Tanti Petra știa că n-aveau să se înece în mare și
nici să intre cu botul avionului în vreun palat străvechi. N-avea școală, dar
nu făcea parte din imensa armată a bătrâneilor care se umflă în pene că au
școala vieții. Din viața prea sărăcăcioasă, de funcționar șomer devotat
familiei îi rămăsese doar capacitatea de a-i mirosi sau nu a moarte, poate fiindcă nu se temea nici de ea, nici de coasa ei – și, în același timp, nu și-o dorea ca să se
poată răzbuna pentru viața prea ternă. Iar în avion, printre nori, nu-i mirosea
deloc a moarte, deși nu-i mirosea nici a cine știe ce viață.
Romy, alias Romulus E., viitorul ginere, i-a strâns
brațul firav și a râs ca un izvor învolburat:
- Nu cădem, mămică. Am venit de douăzeci și două de ori aici și asta e dovada că nu vom muri. Iar ca și avion... e ultimul răcnet...