Primele cadouri dăruite
mie de noua vedere, în loc de foi albe sau flori, au fost nişte răni. O
colecţie întreagă. Răni sângerânde, din cele despre care credeam că există
numai în cărţi, numai în filme lacrimogene. Un arhipelag de cerşetori jegoşi,
prefăcuţi, zgomotoşi, fii şi nepoţi ai cacofoniei, în zdrenţe şi pete de mâzgă,
mişunau printre geamantanele Gării de Nord, înfiorând gerul sarcastic cu
petiţiile lor bizare. Habar n-aveam ce-mi puteau cere. Unul fără picioare m-a
urmărit până la gura metroului cu nişte sărituri mute, de tarantula, crezând
pesemne că putem face un scurt schimb de experienţă în domeniul rădăcinilor
smulse. După răni, am dat de nişte străini care vorbeau singuri.
