Tanti Petra știa că n-aveau să se înece în mare și nici să intre cu botul avionului în vreun palat străvechi. N-avea școală, dar nu făcea parte din imensa armată a bătrâneilor care se umflă în pene că au școala vieții. Din viața prea sărăcăcioasă, de funcționar șomer devotat familiei îi rămăsese doar capacitatea de a-i mirosi sau nu a moarte, poate fiindcă nu se temea nici de ea, nici de coasa ei – și, în același timp, nu și-o dorea ca să se poată răzbuna pentru viața prea ternă. Iar în avion, printre nori, nu-i mirosea deloc a moarte, deși nu-i mirosea nici a cine știe ce viață.
Romy, alias Romulus E., viitorul ginere, i-a strâns brațul firav și a râs ca un
izvor învolburat:
- Nu cădem, mămică. Am venit de douăzeci și două de ori aici și asta e dovada că nu vom muri. Iar ca și avion... e ultimul răcnet...
Era un băiat corpolent, înalt, bănos,
cu un ficat care i se mărea doar când dormea. Conducea de patru ani un grup
secret de polițiști care urmăreau parcă din nevăzut orice infractor sau rețea
nemiloasă din cele ce vând minore sau droguri. Și deși Romy jurase că vine în
Venezia numai ca să-i ceară mâna lui Flory, frumoasei ei fiice, exact cum o
cereau cutumele cavalerești, Tanti Petra nu prea era convinsă. Că oamenii
care-și duc majoritatea vieții întru nume și întâmplări sub acoperire, ca să nu
spunem mincinoase, aidoma actorilor la teatru sau chiar și în filme, într-o zi
n-au cum să se mai întoarcă la viața lor de început. Sau nu mai au unde. Exact
ca un actor rămas ostatic pe viață înăuntrul unei piese de teatru sau într-un
film. Ca și cum i-ar fi mirosit bănuielile, Romy repeta într-una că nimic nu
era întâmplător pe lumea asta, mai ales în cea latină. Numele lui, de pildă,
era esențialmente legat de Roma
antică, și nu oricine putea purta un asemenea nume. El nu venea orbește aici,
dar amănuntele ar fi de prisos pentru nechemați, chiar periculoase. Mă rog, își
zise Tanti Petra când au aterizat. Dacă munca pe care o face semănă cu numele
pe care-l poartă, să aibă noroc. El și fiică-mea. Dar ce i-o fi vrăjit să mă ia
și pe mine ca pe un câine de pază?!
- Vezi că e Venezia cu z din ț.
- Da, iubita, am reținut.
În drum spre hotel, Tanti Petra avu
impresia că toate străduțele aveau formă de z
chiar și când se construiseră imitând alte litere.
- Uite, mami, păsărica aia... cum
s-a suit pe leu, - o sperie Flory.
Într-adevăr: o pasăre stranie, pui
zbârlit de vultur sau de pescăruș, tremura pe spinarea unui leu din aur masiv
care veghea peste o piață albă și nemărginită, unde, în afara albului, te
orbeau și blițurile atâtor fotografi. Tanti Petra crezu că Ordinul Secret al Fotografilor – așa îl boteză – se adunase la
Venezia pentru a alcătui planurile viitorului și a pune la cale nu știu ce
conspirație legată nu atât de ochii sau amintirile oamenilor, ci de plămânii
lor, căci deja abia aveai de unde-ți trage aer în piept. Iar Romy cu siguranță doar
se prefăcea că poposise aici numai pentru câteva zile de miere, însă, de facto, intenționa să se
amestece printre atâția membri ai Ordinului, deghizați în turiști care văd în monumentele
construite de alții o neasemuită cultură proprie, cită Flory pe nu știu ce
scriitor celebru. Las' că le descifrez
eu codul, bolborosi Romy, chiar de ar fi fiecare un Da Vinci. Nu-i prima oară. Purta
și el la gât un soi de mașinuță neagră de tocat sau de supt, plină de nasturi,
cheițe și sfere de metal, și mai des apăsa pe butonul acelei mașinuțe, decât respira.
Atunci din ochiul de sticlă groasă a mașinuței sărea, ca un năvod aproape
străveziu, agitat și extrem de înfometat, ceva care se zbătea sau chiar reușea
să absoarbă tot ce găsea în față, mai ales chipuri de oameni, și să le îndese
în mașinuță. O taină în sine era faptul că tot ce înghițea mașinuța, fără a se
umple vreodată până la refuz, rămânea pe loc, neschimbat(ă), ca și cum nu s-ar
fi întâmplat nimic.
- Absolut fabulos, absolut, - gâfâia
Romy. De câte ori vin, găsesc altă Venezia, să mor eu. Arta ăstora n-are
margini, frăție.
- Da, deci, puiul meu, - sărea Flory
entuziastă, parțial grație metaforelor ce înfloreau din gurița lui Romy,
parțial fiindcă i se împlinea visul pe care nici nu îndrăznise să-l viseze. În
loc de mașinuță, ea avea un carnețel în care nota expresiile de neuitat ale
iubirii cu Romy sau întâmplări cu tâlc.
Tanti Petra stătea ca o mumie lângă
o coloană de marmură și dădea din cap. Flory era scundă și îndesată, cu sânii
sufocați de haine, și noaptea arăta ca o triplă cocoșată. Iar Romy era atât de
înalt și voluminos, încât Tanti Petra, în majoritatea timpului nu-i putea zări
decât nările nasului bucălat care aminteau de gropile ochilor unui craniu sau
ale unei măști de carne.
S-au dus să ia prânzul la un
restaurant celebru, unde își făceau fieful vedete de talie globală și unde pe
Romy realmente îl stima însuși patronul.
- Aici sunt sigur că nu mă otrăvește
nimeni, - râdea Romy. Nu că aș avea eu atâta valoare de m-ar otrăvi cineva, dar
dușmanii nu-mi știu valoarea, nu, și pot da greș... De ce să riscăm degeaba?!
Am o viață fericită în față. Nu-i așa, puicuța mea ?
Flory îi săruta cutele gâtului
înlăcrimată, apoi nota pe carnețel.
Au mâncat printre râsete și bancuri uneori
atât de porcoase, încât aveai toate motivele să devii vegană, cum se spunea,
bând un vin care costa mai mult decât sângele. Am putea dona vin, când n-am mai
avea sânge în vene, își spuse Tanti Petra după jumătate de pahar. Și mesteca amețită
din mâncărurile acelea cu nume de medicamente, dar mai des de boli vesele.
Când se treziră iar în piața plină
de mașinuțe și scântei, Tanti Petra nu mai avu aer, deși era o mână de om și
cât aer putea consuma...; Romy și Flory nu-și făcură sânge sau vin rău, că era
cât se poate de înțeles. Cum să nu se sufoce o bătrânică ce-și dusese toată
viața printre oale, haine nespălate, apoi neuscate, apoi îngrămădite pentru
călcat, persecutată de bârfele vecinilor, de duritatea regretatului soț și a
tuturor celor care nu-i dădeau niciun pic de importanță doar fiindcă era
scundă, scheletică și tunsă bărbătește?! Dar Tanti Petra știa că sufletul nu i
se urcase la gât din cauza trecutului și nici a inexplicabilei amărăciuni de Venezia
cu ț din z. Pur și simplu nu-și putea ține ochii deschiși și nu-și putea
controla mișcările sau împietrirea. Atât de multe statui, sunete, flori de
piatră, culori, scântei, ape lucioase săriseră peste ea cu nemila unui val
ucigaș, copiat parcă din foamea mașinuțelor negre, încât nu mai putea nici să rămână
acolo și nici să plece.
- Asta ne mai lipsea, - spuse Romy
printre dinți. S-o ducem la hotel mai bine. Ca și fenomen, ca și simptome acum...
Știi la ce mă refer, nu?
Nu-ți face sânge rău, îl liniști Flory
în șoaptă, că nu moare mămică aici, e crâncenă. Aici nu moare oricine. Deși o
prețuim și o iubim la superlativ, nu putem spune că mămica este vreo
compozitoare sau pictoriță sau vreo poetă nemuritoare, ca să poată muri aici.
O luară de brațe și au trecut-o sub
vreo peste douăzeci de tuneluri de piatră sau lemn, așteptând la cozile lungi
ce înaintau lent, ca niște șerpi apocaliptici, printre restaurante, cafenele,
prăvălii de artă, măști, fețe, guri, mâncăruri, sticluțe, pahare, peste și sub languroase
săruturi străine, priviri aprinse sau fumegânde de cupluri. O țineau oarecum ca
doi îngeri obligați să n-o azvârle pe drumuri, fiindcă o au pe listă și răspund
pentru viața ei ca pentru viața unui alegător. La un moment dat și pe bună dreptate, îngerul Romy
își pierdu răbdarea și răbufni: Veneticii vor distruge Venezia, am zis-o de atâtea
ori. Îmi pare rău, frăție, dar dacă n-ai grijă de propriile rădăcini... Din
cauza la veneticii ăștia râgâie canalele astea ca niște oale cu ciorba trecută.
Din cauza la ei am renunțat defintiv să mi se împrăștie cenușa aici când va fi
să fie - Să nu fie!
- Doamne ferește, - spuse Flory.
Era cât pe aci să-i dea drumul din
brațe când, în mijlocul unui pod ce se chema al Suspinilor, Tanti Petra își reveni. Numeroase capete și culori
alunecau sub pod din și înspre toate direcțiile, gondole negre
și barcagii cu pălării vișinii, explozii de licurici argintii ieșeau din
mașinuțe și se învârteau în jurul capetelor, oameni sprijiniți de balustrade
cioplite, zâmbind – toți se mișcau ca și cum urma să moară în cel mult o jumătate
de ceas.
Să nu ne scufundăm, Doamne, se
sperie Tanti Petra în sine. Căci auzise de atâtea ori la știri despre umflarea bruscă
a apelor și putrezirea lentă, dar inevitabilă, a temeliilor veneziene.
- Nu ne-nnecăm, doamnă, nu-ți face
griji, - o liniști Romy. Romy care poate îi citea gândurile, că orice se putea
aștepta de la un funcționar sub acoperire.
- Nu, mulțumesc, aici mă simt chiar
bine, - spuse Tanti Petra. Mă puteți lăsa aici. Știu, știu, dar nu vă faceți
griji. Nu mă arunc de pe pod. Voi mergeți vă distrați, că aveți vârsta. Și
aveți și dragostea. Eu vă aștept aici.
- Bine, puicuța mea, - o pupă Flory.
Mulțumim pentru înțelegere!
Și plecară îmbrățișați, cum nu se
întâmpla des: Flory cățărată în jurul taliei ca o roată de moară a lui Romy;
Romy – cu una dintre palmele umflate peste unul dintre sânii Puicuței sale, și
cu mașinuța neagră în palmă cealaltă.
Tanti Petra trăi trei zile și trei
nopți în centrul Suspinelor, apoi începu să-și schimbe podurile în fiecare oră.
Pășea de la un cap al podului la celălalt, se apleca peste barele de piatră
care ținea podul respectiv, citea cuvintele, frazele, semnele incrustate,
scrise sau cioplite, citea nenumăratele afișe și reclame, apoi se așeza într-un
colț și ceva scria pe un caiet făcut cadou de Copii. Iată un caiet care poate deveni magic, îi spusese Flory cu
gesturile unei farmaciste. Caiet?! Da, caiet în toată regula. Și ce să fac cu
el? Să scrii. Dar eu nici n-am citit de mult. Tocmai de-aia să scrii. N-ai idee
câte talente sunt în situația ta. Tanti Petra luase caietul ca pe un document
de la crematoriu. Flory îi șopti: Scrie, mamă, nu te teme, că cel mai bun leac
e scrisul, s-o știi de la mine. Efectiv n-are concurență. E perfect și pentru
reumatism, și pentru suflet, și pentru hemoroizi, sânge, vedere, ce vrei. De ce
crezi că scrie atâta lume azi. De nebunie? Și de nebunie! Adică ca să se
vindece... Și ai grijă de cacofonii, adăugase Romy, că ele ne distrug viața.
Cercetătorii italieni au făcut niște studii profunde și ce crezi matale c-au
descoperit?! Că cacofoniile au legătură directă cu hipertensiunea. Mai produc
și bufeuri, înainte de menopauză. Poate de la cacofonii ți s-a făcut rău,
mămică. Ca să eviți cacofoniile, folosește noua armă descoperită de
profesioniști. Arma Ca și. E mantra
magică. Spulberă orice cacofonie. Bag-o și pentru siguranță, pe unde poți, că
nu strică. Bine?
- Bine, dragilor. Mulțumesc... Dacă
îmi vine să scriu ceva, trebuie să scriu cu diacritice?
- Cum crezi. Ori cu diacritice, ori
ca și cu diacritice.
- S-a făcut. Ce frumos v-ați gândit
să-mi dăruiți un caiet. Mi-am amintit de copilărie...
- Normal, mămică. Aici s-au scris
mari capodopere literare. Nu se știe niciodată. Mie, de exemplu, imi zbârnâie
capul de idei și metafore. De-aia am carnețelul mereu la mine.
- Te cred, draga mea, te cred.
Nimeni n-o observa pe Tanti Petra în
orașul cucerit de Ordinul Secret al Fotografilor, fiindcă într-adevăr n-aveai
unde arunca mărul sau inima frântă, dar în nepăsarea celor prezenți se putea
găsi mereu un colțișor liber (ce-i drept, aproape mulat pe volumul Mămicii).
Tanti Petra se obișnui repede și cu
deranjul licuricilor. Foamea o părăsi parcă definitiv, iar noaptea se plimba singură
de la un pod la altul și se întorcea când țipetele lui Flory și gâfâitul ca un
râs neîmplinit al lui Romy erau deja sforăit. În dimineața când Romy avea să-i
ceară solemn mâna lui Flory, exact cum stabiliseră, le dădu copiilor un sfat.
- Nu veți muri după jumătate de oră.
Atât.
Ei s-au amuzat, au râs, au pupat-o,
i-au dat un soi de nobilă haină antică, ceva ca un covoraș găurit, și în gaură
trebuia băgat capul, urmând ca talia să fie legată cu o sfoară ce duhnea a
coteț. Altfel, cererea mânuței n-avea nici gust, nici rost.
Evenimentul se desfășură în miez de
noapte, pe capul unui pod de marmură. Era cald. Mirosurile grele ieșite din
canale fuseseră înghițite de parfumurile și de aromele cărnurilor îndrăgostite
care nu se mistuiau și nu transpirau pentru lumea aceasta.
Romy și-a luat înălțimea lui Flory,
adică a îngenunchiat în fața ei, i-a sărutat mănuța și i-a întins o cutiuță
roșie. Înăuntru lucea un inel cu diamante. Tanti Petra a înlăcrimat, dar inelul
sau licuriciul împietrit putea fi fost un pic mai mare, dacă știai cât de avut
era Romy. Mă rog. Flory și Tanti Petra au tremurat de plânset fericit, în timp
ce Romy citea, purtând ochelari cu ramă aurie, câteva versuri în latină, scrise
sau brodate pe o cârpă.
Cine știe câți necunoscuți umplură
podul și împrejurimile cu aplauze și felicitări în câteva limbi. Cine știe câte
mașinuțe negre absorbiră imagini din acele clipe fericite, fără a pune la socoteală
imaginile supte de Romy și Flory, inclusiv cele pe care, stânjenită, fusese
învățată și rugată să le facă Tanti
Petra. De câteva ori, Romy, Flory, sau amândoi i-au stat alături, ca doi îngeri
ai reprofilării, aranjând ochiul ce se făcea țeavă a mașinuței ca să nu consume
bateriile cu imagini din poduri sau clădiri, că pe alea le putei cumpăra la
kilogram peste tot. Mai târziu, așezată ca o familie mică, dar regală, la
restaurantul unde nu te otrăvea nimeni, când Romy se ușura a treia oară la
toaletă, Flory o pupă pe obraz și o înveli în șoapte. Erau cele mai fericite
zile ale ei și îi mulțumea din tot sufletul că le dăduse binecuvântarea. Dar
asta să rămână între ele.
- Ce anume? - se uimi Tanti Petra.
Asta, deci, că Flory era pe cale de
a termina un roman. Un roman adevărat, cum vezi prin librării. Avea să dea
lovitura la nivel global cu cartea aceea, că numai ele două știau ce viață
avusese Flory, mai ales până în clipa cu inelul pe pod. Și Romy își terminase
între timp treburile lui. Totul decursese ca la carte, ca-ntr-o carte, de
facto: ca-ntr-o capodoperă.
- I-a descifrat pe fotografi, - întrebă Tanti Petra.
- Normal, - răspunse Flory. Dar a
trebuit să intrevin. Că nu ăia cu aparate suns suspecți în ziua de azi, ci
exact ceilalți. Dar mă rog...
- Aha, - zise Tanti Petra fără a înțelege,
dar nu lungi discuția, ca să nu pară ignorantă. Voi vă știți mai bine
treburile.
Nu li s-a întâmplat nicio nenorocire
nici la întoarcere. Tanti Petra n-a putut răbda mai mult de trei ani și le-a
făcut cadou caietul pe care-l umpluse de-a lungul drumețiilor prin podurile
Veneziei. Era plin de nume, dar avea și o secțiune
specială cu porecle. Romy și Flory nu prea aveau de gând să rămână gravizi, mai bine creșteai un câine sau
un piton (o vreme Tanti Petra crezu
că pitonul se scria cu majusculă și
era o funcție, gen filozof sau poet latin care putea fi adoptat din vreun
orfelinat), decât vreun câine care-ți
mâncă capul (cum îi numea uneori poporul pe urmași). Dar Tanti Petra n-a
renunțat: le-a dat caietul. Era plin de nume și porecle, adunate inițial în
gând, - ca să le poată înșira în scris, alfabetic, - din sutele de lacăte
legate, lipite, parțial zidite și atârnate prin Venezia. Nume și porecle de
îndrăgostiți, în toate limbile și alfabetele, inscripționate sau scise pe
lacăte, prinse precum cercei sau cătușile peste tot, încuiate, puțin înainte de
aruncarea cheițelor. Numele de Romy &
Flory fuseseră scrise pe prima pagină a caietului, în capul listei, dar și
înaintea literelor R și M, ca să fie evitată orice confuzie
posibilă. Acum aveau nume și porecle și pentru copii, și pentru animale, și
pentru cărți. Dacă voiau, Tanti Petra putea socoti cu o precizie convingătoare
și câte chei zăceau sub ape.
(2012)