Viaţa şi cea de a doua armată a Soldatului

(nuvelă)

 

 

Soldatul apăruse în oraş cu aproape treizeci de ani în urmă, suit într-o maşină militară, împreună cu încă vreo două sute de gemeni, pe ale căror feţe se puteau zări prea lesne culorile decepţiei produse de despărţirea de iubite.
Numai pe faţa cruntă a soldatului nu puteau fi depistate acele culori patetice, plângăreţe, căci el nu avusese nici o iubită.
Era tuns zero; i se vedeau toate năzdrăvăniile, deja cusute, ale unei copilării risipite la ţară; era înalt şi pătrăţos, cu nişte ochi de ghepard, în care o îndepărtată strălucire îngerească, moştenită de la părinţi, îi lăsase locul unei priviri formate din două cuţite necruţătoare.
Copilăria singuratică dusă printre oameni care nu-l înţeleseră niciodată, precum şi plăcerea că în sfârşit scăpase deopotrivă de absenţa unei iubite pe măsura lui şi de iubită însăşi, imprimaseră veşnic pe faţa soldatului o expresie greu descriptibilă: umbra uşoară a unui surâs de fiinţă superioară, lucirile tulburătoare ale unui sictir strămoşesc, tăcerea impenetrabilă reflectată de trăsăturile nu prea cioplite şi inconştient batjocoritore, şi o tristeţe străveche, în a cărei prezenţă nu par a ceda decât femeile moarte.

Brâncuşi şi treptele „orbirii”, sau universalizarea sculpturii populare balcanice


Proverbiala frază a lui Brâncuşi: “Sculpturile mele sunt chiar şi pentru orbi”, nu ascunde niciun paradox. 
Operele lui, datorită unei munci de sclav şi unei asceze spiritualizante ce înlesnesc detaşarea totală a artistului de lumea accidentelor şi asociaţiunilor efemere (cotidianul), ducând un număr restrâns de teme până la perfecţiune - aidoma artei populare sau religiei - se adresează în primul rând privirii lăuntrice a fiinţei umane, şi nu unui ochi elitar, izolat în teoretizări sterile şi argumente doar estetice.
Sculpturile lui Brâncuşi devin independente de tot ce e insuportabil de pământean şi închis transcendentului, şi comunică direct cu fiinţele iniţiate din naştere, sau, mai exact: renăscute în Duh. Nu este vorba de copii, ci de copilul din fiecare om. Nu întâmplător Brîncuşi credea că atunci “Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi”.
Oul, Leda, Muza adormită, Domnişoara Pogany, Sărutul, Măiastra, Cocoşii, Nou născut, Cuminţenia pământului, Poarta sărutului, Masa tăcerii, Coloana fără sfârşit şi altele, nu reprezintă o şcoală, un curent anume în sculptura mondială, ci un drum unic, anevoios, dar şi răsplătit pe măsură, drum ce include începutul şi pe cel din urmă capăt al concepţiei de Sculptură. Concepţia respectivă poate fi luată şi ca un fel de creaţie alternativă, de vreme ce Dumnezeu i-a permis „Prinţului-ţăran” Brâncuşi să adauge elemente noi în cadrul universului.
S-a vorbit mult despre legăturile artei brâncuşiene cu arta populară românească şi balcanică în general. Reluarea unor motive-cheie ale sculpturii (ale cioplitului în lemn, mai ales) balcanice, cum ar fi motivul porţii, al şurubului, al spiralei, al torsadei, al sursei luminii (exterioare sau lăuntrice), dar şi cultul faţă de soclu şi de modul cum trebuie expusă o lucrare, de fapt: ce loc are o sculptură în realitatea totală, nu în cea fragmentată și uneori descompusă de păreri și opinii – ca să poată fi privită în Duh – sunt completate de ţelul lui Brâncuşi de a esenţializa formele.
Potrivit studiilor de referinţă – revelatorii sunt şi volumele alcătuite de Prof. dr. Victor Crăciun, unul de interviuri preţioase cu mari sculptori şi brâncuşologi, celălalt oferindu-ne descifrările interesante ale lui Vlaicu Ionescu, iar al treilea dedicat centenarului ”Măiastrei” – opera lui Brâncuşi a parcurs două etape principale: de la sculptura clasică, prin cea ‘neagră’ (în armonie cu viziunea artistică şi / sau totemică a popoarelor africane) şi indusă, până la un fel de înviere, universalizare a artei populare balcanice.
Este ştiut faptul că arta populară balcanică, în domeniul sculpturii, nu descoperă privirii generaţiilor forme naturale geometrizate, ci unele idei-forme, idei care izbutesc, cu mijlocirea lemnului şi a pietrei, să manifeste parţial Transcendentul. Parţial, în sensul pregătirii treptate a privitorului de a cuprinde esenţa sau esenţele. Oricât de straniu ar suna, creatorul popular nu se concentrează asupra naturii dacă aceasta nu reptezintă cu claritate Transcendentul sau nu este parte integrantă a sufletului omenesc. Natura poate fi decorativă şi liniştitoare, dar nu şi înălţătoare, în lipsa esenţelor, aşa cum un peisaj plăcut, reconfortant, nu depăşeşte mimesis-ul, dacă nu poate fi descifrat de pe poziţia Sufletului.
Strâns legate de capodoperele marelui Anonim, operele lui Brâncuşi stau vii şi suspendate exact între acest Transcendent şi manifestarea Lui. Pentru cine are ochi să vadă, manifestările sunt mai complete, mai simple, la fel de intraductibile. Impactul lor are aproape puterea conjuncturilor şi a configuraţiilor pe care le simplificăm prin definiţia de Destin. Este o simplitate superioară ce pare extrem de complicată pentru omul cotidian, subjugat de vremelnicie. Aici cred că se manifestă şi genialitatea viziunii sculpturii populare: într-o omenire din ce în ce mai obosită şi chiar scârbită de domnia mărunţişului, a minimalizării şi personalizării ce ascund disperarea, orgoliul rănit şi mai ales pierderea identităţii, Anonimul eliberează creaţia sa de tot ceea ce trece şi ne înfăţişează doar ceea ce nu trece. El ştie că omul va fi mereu însetat și va râvni – deşi nu mereu la fel și nici cu aceeași disperare – după esenţe. Mintea creatorului popular, iluminată de credinţa ce aduce simplitate, dar şi de anonimat, s-a străduit mereu să surclaseze sau chiar să sfinţească învelişul (materia) prin scoaterea esenţei din el. Căci este mereu un spirit ce însufleţeşte obiectul, iar spiritul acela are şi o formă. Pe bună dreptate, marii monahi ai ortodoxiei insistau că sărăcie nu este sărăcia, ci lipsa de formă a sufletului. Forma superioară a sufletului învelit de obiectul artistic poate fi văzută doar de la înălţimile spirituale atinse de coborârea minţii în inimă, de îndumnezeirea omului, a cărui privire s-a eliberat de jocul pătimaş şi devorator al diferenţelor dintre lucruri şi fiinţe. Dincolo de acele diferenţe, unii care deja au văzut şi sculpturi ale lui Brâncuşi, se pot bucura la nesfârşit, primiţi în timpul liturgic, de miracolul Creaţiei lui Dumnezeu. Din acest unghi de vedere, comuniunile, elementele asemănătoare, viziunile îngemănate şi orice altă legătură artistică şi estetică între artişti din epoci şi spaţii istorico-geografice diferite par şi sunt nu doar posibile, ci şi cât se poate de fireşti. ”Perceperea lucrurilor sensibile este proprie oricui, chiar şi regnului animal, afirmă Calist şi Ignatie Xantopol în „Metoda sau cele 100 de capete” din Filocalia. Cunoştinţa unor principii raţionale este mai subtilă, căci implică o putere de abstragere de la lucrurile sensibile şi de la multitudinea lor. Dar credinţa este mai subtilă şi decât această cunoştinţă, căci surprinde indefinitul, care e forma realităţii celei mai înalte, sau a persoanei. Cine poate defini persoana cuiva, nesfârşită în manifestările ei mereu noi şi surprinzătoare? Ea nu poate fi nicidecum cuprinsă în definiţiile exacte ale cunoaşterii raţionale, cu atât mai mult, cine poate defini experienţa prezenţei şi lucrării Persoanei supreme a lui Dumnezeu? Credinţa este modul de sesizare a celor mai subtile realităţi, fiind ea însăşi cel mai subtil mod de cunoaştere. Căci numai credinţei i se dezvăluie persoana celuilalt, care nu vrea să fie redusă la obiect şi nu poate fi redusă la obiect”.
Fragmentele manifestărilor Persoanei, pe care Brâncuşi le consideră ‘noi’, nemaivăzute, întruchipări ale unor spirite uriaşe de reflectare a bucuriei primordiale, pot fi văzute, vizualizate, dar mai ales privite doar din interior. Ele nu pot fi pipăite în întregime, deoarece nu oferă simţului atingerii decât esenţa-rădăcină. Astfel, ideea-formă trăieşte parţial în realitatea terestră, parţial în cea metafizică. Nu poate fi vorba de un primitivism sau de o viziune copilărească asupra universului, ci despre o ‘laconizare’ extremă, armonioasă, a formelor. Dovadă stau ochii deschişi pe dinăuntru ai Muzei adormite, cosmoidul care devine lume, al Oului, vibraţia Sărutului, ţipătul-zbor al Cocoşilor, măreţia plină de pace şi angoase învinse a Păsării măiestre, liniştea plină de răspunsuri fără întrebări a Mesei tăcerii şi a Cuminţeniei pământului şi altele. A se vedea asemănarea unor capodopere brâncuşiene cu “Gânditorul de la Hamangia” și cu alte sculpturi străvechi, de piatră sau lut, descoperite în ţările balcanice din jurul României.
Se pot spune multe şi despre motivul suveran al coloanei, ridicată în mod cu totul original, întru puterea Numărului de Aur şi a tainelor Artei Regale, de Prinţul-ţăran care şi-a dat duhul la Paris, în atelierul său din Rue Impasse Ronsain - astăzi loc de pelerinaj. Una dintre ultimele sale dorinţe a fost să aibă deasupra capului o sferă iluminată din interior, la care să se uite cu ultimele sale priviri, poate pentru a-şi scoate dorul de planeta noastră, pe care într-adevăr o îmbogăţise cu câteva forme a(n)temporale şi noi, forme ce pot fi văzute chiar şi de orbi.
Bucureşti, 2005 şi 2010

Despre ”Tunurile cu tăcere”

Iolanda Malamen în dialog 
cu Ardian-Christian Kuciuk
Bucureşti, septembrie 2008

Iolanda Malamen: Ardian-Christian Kuciuk, Dumnezeu ţi-a dat o a doua patrie literară: România. Duci, cum s-ar spune, ,,dulcea povară,, a două limbi în care scrii lucruri diferite. Mi se pare fascinant.

Ardian-Christian Kuciuk: Trebuie să spun că aceste două patrii, cu timpul, au devenit mai mult textuale, decât literare. Pentru mine, fascinant rămâne darul de a putea menţine un echilibru real între dulceaţa poverii şi povara dulceţei.

Iolanda Malamen: Te-ai reinventat într-o nouă cultură. A fost totuşi o traumă?

Ardian-Christian Kuciuk: Mai mult decât o reinventare, a fost ca un soi de urcare a unui munte mergând cu spatele. Înainte de a scrie direct în româneşte „Anul în care s-a inventat lebăda”, de pildă, în anul de mare graţie 1996, nu credeam că voi mai scrie într-o altă limbă, decât albaneza. Poate a fost o traumă pentru ceilalţi, deşi comportamentul meu n-a avut nicio pată de anormalitate. A fost ridicarea firească a unei opere literare la acel nivel unde poţi face literatură globală cu cât mai locale devin limbile în care scrii. 

Coafura sfinților (teatru)



Adam - un pic matur, un pic copil, un pic luat, conştient.

Celălalt - celălalt.

Ava – o femeie, se va afla a cui, da nu şi de ce.

O cameră mare, cu ferestrele mereu spre asfinţit.
Pe peretele stâng atârnă o puşcă balcanică străveche. Puşca aceasta este atât de veche, încât n-o să tragă nici la începutul, nici la mijlocul şi nici la sfârşitul întâmplării relatate mai jos. Ca să ne asigure că nu e periculoasă, puşca nu are trăgaci.
În cameră se află un pat, un scaun cu trei picioare, o oglindă crăpată şi un geamantan alb.
Uşa camerei se află lângă drumul mare; pragul uşii este în acelaşi timp şi unul dintre pragurile neînsemnate ale drumului mare. Dimineaţa devreme şi noaptea târziu, această uşă nu poate fi deschisă, căci rezemat pe ea, din afară, doarme câte un cerşetor, câte un beţiv; o dată a adormit chiar un mort.
În cameră, ca de obicei, se află Adam, astăzi în a treia încercare de a se sinucide. Ţine o sfoară în mâini şi-o măsoară ca şi cum ar fi fost o cravată, şi trage de ea, ca să vadă dacă-l poate ţine sau nu, căci Adam dispreţuieşte eşecurile, fie ele şi în domeniul sinuciderii.
Cineva bate la uşă.


Adam

Da, intră! Dacă nu eşti mort şi dacă n-ai venit să te sinucizi, intră. Nu de altceva, dar n-am decât o singură sfoară. Dacă ţi-ai adus sfoara, mai discutăm… Intră!

Intră Celălalt. E slăbuţ, îmbrăcat într-o sutană jegoasă, desculţ, cu o barbă gri, nu prea poate fi descris. Nu pare foarte uimit, dar îşi trădează o anumită teamă, aidoma unui om care a fost posedat pe neaşteptate de vreun fenomen paranormal, după care se trezeşte într-un loc şi într-o viaţă complet necunoscută.

Adam

Ţi-ai adus sfoara? Eşti mut? Sau eşti vreun înger?… Dacă nu ţi-ai adus sfoara, să nu te aştepţi să mă întorc să văd cum arăţi, că nu-mi pasă. Am văzut destule feţe omeneşti; mă simt aproape orb când mă uit la feţe de genul ăsta. Ia loc!… Ia loc, am zis; dacă nu iei loc, ia-ţi paşii înapoi, că n-avem timp de pierdut cu pălăvrăgeli.

Celălalt se aşează la scaunul cu trei picioare. Adam îşi leagă cravata şi se opreşte în faţa ferestrei. Nu se întoarce să vadă cine-i oaspetele. Afară se lasă seara.

Adam

E clar că-mi poţi rămâne străin până la capătul vieţii mele sau al vieţii tale. Si eu îmi sunt străin din când în când. Mai ales în vremuri în care nimeni nu mă părăseşte, când buzunarul mi-e plin de bani sau când nu-mi vine să mă sinucid. Ştiu, ştiu că nu eşti surd. Aud cum respiri; nu prea ai stofă de surd. Înseamnă că eşti un fel de înger încremenit... Să taci, ca să nu fim străini, da? Fă-te una cu lucrurile dimprejur, ca să credem amândoi că niciodată n-ai lipsit de aici... Ar însemna să fii un fel de păpuşă. Iar eu ador păpuşile, precum sclavul îşi adoră stăpânii, căci voi păpuşile sunteţi stăpânii noştri. Căci voi păpuşile v-aţi detaşat de viaţă, de toate lucrurile împuţite, şi ne aşteptaţi cu răbdare; aşteptaţi să ne căim sau să ne sinucidem. De aceea, îţi mărturisesc, cu inima în mână sau în dinţi, cum vrei, că sunt la a treia încercare de a mă sinucide. Dar am renunţat acum câteva clipe, bineînţeles nu datorită venirii tale, căci mă pot sinucide şi în prezenţa ta, dar am renunţat fiindcă am ajuns la concluzia că sinuciderea asta nu e decât un mod bizar de a face dragoste singur. Dar dragostea singur nu duce nicăieri, iar nicăieri am ajuns deja. Avem de a face cu un soi de pleonasm, dacă te pricepi la limbi… Prima oară m-am suit pe pervazul balconului de la etajul cinci şi am vrut să-mi pictez creierii pe asfalt, fiindcă părinţii mei s-au bătut ca nişte fiare, iar eu mă simţeam în plus, dar pe urmă, uitându-mă la oamenii care se-ntorceau de la scârbici, de la cârciumi, de la nunţi, de la înmormântări, mi-am dat seama că nu aflasem cine ieşise învingător, mama sau tata, şi m-am întors în viaţă… A doua oară, da, mi-a venit pur şi simplu să-mi iau viaţa asta, era o dimineaţă de noiembrie, ploaie, vânt, întuneric, cu o noapte în urmă mă masturbasem ca prostu’, cam aşa, deci mi-a venit să-mi înghit limba. Ştii cine m-a salvat? O înjurătură. Da, da, o înjurătură scârboasă, o dare în pizda mă-sii, vorba aia, ştii chestia cu câinii care latră nu muşcă, da, cam aşa ceva, de câte ori înjuri, nu-ţi poţi înghiţi limba... A fost o înjurătură oarecare, foarte des folosită la bodegile oraşului, dar degeaba, că nimeni altul n-a scăpat cu viaţa de o înjurătură, cum am scăpat eu. Ai înţeles, nu? Ai înţeles că nu-ţi poţi înghiţi limbă atunci când înjuri din tot sufletul. E bine că nu mi-a ieşit sufletul. Nu?

Celălalt

E bine.

Adam

Uite, că păpuşile mai şi vorbesc!… Uite ca-ţi ştiu şi limba maternă sau paternă!... Da, domnule. A treia oară a fost acum câteva ore, tot pur şi simplu. Iubita m-a părăsit acum trei luni din cauză că sunt prea conştient. Eşti un ratat desăvârşit, mi-a spus, dar eşti şi foarte conştient. Scurt: nu eşti jumătatea mea. Dar eu ştiam de mult că noi oamenii adevăraţi putem face şi fără jumătatea noastră sau a celorlalţi, adică doar cu noi înşine. Adică: doar cu jumătatea pe care o aşteaptă ceilalţi. De fapt, m-a durut această despărţire, dar am fost chiar fericit să mă doară ceva după atâţia ani lipsiţi de durere. Te pomeneşti că aceasta o fi fost şi misiunea ei în viaţa mea: să-mi spună că durerea nu încetează chiar dacă tu ai încetat de mult să mai iubeşti ca un nebun… Da, m-a făcut şi prost. Conform filozofiei sale, prostia nu-i decât expresia cea mai camuflată a răului. Foarte bine. Văzând eu ce bine o duce răul în această lume, imediat am făcut pe prostul şi vreau să zic că m-am simţit dintr-o dată ocrotit, privilegiat, norocos aş putea spune. Dar, în acelaşi timp, ştiam care-i culmea ghinionului.

Celălalt

Care-i?

Adam

Să faci pe prostul şi să rămâi aşa. Si eram foarte chibzuit, foarte atent la mine însumi... Trăim în vremea durilor, domnul meu, iar eu devenisem un dur. Ca să zic aşa: nici moartea n-are ce să-mi mai ia!

Celălalt

Dar ea?

Adam

Cine?

Celălalt

Iubita dumitale.

Adam

Ea s-a dus.

Celălalt

Unde?

Adam

În neant.

Celălalt

Si n-ai făcut nimic s-o opreşti? N-ai făcut nimic s-o păstrezi?

Adam

Nu. Neant a vrut, neant a primit. S-o păstrez pentru ce?! Şi aşa devenise un soi de varză stătută.

Celălalt

Nu înţeleg.

Adam

E simplu. Timp de trei ani de zile, eu am făcut-o varză, din toate punctele de vedere. Pe urmă, o varză n-are cum să devină mai varză decât este, deci devine varză stătută.

Celălalt

Îi spuneai “Iubita mea”...

Adam
Şi?!

Celălalt

N-o iubeai?

Adam

S-o iubesc?! Aveam vreun motiv?

Celălalt

Nu era frumoasă?

Adam

Era, dar nu era singura femeie frumoasă din lume. Poate tocmai de aceea....

Celălalt

Era totuşi aproapele tău…

Adam

Dar şi propriul său rahat îi e omului apropiat, dar omul îl trădează din el în fiecare zi, de câte ori nu e constipat.

Celălalt

Înseamnă că n-o puteai iubi.

Adam

Îi spuneam iubita mea, îi spusesem de vreo trei mii de ori c-o iubesc, iar când ne împreunam parcă simţeam ceva deosebit, dar nu ştiu dacă am iubit-o vreodată. Cu atât mai puţin îmi pot da seama acum. Sunt doar două posibilităţi: ori am iubit-o enorm şi repetarea mantrei “Te iubesc” m-a mutat încet-încet din adevăr la nepăsare, ori n-am iubit-o niciodată, ci pur şi simplu am vrut şi eu să iubesc şi-am repetat în prostie, ca toate filmele şi ca toată lumea, mantra “Te iubesc” şi n-am reuşit. Să ştii că nu mi-e ruşine. Ţie, nu?… Taci? De ce taci?

Celălalt

Ce-mi propui tu să fac?

Adam

Să te uiţi la asfinţit.

Celălalt

Mă uit la asfinţit.

Adam

Asfinţitul mi-e un fel de drog. Înţelegi?

Celălalt

Încerc.

Adam

De câte ori eşti părăsit, sau pur şi simplu te simţi părăsit, uite-te la asfinţit. Microbul oratoriei se înfierbântă-n tine, te copleşeşte; stomacul tău, gâtul tău, gura ta, în general toate vămile trupeşti prin care trebuie să sară cuvântul se desfac; poţi spune, te poţi spovedi, oricui, la orice lucru viu sau mai puţin viu… Imediat îţi dai seama cât de mulţi părăsiţi zumzăie, aidoma muştelor verzi în jurul unui rahat, prin rărunchii acestei lumi, şi imediat – e o revelaţie – în prezenţa atâtor fiinţe părăsite, una mai scrijelită decât alta, una mai păpuşă în devenire decât alta, te simţi perfect. Să ştii că nu-i cinism. Simţi o bucurie neagră în suflet. De fapt, nu e o bucurie neagră, roşie sau albastră sau gri. E o bucurie în general, independentă, fără culoare... Simţi cum eşti copiat. Copiat, de nu mai ai aer. Există chiar o poveste adevărată pe tema asta. Au fost odată ca niciodată doi fraţi, fiecare fiind aproapele celuilalt. Erau aşa de adânc scufundaţi în comun, încât n-aveau nimic ieşit din comun, în afara morţii unde nu intraseră încă. Timp de o viaţă, scurtă şi intensă ca a geniilor, unul dintre fraţi l-a copiat pe celălalt în toate. Într-atât de bine l-a copiat, încât la un moment dat, fatal bineînţeles, fratele cel copiat nu s-a mai simţit în viaţă şi s-a sinucis. Întrebarea este: care să fi fost cea mai crâncenă durere a celuilalt frate? O ştii?

Celălalt

Nu.

Adam

Că n-are pe cine să mai copieze.
(...)