Vă zbateţi cam în
zadar, dragii mei, surâdea Proful, de vreme ce nu puteţi schiţa nici măcar
haotic nişte chestiuni extrem de simple, cum ar fi moartea. Sau nici moartea nu
mai e la fel de simplă ca în copilăria mea?! Trecuseră deja trei
ceasuri din alea balcanice şi
nicăieri pe perete nu se vedea nici umbră de moarte. Dar nici de vreo viaţă
demnă de curiozitate nu se vedea. Era o zi prea încărcată, de altfel. În doar
24 de ore, omenirea (îşi) serba ziua mondială şi / sau internaţională a: Teatrului de
păpuşi, Copiilor străzii, Sindromului Down, Luptei pentru eliminarea
discriminării rasiale, Luptei pentru combaterea insomniei, şi a Poeziei. În acest răstimp, unii dintre ei îi schimbaseră pe
nesimţite porecla şi îi spuneau Veghe (de la Supraveghetor).
- Vă place, Profule? - întrebă unul.
Proful îşi aranjă ochelarii şi privi
peretele.
- Dacă-mi spui şi cam ce ai vrut să
spui…
Artiştii stăteau înşiraţi în faţa peretelui dat la exorcizare şi
se chinuiau. Nu se ştie de unde anume venise ideea asta de a umple pereţii încă
liberi (de reclame şi afişe) ai cartierului cu desene şi semne, dar omuleţii păreau chiar inspiraţi. Şi nu era acea inspiraţie provenită din vreo revoltă
adolescentină, nici măcar de vreuna ereditară. Pereţii mai pustii, mai
mizerabili, mai crăpaţi şi dezolanţi trebuiau pictaţi. Că, vorba aia: creierul
devine ceea văd ochii. Cu timpul, aproape niciun perete n-avea să mai rămână
gol, mut, monocolor sau ”tâmp”. În locul vechiului perete, creierii
trecătorilor, mai ales ai celor ce nu vorbeau singuri, puteau zări chiar de pe
acum o stranie pictură, ce trebuia doar descifrată. În ea şi în jurul ei, printre scări de zugravi şi mânuţe murdărite de culori ce nu evocau nici vreo crimă şi nici
nevoia cuiva de a se spăla pe mâini, generaţia viitoare, cea care avea să ne plătească pensiile, cum spuneau
adulţii, se străduia să se exprime cât mai clar.
Or dacă era adevărat că Dumnezeu vede lumea prin ochii copiilor, precum spusese
cândva o sfântă, gândi Proful, era uşor să simţi groaza
şi suferinţa lui Dumnezeu. Căci nu puteai crede că lumea ajunsese să fie atât de indescifrabilă. Pe de altă
parte, chiar şi numai pentru a participa, oricât de scurt şi omeneşte, la
suferinţa lui Dumnezeu, ziua îşi merita
tot chinul.
- Europa, - spuse băieţelul.
- Europa?!
- Da, Europa. Acum. În plină criză…