”Cerul dintr-un plic” (Editura Librarium Haemus, noiembrie 2011)

- poveste de filmat / film de povestit -

Coperta: Küdesign după o lucrare semnată Julia-Maria Kycyku


Scris:

Unii jură şi în ziua de azi că au descoperit gena nemuririi. Şi nu oriunde, ci într-o muscă obişnuită. Experimentul, făcut public, a fost foarte simplu şi se poate repeta de orice amator şi acasă. După ce musca, indiferent de vârstă şi dimensiuni, este strivită bine cu pliciul, se toarnă peste ea nişte sare, grunjoasă sau fină. Veţi vedea cum musca învie cu mult mai repede decât murise şi-şi ia zborul. Ea este deja pregătită, aptă, să fie din nou strivită şi înviată, ca şi cum aceasta nu s-ar mai fi întâmplat.
Adversarii realităţii sus menţionate insistă că nu este nici pe departe vorba de nemurire, ci de o murire parţială a muştei. În contact cu sarea, partea încă vie a ei se extinde, sau, şi mai probabil: partea decedată se restrânge. Turnaţi nişte sare peste vieţile noastre, a râs unul dintre sceptici, şi veţi vedea cum suntem brusc alţi oameni. Că nu viaţa sau moartea ne lipsesc, ci cantitatea de sare din ele s-a micşorat

Synopsis

(Scris şi rostit)

Într-un bloc învechit din Balcani, încă mai trăieşte un bărbat poreclit Amatorul, despre care se şopteşte că ar suferi de o boală incurabilă. Unii sunt convinşi că el a venit aici ca să-şi prelungească viaţa, deoarece blocul este ferit de moarte, fiindcă anual, unul dintre vecini taie vârful pomilor ce tind să se înalte deasupra blocului.
Nimeni nu ştie prea multe amănunte legate de boala Amatorului, deşi cele ştiute ar fi suficiente. Boala este mai veche decât toate celelalte boli cunoscute, un pic mai nouă decât omul, este incurabilă şi nu se ia uşor. Cică ar trebui să îndeplineşti nişte condiţii mai aparte, ca să poţi avea parte de ea, ca şi cum ar fi fost vorba de un dar deosebit şi nu de o boală incurabilă. De asemenea, mai puţini vecini ştiu cum se manifestă boala Amatorului, deoarece acesta duce o viaţă destul de banală, cu toate că la un moment dat, bolnavul a declarat că „N-are ceasul limbi, ca să poată povesti ce viaţă duc eu într-adevăr”.
În aşteptarea morţii sau a desluşirii definitive a misterelor de zi cu zi, Amatorul s-a deprins cu un obicei ciudat: filmează zilnic, mereu dimineaţa devreme sau cu puţin înainte de lăsarea amurgului, când bate ceasul execuţiilor, precum spune Cerşetorul din parc, câte un pătrat sau cerc de cer. Un cer obişnuit, pe care îl poate vedea, cerceta, fotografia şi filma orice alt muritor. Seara, după un proces monoton de descărcare, decupare, montaj, prelucrare, definitivare, stocare şi arhivare a filmărilor, Amatorul proiectează filmul pe un perete, într-o cameră special amenajată, şi meditează sau pur şi simplu tace, respiră şi nu gândeşte.
Pensionat pe caz de boală, cel puţin aşa lasă de mult să se înţeleagă, Amatorul îşi petrece restul timpului scriind nişte scrisori stranii şi frumoase, pe care le pune în plicuri şi i le trimite cuiva – unei femei, pare-se – cu ajutorul vecinilor. Niciodată nu duce scrisorile singur la Poştă, iar vecinii, cu timpul, abia aşteaptă să-l ajute, măcar şi numai ducându-i plicurile la Poştă.
La un moment dat, în loc de scrisoare, Amatorul pune în plic pe una dintre cele două chei de intrare ale apartamentului său, rugând un băieţel vecin să-i ducă plicul la Poştă. Cheia rămâne astfel, cel puţin temporar, în mâna copilului.
(...)