În dulcele stil infantil

Cu adevărat întunecate sunt vremurile în care arta mediocră, mai ales cea a scrisului, întâlneşte consumatorul snob și idolatru. Sentimentul ratării – mai exact: neputința de a se mulțumi cu tot ce nu-ți întrece visurile – se mută într-un spațiu intermediar și eteric, deseori numit mass-media, unde masele mediază pentru o identitate confortabilă sub febrila îndrumare a formatorilor de opinie. Poetic spus, foarte mulți oameni fac orice și se grăbesc să moară în paturile altora, într-un adulter incomparabil mai grav decât cel clasic. Sau: orbul conduce alți orbi, iar cei care văd și suferă direct din cauza acestei colaborări, trebuie să perceapă totul într-un limbaj atât de grijuliu, încât pare a fi singurul corect. Și toată lumea insistă să te implici, pentru că nu există robie mai mare decât cea a neutralității – așa se aude – și e adevărat că nu poți repara tu lumea, dar poți ajuta să se distrugă mai lent, de parcă viteza ar conta, nu esența.

Un sfert de veac balcanic i-a imunizat pe mulți de insistența cu care, ieșind din propria structură, individul postmodern se luptă să intre sub pielea altuia, uneori chiar cu prețul vieții civice a acestuia. Un ajutor nesperat i-a venit individului din partea traiului online și rețelelor sociale care deja au transformat multe case în redacții de presă, și încă mai mulți știutori de scris: în redactori-șefi, ziariști, scriitori, gânditori, conducători de secte (încă) nedeclarate. Puțini se așteptau ca o asemenea posibilitate de a te împrieteni, de a regăsi rude, ființe scumpe și amintiri în și din toate colțurile globului, cu viteza bârfei sau a invidiei ascunse, putea grăbi uniformizarea și amorțirea sufletului, prin schimbarea radicală a priorităților, înlocuind omul cu oferta, sau cu prețul a ceva. În principiu, astăzi ești liber să nu-ți fie dor de nimeni, ori niciodată o asemenea libertate n-a fost mai obligatorie.