Tanti Petra știa că n-aveau să se înece în mare și
nici să intre cu botul avionului în vreun palat străvechi. N-avea școală, dar
nu făcea parte din imensa armată a bătrâneilor care se umflă în pene că au
școala vieții. Din viața prea sărăcăcioasă, de funcționar șomer devotat
familiei îi rămăsese doar capacitatea de a-i mirosi sau nu a moarte, poate fiindcă nu se temea nici de ea, nici de coasa ei – și, în același timp, nu și-o dorea ca să se
poată răzbuna pentru viața prea ternă. Iar în avion, printre nori, nu-i mirosea
deloc a moarte, deși nu-i mirosea nici a cine știe ce viață.
Romy, alias Romulus E., viitorul ginere, i-a strâns
brațul firav și a râs ca un izvor învolburat:
- Nu cădem, mămică. Am venit de douăzeci și două de ori aici și asta e dovada că nu vom muri. Iar ca și avion... e ultimul răcnet...
Era un băiat corpolent, înalt, bănos, cu un ficat care
i se mărea doar când dormea. Conducea de patru ani un grup secret de polițiști
care urmăreau parcă din nevăzut orice infractor sau rețea nemiloasă din cele ce
vând minore sau droguri. Și deși Romy jurase că vine în Venezia numai ca să-i
ceară mâna lui Flory, frumoasei ei fiice, exact cum o cereau cutumele
cavalerești, Tanti Petra nu prea era convinsă. Că oamenii care-și duc
majoritatea vieții întru nume și întâmplări sub acoperire, ca să nu spunem
mincinoase, aidoma actorilor la teatru sau chiar și în filme, într-o zi n-au
cum să se mai întoarcă la viața lor de început. Sau nu mai au unde. Exact ca un
actor rămas ostatic pe viață înăuntrul unei piese de teatru sau într-un film. Ca
și cum i-ar fi mirosit bănuielile, Romy repeta într-una că nimic nu era
întâmplător pe lumea asta, mai ales în cea latină. Numele lui, de pildă, era esențialmente legat de Roma antică, și
nu oricine putea purta un asemenea nume. El nu venea orbește aici, dar
amănuntele ar fi de prisos pentru nechemați, chiar periculoase. Mă rog, își
zise Tanti Petra când au aterizat. Dacă munca pe care o face semănă cu numele
pe care-l poartă, să aibă noroc. El și fiică-mea. Dar ce i-o fi vrăjit să mă ia
și pe mine ca pe un câine de pază?!
- Vezi că e Venezia
cu z din ț.
- Da, iubita, am reținut.
În drum spre hotel, Tanti Petra avu impresia că toate
străduțele aveau formă de z chiar și
când se construiseră imitând alte litere.
- Uite, mami, păsărica aia... cum s-a suit pe leu, - o
sperie Flory.
Într-adevăr: o pasăre stranie, pui zbârlit de vultur
sau de pescăruș, tremura pe spinarea unui leu din aur masiv care veghea peste o
piață albă și nemărginită, unde, în afara albului, te orbeau și blițurile atâtor
fotografi. Tanti Petra crezu că Ordinul
Secret al Fotografilor – așa îl boteză – se adunase la Venezia pentru a
alcătui planurile viitorului și a pune la cale nu știu ce conspirație legată nu
atât de ochii sau amintirile oamenilor, ci de plămânii lor, căci deja abia
aveai de unde-ți trage aer în piept. Iar Romy cu siguranță doar se prefăcea că poposise
aici numai pentru câteva zile de miere, însă,
de facto, intenționa să se amestece printre atâția membri ai Ordinului, deghizați
în turiști care văd în monumentele construite de alții o neasemuită cultură
proprie, cită Flory pe nu știu ce scriitor celebru. Las' că le descifrez eu codul, bolborosi Romy,
chiar de ar fi fiecare un Da Vinci. Nu-i prima oară. Purta și el la gât un soi
de mașinuță neagră de tocat sau de supt, plină de nasturi, cheițe și sfere de metal,
și mai des apăsa pe butonul acelei mașinuțe, decât respira. Atunci din ochiul
de sticlă groasă a mașinuței sărea, ca un năvod aproape străveziu, agitat și
extrem de înfometat, ceva care se zbătea sau chiar reușea să absoarbă tot ce
găsea în față, mai ales chipuri de oameni, și să le îndese în mașinuță. O taină
în sine era faptul că tot ce înghițea mașinuța, fără a se umple vreodată până
la refuz, rămânea pe loc, neschimbat(ă), ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
- Absolut fabulos, absolut, - gâfâia Romy. De câte ori
vin, găsesc altă Venezia, să mor eu. Arta ăstora n-are margini, frăție.
- Da, deci, puiul meu, - sărea Flory entuziastă,
parțial grație metaforelor ce înfloreau din gurița lui Romy, parțial fiindcă i
se împlinea visul pe care nici nu îndrăznise să-l viseze. În loc de mașinuță,
ea avea un carnețel în care nota expresiile de neuitat ale iubirii cu Romy sau
întâmplări cu tâlc.
Tanti Petra stătea ca o mumie lângă o coloană de
marmură și dădea din cap. Flory era scundă și îndesată, cu sânii sufocați de
haine, și noaptea arăta ca o triplă cocoșată. Iar Romy era atât de înalt și
voluminos, încât Tanti Petra, în majoritatea timpului nu-i putea zări decât
nările nasului bucălat care aminteau de gropile ochilor unui craniu sau ale
unei măști de carne.
S-au dus să ia prânzul la un restaurant celebru, unde își
făceau fieful vedete de talie globală și unde pe Romy realmente îl stima însuși
patronul.
- Aici sunt sigur că nu mă otrăvește nimeni, - râdea
Romy. Nu că aș avea eu atâta valoare de m-ar otrăvi cineva, dar dușmanii nu-mi
știu valoarea, nu, și pot da greș... De ce să riscăm degeaba?! Am o viață
fericită în față. Nu-i așa, puicuța mea ?
Flory îi săruta cutele gâtului înlăcrimată, apoi nota
pe carnețel.
Au mâncat printre râsete și bancuri uneori atât de
porcoase, încât aveai toate motivele să devii vegană, cum se spunea, bând un
vin care costa mai mult decât sângele. Am putea dona vin, când n-am mai avea
sânge în vene, își spuse Tanti Petra după jumătate de pahar. Și mesteca amețită
din mâncărurile acelea cu nume de medicamente, dar mai des de boli vesele.
Când se treziră iar în piața plină de mașinuțe și
scântei, Tanti Petra nu mai avu aer, deși era o mână de om și cât aer putea
consuma...; Romy și Flory nu-și făcură sânge sau vin rău, că era cât se poate
de înțeles. Cum să nu se sufoce o bătrânică ce-și dusese toată viața printre
oale, haine nespălate, apoi neuscate, apoi îngrămădite pentru călcat,
persecutată de bârfele vecinilor, de duritatea regretatului soț și a tuturor
celor care nu-i dădeau niciun pic de importanță doar fiindcă era scundă,
scheletică și tunsă bărbătește?! Dar Tanti Petra știa că sufletul nu i se
urcase la gât din cauza trecutului și nici a inexplicabilei amărăciuni de Venezia
cu ț din z. Pur și simplu nu-și putea ține ochii deschiși și nu-și putea
controla mișcările sau împietrirea. Atât de multe statui, sunete, flori de
piatră, culori, scântei, ape lucioase săriseră peste ea cu nemila unui val
ucigaș, copiat parcă din foamea mașinuțelor negre, încât nu mai putea nici să rămână
acolo și nici să plece.
- Asta ne mai lipsea, - spuse Romy printre dinți. S-o
ducem la hotel mai bine. Ca și fenomen, ca și simptome acum... Știi la ce mă
refer, nu?
Nu-ți face sânge rău, îl liniști Flory în șoaptă, că nu
moare mămică aici, e crâncenă. Aici nu moare oricine. Deși o prețuim și o iubim
la superlativ, nu putem spune că mămica este vreo compozitoare sau pictoriță
sau vreo poetă nemuritoare, ca să poată muri aici.
O luară de brațe și au trecut-o sub vreo peste
douăzeci de tuneluri de piatră sau lemn, așteptând la cozile lungi ce înaintau
lent, ca niște șerpi apocaliptici, printre restaurante, cafenele, prăvălii de
artă, măști, fețe, guri, mâncăruri, sticluțe, pahare, peste și sub languroase
săruturi străine, priviri aprinse sau fumegânde de cupluri. O țineau oarecum ca
doi îngeri obligați să n-o azvârle pe drumuri, fiindcă o au pe listă și răspund
pentru viața ei ca pentru viața unui alegător. La un moment dat și pe bună dreptate, îngerul Romy își pierdu răbdarea
și răbufni: Veneticii vor distruge Venezia, am zis-o de atâtea ori. Îmi pare rău,
frăție, dar dacă n-ai grijă de propriile rădăcini... Din cauza la veneticii
ăștia râgâie canalele astea ca niște oale cu ciorba trecută. Din cauza la ei am
renunțat defintiv să mi se împrăștie cenușa aici când va fi să fie - Să nu fie!
- Doamne ferește, - spuse Flory.
Era cât pe aci să-i dea drumul din brațe când, în
mijlocul unui pod ce se chema al Suspinilor,
Tanti Petra își reveni. Numeroase capete și culori alunecau sub pod din și înspre toate direcțiile, gondole negre și barcagii cu pălării
vișinii, explozii de licurici argintii ieșeau din mașinuțe și se învârteau în
jurul capetelor, oameni sprijiniți de balustrade cioplite, zâmbind – toți se
mișcau ca și cum urma să moară în cel mult o jumătate de ceas.
Să nu ne scufundăm, Doamne, se sperie Tanti Petra în
sine. Căci auzise de atâtea ori la știri despre umflarea bruscă a apelor și
putrezirea lentă, dar inevitabilă, a temeliilor veneziene.
- Nu ne-nnecăm, doamnă, nu-ți face griji, - o liniști
Romy. Romy care poate îi citea gândurile, că orice se putea aștepta de la un
funcționar sub acoperire.
- Nu, mulțumesc, aici mă simt chiar bine, - spuse
Tanti Petra. Mă puteți lăsa aici. Știu, știu, dar nu vă faceți griji. Nu mă
arunc de pe pod. Voi mergeți vă distrați, că aveți vârsta. Și aveți și
dragostea. Eu vă aștept aici.
- Bine, puicuța mea, - o pupă Flory. Mulțumim pentru
înțelegere!
Și plecară îmbrățișați, cum nu se întâmpla des: Flory
cățărată în jurul taliei ca o roată de moară a lui Romy; Romy – cu una dintre
palmele umflate peste unul dintre sânii Puicuței sale, și cu mașinuța neagră în
palmă cealaltă.
Tanti Petra trăi trei zile și trei nopți în centrul
Suspinelor, apoi începu să-și schimbe podurile în fiecare oră. Pășea de la un
cap al podului la celălalt, se apleca peste barele de piatră care ținea podul
respectiv, citea cuvintele, frazele, semnele incrustate, scrise sau cioplite,
citea nenumăratele afișe și reclame, apoi se așeza într-un colț și ceva scria
pe un caiet făcut cadou de Copii. Iată
un caiet care poate deveni magic, îi spusese Flory cu gesturile unei
farmaciste. Caiet?! Da, caiet în toată regula. Și ce să fac cu el? Să scrii.
Dar eu nici n-am citit de mult. Tocmai de-aia să scrii. N-ai idee câte talente
sunt în situația ta. Tanti Petra luase caietul ca pe un document de la
crematoriu. Flory îi șopti: Scrie, mamă, nu te teme, că cel mai bun leac e
scrisul, s-o știi de la mine. Efectiv n-are concurență. E perfect și pentru
reumatism, și pentru suflet, și pentru hemoroizi, sânge, vedere, ce vrei. De ce
crezi că scrie atâta lume azi. De nebunie? Și de nebunie! Adică ca să se
vindece... Și ai grijă de cacofonii, adăugase Romy, că ele ne distrug viața.
Cercetătorii italieni au făcut niște studii profunde și ce crezi matale c-au
descoperit?! Că cacofoniile au legătură directă cu hipertensiunea. Mai produc
și bufeuri, înainte de menopauză. Poate de la cacofonii ți s-a făcut rău,
mămică. Ca să eviți cacofoniile, folosește noua armă descoperită de
profesioniști. Arma Ca și. E mantra
magică. Spulberă orice cacofonie. Bag-o și pentru siguranță, pe unde poți, că
nu strică. Bine?
- Bine, dragilor. Mulțumesc... Dacă îmi vine să scriu
ceva, trebuie să scriu cu diacritice?
- Cum crezi. Ori cu diacritice, ori ca și cu
diacritice.
- S-a făcut. Ce frumos v-ați gândit să-mi dăruiți un
caiet. Mi-am amintit de copilărie...
- Normal, mămică. Aici s-au scris mari capodopere
literare. Nu se știe niciodată. Mie, de exemplu, îmi zbârnâie capul de idei și
metafore. De-aia am carnețelul mereu la mine.
- Te cred, draga mea, te cred.
Nimeni n-o observa pe Tanti Petra în orașul cucerit de
Ordinul Secret al Fotografilor, fiindcă într-adevăr n-aveai unde arunca mărul
sau inima frântă, dar în nepăsarea celor prezenți se putea găsi mereu un
colțișor liber (ce-i drept, aproape mulat pe volumul Mămicii).
Tanti Petra se obișnui repede și cu deranjul
licuricilor. Foamea o părăsi parcă definitiv, iar noaptea se plimba singură de
la un pod la altul și se întorcea când țipetele lui Flory și gâfâitul ca un râs
neîmplinit al lui Romy erau deja sforăit. În dimineața când Romy avea să-i
ceară solemn mâna lui Flory, exact cum stabiliseră, le dădu copiilor un sfat.
- Nu veți muri după jumătate de oră.
Atât.
Ei s-au amuzat, au râs, au pupat-o, i-au dat un soi de
nobilă haină antică, ceva ca un covoraș găurit, și în gaură trebuia băgat
capul, urmând ca talia să fie legată cu o sfoară ce duhnea a coteț. Altfel,
cererea mânuței n-avea nici gust, nici rost.
Evenimentul se desfășură în miez de noapte, pe capul
unui pod de marmură. Era cald. Mirosurile grele ieșite din canale fuseseră
înghițite de parfumurile și de aromele cărnurilor îndrăgostite care nu se
mistuiau și nu transpirau pentru lumea aceasta.
Romy și-a luat înălțimea lui Flory, adică a
îngenunchiat în fața ei, i-a sărutat mânuța și i-a întins o cutiuță roșie.
Înăuntru lucea un inel cu diamante. Tanti Petra a înlăcrimat, dar inelul sau
licuriciul împietrit putea fi fost un pic mai mare, dacă știai cât de avut era
Romy. Mă rog. Flory și Tanti Petra au tremurat de plânset fericit, în timp ce
Romy citea, purtând ochelari cu ramă aurie, câteva versuri în latină, scrise
sau brodate pe o cârpă.
Cine știe câți necunoscuți umplură podul și
împrejurimile cu aplauze și felicitări în câteva limbi. Cine știe câte mașinuțe
negre absorbiră imagini din acele clipe fericite, fără a pune la socoteală
imaginile supte de Romy și Flory, inclusiv cele pe care, stânjenită, fusese
învățată și rugată să le facă Tanti
Petra. De câteva ori, Romy, Flory, sau amândoi i-au stat alături, ca doi îngeri
ai reprofilării, aranjând ochiul ce se făcea țeavă a mașinuței ca să nu consume
bateriile cu imagini din poduri sau clădiri, că pe alea le putei cumpăra la
kilogram peste tot. Mai târziu, așezată ca o familie mică, dar regală, la
restaurantul unde nu te otrăvea nimeni, când Romy se ușura a treia oară la
toaletă, Flory o pupă pe obraz și o înveli în șoapte. Erau cele mai fericite
zile ale ei și îi mulțumea din tot sufletul că le dăduse binecuvântarea. Dar
asta să rămână între ele.
- Ce anume? - se uimi Tanti Petra.
Asta, deci, că Flory era pe cale de a termina un
roman. Un roman adevărat, cum vezi prin librării. Avea să dea lovitura la nivel
global cu cartea aceea, că numai ele două știau ce viață avusese Flory, mai
ales până în clipa cu inelul pe pod. Și Romy își terminase între timp treburile
lui. Totul decursese ca la carte, ca-ntr-o carte, de facto: ca-ntr-o capodoperă.
- I-a descifrat
pe fotografi, - întrebă Tanti Petra.
- Normal, - răspunse Flory. Dar a trebuit să intervin.
Că nu ăia cu aparate sunt suspecți în ziua de azi, ci exact ceilalți. Dar mă
rog...
- Aha, - zise Tanti Petra fără a înțelege, dar nu lungi
discuția, ca să nu pară ignorantă. Voi vă știți mai bine treburile.
Nu li s-a întâmplat nicio nenorocire nici la
întoarcere. Tanti Petra n-a putut răbda mai mult de trei ani și le-a făcut
cadou caietul pe care-l umpluse de-a lungul drumețiilor prin podurile Veneziei.
Era plin de nume, dar avea și o secțiune
specială cu porecle. Romy și Flory nu prea aveau de gând să rămână gravizi, mai bine creșteai un câine sau
un piton (o vreme Tanti Petra crezu
că pitonul se scria cu majusculă și
era o funcție, gen filozof sau poet latin care putea fi adoptat din vreun
orfelinat), decât vreun câine care-ți
mâncă capul (cum îi numea uneori poporul pe urmași). Dar Tanti Petra n-a
renunțat: le-a dat caietul. Era plin de nume și porecle, adunate inițial în
gând, - ca să le poată înșira în scris, alfabetic, - din sutele de lacăte
legate, lipite, parțial zidite și atârnate prin Venezia. Nume și porecle de
îndrăgostiți, în toate limbile și alfabetele, inscripționate sau scrise pe
lacăte, prinse precum cercei sau cătușile peste tot, încuiate, puțin înainte de
aruncarea cheițelor. Numele de Romy &
Flory fuseseră scrise pe prima pagină a caietului, în capul listei, dar și
înaintea literelor R și M, ca să fie evitată orice confuzie
posibilă. Acum aveau nume și porecle și pentru copii, și pentru animale, și
pentru cărți. Dacă voiau, Tanti Petra putea socoti cu o precizie convingătoare
și câte chei zăceau sub ape.
(2012)