Anul în care s-a inventat lebăda (ediţie electronică)

Synopsis RO / EN

După u noapte de neuitat petrecută cu iubita sa, un licean este arestat în apele Lacului Ohrida și riscă pedeapsa maximă pentru ”înaltă trădare a patriei și tentativă de evadare”. Cu o noapte înainte, trei tineri au trecut granița spre Iugoslavia și oficialitățile albaneze comuniste, pentru a-și dovedi eficiența, îi arestează pe toți cei care fac baie în lac. Protagonistul experimentează o dimensiune mai puțin cunoscută a închisorii. Suferința de anonim se transformă într-o inițiere superioară, dăruindu-i tânărului un nume și o identitate la care nici nu visase. El află răspunsuri, dar mai ales pune întrebări esențiale privind existența, ființa umană, libertatea, credința, soarta unei lumi unde orice sistem care se rupe de transcendent poartă în sine propria distrugere. Critica specializată afirmă că, prin acest roman scris direct în limba română (1996), Kuciuk lansează ”proiectul unei noi mitologii balcanice”, completat în scurt timp cu „Dulcea taină a nebuniei” (33 proze) și ”Un trib glorios și muribund – eposul unei uitări”. Privit ca un martor lucid și nepărtinitor al suferințelor, conflictelor și revelațiilor vieții răsăritene, precum și al relațiilor complexe Est-Vest, considerat ”un Marquez balcanic” și ”Kafka în Balcani”, prin ”Anul în care s-a inventat lebăda”, Kuciuk deschide o nouă privire asupra existenței umane în context global. 

/ After an unforgettable night spent with his girlfriend, a schoolboy is arrested in the waters of Lake Ohrida and risks the maximum punishment for "high treason of the homeland and attempt to escape". One night before, three young people crossed the border into Yugoslavia and the communist Albanian officials, to prove their effectiveness, arrest all those who swim in the lake. The protagonist experiences a lesser known dimension of prison. The suffering of an anonymous turns into superior initiation, giving him a name and an identity he had never dreamed of. He finds answers, but especially he asks essential questions about the existence, the humankind, the freedom, the faith, the fate of a world where any system that breaks the transcendent carries within itself its own destruction. The specialized criticism states that, through this novel written directly in Romanian, Kuciuk launches "the project of a new Balkan mythology", completed with "The secret sweetness of madness" (33 prose) and "A glorious and dying tribe - the epos of an oblivion". Regarded as a lucid and impartial witness to the sufferings, conflicts and revelations of Eastern life, as well as to the complex East-West relations, considered "a Balkan Marquez", "Kafka in the Balkans" , through "The year in which the swan was invented", Kuciuk opens a new look at human existence in a global context.

Capitolul I

Ultima întâmplare zgomotoasă, ce străpunsese inima senilizată de prea mult stătut a oraşului, fusese o împuşcătură: un glonţ speriat, ieşind din prima puşcă - abia se inventase puşca - a şerpuit în aer ca un gând îngrozit şi i-a făcut pe neaşteptate un al treilea ochi unuia dintre beţivii noştri apolitici care ieşise să vadă cum pleacă, târându-se istoviţi, duşmanii. Veniseră învăluiţi într-o orgie de culori şi metale strălucitoare, cu nişte tunuri uriaşe care spulberaseră toate casele de pe marginea lacului; stătuseră aproape o jumătate de mileniu în oraş; aduseseră mâncărurile lor ameţitoare, cântecele lor, curvele lor, până când au sădit câte ceva din toate acestea şi în fiinţele noastre avide de comunicare cu străinătăţurile. Pe urmă, necazurile profund umane – şi pe care, în majoritatea cazurilor, se cade să le împarţi tocmai cu aceia cu care n-ai nimic în comun – au făcut posibil să nu se mai deosebească cine-i băştinaşul şi cine-i “străbunul nostru frate din afară”.
Aşa că plecarea lor n-a fost decât o stranie împărţire a oraşului: cei copleşiţi de plictis plecau ca duşmani; cei îndurători de toate (moştenitorii pământului şi nu numai) rămâneau pe post de patrioţi necompromişi. Această uriaşă despărţire, fără Vale a Plângerii şi fără mame, surori, soţii şi iubite îndurerate care zguduie dulapurile folclorului de pribegie, a fost mijlocită de moartea beţivului apolitic, iar glonţul - fiind şi primul glonţ al tuturor războaielor anterioare şi ulterioare - a străpuns peretele cârciumii din centru, a trecut prin perdelele pline de fluturi, trandafiri ameţiţi şi cadâne fumegânde, ca să intre - precum ne relatează registrul stării civile care a devenit scrum odată cu arderea clădirii municipiului, în anul de garanţie 1938 - în orbita oraşului, aidoma unui satelit minuscul şi de un augur încă netălmăcit.
Împuşcătura fusese una de salut, de rămas bun (poate duşmanii au intenţionat să-i arate oraşului cam de ce minunăţii ale progresului avea să se lipsească după plecarea lor); prin verdictul unui paradox însă, taina unei anumite inerţii interioare a echilibrului - care a încărunţit numeroase capete savante de mai târziu - făcuse din trupul inert al beţivului cu trei ochi (unul abia deschis întru lumea cealaltă - n. n.) un fel de statuie a indiferenţei care se trânti pe pământ imediat după ce ţipetele: “A murit, a murit, vai!” ale femeilor şi-au pierdut imediat ecoul. Mai demult moartea îşi pierduse pe aceste meleaguri cel puţin trei sferturi din ecoul ei firesc.
În acea clipă a dispărut şi cea din urmă trăsură de război a duşmanilor.
"În sfârşit, am scăpat şi de voi!" îi spusese uşurat un bătrân vizirului care-şi aduna garnizoana.
"În sfârşit, noi scăpăm de voi, replicase vizirul. Dar vai de capul vostru fără noi, căci vă veţi mânca unul pe altul precum şobolanii în butoi!"
Şi plecase.
Probabil, foamea şobolanilor închişi în butoi chinuia toate popoarele rămase temporar fără duşmani.
(...)