Tati insista mereu, mai ales când se făcea mangă la ţară cu bunicul, că un scriitor care n-a murit sau n-a înnebunit pâna la 30-35 de ani, nu este bun de nimic. E de-a dreptul secătuit, de prisos. Având o viaţă tumultoasă, dusă deseori pe muchie de cuţit, Tati mai fusese tentat să devină şi scriitor, dar, din păcate, ispita aceasta începuse să-i zbârlescă spiritul doar după ce trecuse de treizeci de ani şi nu intenţiona să moară la un an doi după semnarea primei capodopere. Potrivit socotelilor lui Tati, domnul scriitor V. Botezu, unde Helio a fost ascuns după stagiul deja militar satisfăcut la cuibul lui Năframă, putea fi considerat la cea de-a doua tinereţe a sa. O tinereţe glorioasă, cu trei căsnicii destrămate şi cu doi copii părăsiţi la activ. O tinereţe cu mai multe cărţi editate, şocante, comentate, bârfite şi elogiate, decât ani. Printre manuscrisele sale încă nepublicate, un loc de frunte ocupau tratatul filosofico-semiotic «Critica cacofoniei pure» şi uluitoarea teză de doctorat, nesusţinută, «Omniprezentul déjà vu al omului mileniului III şi clişeul ca dimensiune a Apocalipsei». Frânturi scânteietoare din cele nouăzeci şi nouă (şi... concluzii) ale acesteia din urmă, Helio avea să înveţe din belşug.