Lupta pentru majuscule


Sărăcie nu e sărăcia, ci lipsa de formă a sufletului.
Filocalia
1.

Acum aproape patru decenii, când tocmai învăţasem să citesc, într-unul dintre cele mai frumoase şi necunoscute orăşele ale Europei, am întâlnit pentru prima oară un vers, neştiind că se numeşte lozincă: „Economisire, economisire, economisire, în orice şi-n continuare”. Bucuria că deja pot citi fluid, mă înfiora în aşa fel, încât citeam cu aceeaşi bucurie şi binecuvântările, şi blestemele. Absorbită neatent printre alte convulsii ale absurdităţii umane, lozinca părea chiar blândă, deoarece lumea suferea enorm, în tăcere – altfel îi tăiau limba şi uneori chiar capul – de parcă ar îndemna la o economisire a suferinţei, nu a puţinului din care trăiam. Citeam lozinca aproape zilnic, de obicei după masă, când mă duceam să contemplu chipurile de o sobrietate aproape budistă ale frizerilor. Numărul urâţilor era mic în oraş, dar numărul neciopliţilor de voie şi nevoie creştea zilnic. Orăşenii, în frunte cu frizerii, îi tratau cu profundă compătimire pe urâţi, considerând probabil că şi pe ei se făcuse economi(sir)e (de frumuseţe), dar şi pe neciopliţi, până când nu i-au mai putut deosebi.
Întinsă pe vreo treizeci de metri linear, într-un roşu ce nu putea fi decât al zgârceniei (la sânge), cu literele cât un omuleţ (poate economisit şi el) exact deasupra frizeriei, coafurii şi magazinului de pantofi pentru copii, pe un alb cenuşiu (de porumbel încă nespălat, al păcii mondiale), lozinca mi s-a tradus într-o metaforă amuzantă doar în anii liceului. Partidul spunea, poporul executa, economisind păr bărbătesc şi femeiesc, dar şi tălpi de pantofi. Căci părul, cum zicea poporul, nu cere mult de mâncare şi continuă să crească şi-n groapă, chiar gratis, oferindu-le poeţilor realismului socialist o frumoasă dovadă a veşniciei omului nou. Anii au trecut şi frânturi ale lozincii au fost acoperite, în rate, de cuvinte gen „Farmacie”, „Alimentară”, „Second Hand”, ”Banca…”, „Plăcintă şi iaurt”, „Cafe bar…”, dar şi în strigăte relaxante, precum: „Jos..., sus..., trăiască..., mu…, fu…, …vă-n c…, N” iniţiale în majuscule, de obicei fără puncte, ş.a.m.d. Frizerii au îmbătrânit, cu aceleaşi gesturi de mânuire a măturii ce aduna păr, scârbiţi de insistenţa cu care stau pe scaunul lor oamenii urâţi din naştere; femeile frumoase s-au mutat aleatoriu în cărţi, şi neschimbată a rămas doar frumuseţea oraşului, cea care pe vremea economisirii în orice şi neîntrerupt putea produce un şoc al fanteziei. Că ce puteai economisi în atâta frumuseţe, ce rost avea să economiseşti, orice, oricând, pe oricine, înconjurat de atâta frumuseţe, umilit de neputinţa de a o cuprinde, poseda, gusta?! În deplină, dacă nu chiar arogantă explozie de frumuseţe şi cruntă sărăcire, oraşul găzduia în fiecare vară şi iarnă cupluri tinere ce-şi petreceau acolo luna de miere, împingând totul dincolo de literatură, în hăurile indescriptibilului. Nimeni n-a aflat ce s-a economisit, până a năvălit Tranziţia. Atunci ne-am dat seama că, economisind pentru a deveni din ce în ce mai egali, cum ne convingeau alte lozinci şi versuri – de parcă egalitatea ar fi raiul pe pământ – ne-am trezit cât se poate de inegali, într-un iad ce părea a fi libertate mult visată.

2.

Bunicii şi bătrânii cu chipuri aristocratice care fuseseră smeriţi până la sânge şi până la ultima gaură a curelei de tot soiul de naţionalizări şi internaţionalizări, s-au retras în coliviile lor de lumină nevăzută înainte să explodeze Ciorapul. Multe suflete s-au dus ori din această lume, ori în această lume, dar esenţa lozincii nu doar că nu s-a dizolvat în apele stătute ale noii demagogii şi n-a pierit, ci dimpotrivă: a înviat mai puternic ca niciodată. Folosind un plural al infernului, de indivizi care mimau puterea – sau o deţineau doar pe plan vizibil şi nemilos de vremelnic – înspre creiere spălate de prea multă neputinţă şi sete ascunsă de îmbogăţire rapidă, am fost anunţaţi că, în următorii ani va trebui să economisim în orice şi fără oprire. Căci nu aveam (...) ca altădată, adică nu mai aveam ca altădată, şi altfel riscam să… - fără a fi clar ce nu aveam, ce nu mai aveam şi ce anume riscam.
Semnele de întrebare nu erau multe, dar erau imense, deoarece Suflet şi literatură autentică aveam din ce în ce mai mult, iar restul chiar nu ne putea atinge. Pe de altă parte, cu toată avalanşa cercetărilor şi medicamentelor (din farmacii şi mass-media), viaţa omului se prelungise, dar exact în direcţia ei lipsită de miez, şi se pare că revenise în lume starea ante-Noe (Duhul meu nu va sta mult în ei, căci sunt totul numai trup). De fapt, pentru noi, oropsiţii de profesie ai istoriei, lucrurile nu păreau foarte grave, deoarece una este sărăcia şi cu totul altceva este sărăcirea. Poate genetic devenisem imuni faţă de sărăcirea, pe care restul continentului nu prea o cunoştea. Unii se întrebau dacă nu cumva trebuia să economisim şi din acea neoprire, făcând uneori şi câte o scurtă oprire, mai mult pentru ei (vesticii), decât pentru noi (esticii). Dar multe convingeri ni s-au spulberat, căci poezia are idealism şi eternitate, dar te poate extirpa din punct de vedere civic. Iar în faţa îmbogăţirii se pare că nimeni nu este suficient de pregătit.