Mai multe morți – o singură profesie (eseu)

Photo & Copyright Iulia Enkelana

Acum un deceniu, exilul clasic, în toate ipostazele sale, încă era o şansă de a nu-şi pierde memoria şi sufletul. Plecarea din mediul natal, trecerea prin furcile haosului şi încercările lumii mari, dominată de urbanism, de neprevăzut, de autism colectiv, de sunete şi mirosuri mai mult necunoscute, decât noi, şi dorul ca expresie a pocăinţei – ca să nu spun a putinţei de a-ţi rescrie viaţa trecută – nu ieşeau din tiparul surghiunului antic. Exilul încă era Dispariţia lentă a exilului şi, implicit, a conceptelor de casă şi dor. În momentul respectiv, când scriam o parabolă a vinului care nu aprecia înnobilarea prin stătut în sticlă, ci se văita fără întrerupere că se sufocă, moare, dispare, până ce s-a eliberat şi a devenit oţet, mi se părea mai demnă de literatură, decât de viaţă. Era greu de presimţit atunci că oţetul nu duce niciodată dorul de a redeveni vin.

Pentru a supravieţui în lunile şi / sau anii de început – când cei mai mulţi sunt lipsiţi de o identitate clară şi certă – exilantul este obligat să-şi reinventeze viaţa din care a plecat. Ar trebui realizată cândva, fie şi numai de dragul literaturii, o antologie a acestui gen de fabulaţii, care conţin un procent ameţitor de copilărie şi care, deşi sunt folosite în alte scopuri, ocrotesc metafora. Oameni de nimic, anonimi, dar şi celebrităţi, i-au convins treptat pe ceilalţi, mai ales pe străini, convingându-se până la urmă şi pe ei înşişi, că trăiseră ca nişte eroi, sau / şi victime care merită orice răsplată. În absenţa celor pribegiţi, şi cei rămaşi în patrie au început să fabuleze, în primul rând pentru că nu mai aveau martori care să dovedească adevărul întâmplărilor. Acelaşi fenomen s-a aplicat apoi, rapid, asupra mediatizării cărţilor scrise şi tipărite de ei. O suferinţă, o neputinţă, o cenzurare obişnuită, autentice sau născocite, cereau insistent ca valoarea artistică să fie luată drept merit biografic şi viceversa. Astfel, valoarea individuală a celor exilaţi şi a celor rămaşi, a celor care suferiseră şi a celor care-şi inventaseră suferinţele au început să se egaleze, devenind ambele născocite, deoarece societatea de consum nu agreează trecutul.