometrice sau semne discutabile de
punctuație, numere, corecturi. Insomnia lor pătrundea în despărțitura dintre
viață, vorbire și scris, pășind printre ele aidoma unui echilibrist mecanic,
nepărtinitor, dar mai ales fără inimă, și care mergea ceas. Știai clar că, dacă echilibristul aluneca, tu te
prăbușeai ori în hăurile vieții, ori în ale scrisului. Posibilitățile ca
echilibristul să alunece erau zero, dar și zeroul putea improviza uneori. Mai
ales că, până în momentul de față, Zeroul își respectase toate ordinile
însirate în scenariu.
Păpușile erau treze și veșnic la pândă. Nu putei ghici ce pândeau, dar era suficient să observi că nu dorm. Chiar dacă nu pândeau nimic și nu puteau face niciun rău sau bine, insomnia lor era suficientă ca să simți că n-ai scăpat. Nu contează de la ce; contează că poate nu există scăpare. Trebuia găsit, sau pregătit, instruit de mic, neapărat, un om care putea adormi păpușile. Sau să se ceară ajutor Inteligenței Artificiale. Altfel păpușile rămâneau ca niște bombe în formă de oameni sau de animale. Arme potențiale. De distrugere în masă. Cred că ele ne dăduseră primele lecții despre dispariție. Cu ele ne începuserăm antrenamentul ce avea să se numească pe rând tinerețe, maturitate, bătrânețe (pentru cine o prindea), copilărie, insomnie, scris și alte răstimpuri amestecate. Și poate, de fapt, țineau la noi, ne apărau discret și n-aveau nicio intenție să ne înlocuiască. (...)
Foto: A. Kycyku, Debrecen, mai 2023